Salary differentiation for judges reaching seniority tranches before versus after 2011 framework law: no discrimination under distinct applicable legislative regimes

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 25.06.2014 sub dosar nr. x, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, formulând plângere împotriva hotărârii nr. 36082/2/20.05.2014 emisă de Ministerul Justiţiei, de respingere a contestaţiei formulate împotriva Ordinelor nr. 678/G/20.02.2014, nr. 3482/C/19.11.2013 şi nr. 736/C/27.02.2014 emise de Ministrului Justiţiei, solicitând obligarea Ministrului Justiţiei la emiterea unui alt ordin prin care:

- indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută de art. 1 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 284/2010, aşa cum este reflectată în ordinele contestate, să cuprindă şi indexările de 2%, 5% şi 11% stabilite prin titlu executoriu, implicit recalcularea drepturilor salariale;

- să fie acordat sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15% prin aplicarea procentului de 50% şi, respectiv, 15% la indemnizaţia de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creşterii majorării pentru vechime în funcţie, potrivit art. 1 din ordin;

- să fie acordate sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a celui pentru păstrarea confidenţialităţii, prin aplicarea procentului de 50% şi, respectiv, 15% la indemnizaţia de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creşterii majorării pentru vechime în funcţie.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3404 din data de 11.12.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

3. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond nu a analizat toate argumentele invocate în susţinerea plângerii. Astfel, prima instanţă a menţionat practica CEDO referitoare la discriminare, practica Curţii Constituţionale, fără însă a arăta dacă în cauză există sau nu o discriminare faţă de situaţia concretă.

Recurenţii au susţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marks contra Belgiei).

Mai mult, în cauza Driha contra României, CEDO a constatat existenţa discriminării între reclamant şi alte persoane care aparţineau aceleiaşi categorii profesionale, or, în cauză, invocă discriminarea faţă de persoane care aparţin aceleiaşi categorii profesionale şi care se află în situaţii identice.

De asemenea, au invocat art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond a analizat acţiunea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 285/2010 şi prin trimitere la dispoziţiile aplicabile salarizării în anul 2013 şi nu analizat dispoziţiile art. II.2 din O.U.G. nr. 80/2010.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa legilor de salarizare în vigoare la momentul stabilirii drepturilor salariale, în speţă Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 şi O.U.G. nr. 103/2013 reprezentând regulile aplicabile la avansarea personalului în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie începând cu anul 2011, respectiv anul 2014. Recurentele-reclamante ignoră faptul că nu pot fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile exprese ale acestor legi, instanţele de judecată neputând cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în funcţie de conţinutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce vor fi analizate, faţă de conţinutul acestora, raportat la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine susţinerea recurentelor în sensul că prima instanţă a respins acţiunea fără a răspunde motivelor arătate în acţiune, susţinere subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Este de observat faptul că argumentaţia recurentelor-reclamante este întemeiată, în principal, pe comparaţia cu persoane care ocupă funcţii similare, dar care au îndeplinit condiţiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011.

În contextul prezentat, existenţa diferenţelor de salarizare între magistraţii care au îndeplinit condiţiile de vechime în muncă/funcţie anterior datei de 1 ianuarie 2011 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condiţiilor respective.

Sub acest aspect, nu se poate reţine existenţa unei încălcări a principiului egalităţii de tratament, având în vedere că, în plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare. Sub acelaşi aspect, este de reţinut că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie, numai atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituţionalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile ordonanţei de guvern sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferenţa de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situaţii juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reţine încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispoziţiile art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituţie şi, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cu referire la situaţia de discriminare invocată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care, referitor la dispoziţiile legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, (Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012), s-a reţinut că:

"este neîntemeiată critica autorului excepţiei, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizaţiei de încadrare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizaţii mai mic faţă de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiţii identice de vechime în muncă şi vechime în funcţie, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranşă superioară de vechime în cursul anului 2011 şi cele care au trecut la o astfel de tranşă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleaşi considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici afirmaţia autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeaşi categorie de salariaţi, aflaţi în condiţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituţionale ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi dreptul la muncă şi protecţie socială, statuat la art. 41 din Constituţie. Curtea apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituţional al egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice ".

De asemenea, prin Deciziile nr. 884/2012 şi nr. 6/2013, Curtea Constituţională a fost consecventă în soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei acesteia.

Pentru aceste motive, sunt nefondate susţinerile recurentelor referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Driha c. România, care privea o situaţie total diferită, şi în care s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie determinată de impozitarea, respectiv neimpozitarea unor plăţi compensatorii, reclamantul invocând faptul că alţi militari care s-au aflat în situaţia sa au beneficiat de o plată compensatorie neimpozitată. Curtea a reţinut că "37. În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ şi nu limitativ (vezi Engel şi alţii contra Ţărilor de Jos, hotărârea din 8 iunie 1976, seria x nr. x, p. 30, § 72 şi Rasmussen contra Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria x nr. x, p. 13, § 34)", situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză, în care diferenţa de salarizare a fost generată exclusiv de voinţa legiuitorului şi de aplicarea în timp a actelor normative în materie, astfel încât nu se poate reţine aplicarea discriminatorie a aceloraşi dispoziţii legale.

În raport cu circumstanţele litigiului, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, în esenţă, problema de drept supusă dezlegării vizează legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantelor care, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, a trecut în tranşa de vechime în funcţie "de la 15 la 20 de ani", comparativ cu situaţia magistraţilor care au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime anterior datei de 31 decembrie 2010, prin raportare la principiul nediscriminării materializat în cuprinsul art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, conform cărora "Art. 3. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: c) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

În ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că din Legea-cadru nr. 284/2010, se aplică începând cu data de 01.01.2011, dispoziţiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă.

Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se stabileşte valoarea de referinţă de 600 RON (alin. (1), se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01.01.2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de Legea-cadru (alin. (3), dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (alin. (2).

În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, toate persoanele care îşi modifică tranşele de vechime începând cu data de 01.01.2011, intră sub incidenţa noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranşe de vechime în muncă un procent de 2,5%, faţă de 5%, cât era prevăzut anterior.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată şi modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012.

Referitor la sporul de vechime în funcţie, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabileşte că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nemaifiind astfel aplicat sistemul creşterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Rezultă că magistraţii care au împlinit o anumită vechime până la 31.12.2010, sunt îndreptăţiţi să păstreze acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru magistraţii nou încadraţi pe funcţii, precum şi pentru cei promovaţi în funcţii sau grade/trepte după data de 01.01.2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv, Legea nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010.

În ceea ce priveşte plata efectivă a drepturilor salariale, se constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.

Acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noţiunea de funcţie similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În contextul prezentat, existenţa unor diferenţe de salarizare între magistraţii care au îndeplinit anumite condiţii de vechime în muncă şi în funcţie anterior datei de 31.12.2010 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 01.01.2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidenţă s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiţii.

În raport de argumentele arătate anterior, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu există cauze de nelegalitate a ordinului contestat, soluţia pronunţată prin sentinţa recurată fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 3404 din 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2017.