Recovery of EU funds after termination: applicability of O.U.G. 66/2011 and mandatory reimbursement upon contract breach

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucuresti-Secţia a VIII-a în data de 09.04.2015, reclamanta Societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/15.05.2014 emis de pârât, anularea deciziei nr. 12120/19.08.2014 de soluţionare a contestaţiei administrative emise de pârât.

1.2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3487 din 23.12.2015, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial - Creşterea Competitivităţii Economice, prin reprezentant legal Ministerul Finanţelor Publice, a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/15.05.2014 şi decizia nr. 12120/19.08.2014 de soluţionare a contestaţiei administrative, ambele emise de pârât.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în numele şi pentru Ministerul Fondurilor Europene invocând motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, rejudecând cauza respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurentul a susţinut următoarele:

În ce priveşte primul motiv de nelegalitate se arată că din analiza considerentelor hotărârii judecătoreşti rezultă că, instanţa a analizat apărările formulate de pârât prin notele scrise şi, implicit, nici motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări.

Or, fără a analiza apărările formulate de autoritatea pârâtă, instanţa de fond a procedat ca şi cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca şi cum prezenţa autorităţii pârâte în acest litigiu trebuia să fie formală.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti, reprezintă o situaţie ce atrage casarea hotărârii şi trimiterea dosarului la instanţa de fond, în vederea pronunţării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că aceasta conţine toate elementele prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond că organul instrumentator al notei de constatare contestate a făcut o aplicare retroactivă a O.U.G. nr. 66/2011.

Curtea Constituţională prin Decizia nr. 66/2015 a avut în vedere data săvârşirii neregulii, iar nu data la care au fost încheiate raporturile juridice.

În cauza de faţă, împrejurarea că părţile au încheiat contractul de finanţare în luna aprilie 2011 este total lipsită de relevanţă.

Factorul care poate influenţa aplicabilitatea sau inaplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003 sau pe cele ale O.U.G. nr. 66/2011 este dat de momentul săvârşirii neregulii, care, în mod cert a avut loc ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011.

Acesta este motivul pentru care autoritatea pârâtă nici măcar nu a evocat O.G. nr. 79/2003, nici în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor, nici în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, după cum a reţinut instanţa de fond în considerentele hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, chestiunea reţinută de instanţa de fond cu privire la o aşa-zisă încălcare, de către autoritatea pârâtă, a principiului neretroactivităţii prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011 este în mod evident greşită, întrucât acesta este actul normativ aplicabil în cauză (sub toate aspectele - drept substanţial, sancţionare, procedură de control), iar nu O.G. nr. 79/2003.

Se apreciază că şi instanţa de fond a avut o îndoială cu privire la cele pe care aceasta însăşi le-a reţinut în legătură cu chestiunea la care s-a făcut referire mai sus, aspect ce rezultă din faptul că la pronunţarea soluţiei a avut în vedere şi,,ipoteza în care s-ar aprecia că totuşi O.U.G. nr. 66/2011 era incidenţă raportului juridic dintre părţi."

În legătură cu această ipoteză, instanţa de fond a reţinut, încă o dată, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, invocat de autoritatea pârâtă în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor, arătând în continuare că,,suma de 3.144.300 RON... este aferentă achiziţiei terenului şi construcţiei necesare reclamantei pentru extinderea spaţiilor de producţie", despre care a arătat că,,au fost achiziţionate în mod real de reclamantă, ele există fizic la faţa locului, iar pârâta nu a arătat de ce aceste achiziţii nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate, în condiţiile în care achiziţiile s-au realizat anterior rezilierii contractului de finanţare, deci în perioada în care contractul îşi produce efecte juridice."

În raport de situaţia de fapt şi de drept din cauza de faţă, împrejurarea că reclamanta a făcut achiziţiile în discuţie este lipsită de relevanţă.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că "analizând prevederile contractului de finanţare ... rezilierea contractului, ca urmare a nerealizării de către beneficiar a tuturor indicatorilor de realizare, nu atrage în mod automat obligaţia rambursării tuturor sumelor primite până în acel moment."

De reţinut că instanţa de fond nu a indicat, în concret, prevederile contractuale despre care arată că le-a analizat şi în raport de care a tras concluzia redată anterior, de aceea, aspectele invocate de instanţa de fond şi redate mai sus nu pot fi reţinute, acestea rezultând fără doar şi poate din cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor, respectiv din cuprinsul contractului de finanţare.

Astfel, în cuprinsul procesului-verbal, autoritatea pârâtă a menţionat că recuperarea sumei rambursate din CR1/24.10.2011 se datorează faptului că,,S.C. A. S.R.L. nu a respectat prevederile art. 7 alin. (1) privind realizarea activităţilor potrivit calendarului activităţilor şi nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, înregistrând întârzieri majore în implementare, care au condus şi la rezilierea Contractului."

La art. 7 alin. (1) din Contractul de finanţare, se prevede că "Beneficiarul trebuie să asigure implementarea Proiectului în conformitate cu cele asumate prin prezentul Contract. Beneficiarul va fi răspunzător în faţa AM pentru implementarea Proiectului, inclusiv pentru realizarea activităţilor potrivit calendarului activităţilor actualizat."

Articolul 17 din Contract prevede, la alin. (2) şi (3), toate cazurile în care contractul se consideră reziliat (de drept, respectiv după punerea în întârziere), în oricare dintre aceste cazuri existând obligaţia beneficiarului de a restitui sumele rambursate până la acel moment.

Aşadar, rezilierea contractului presupune, implicit, neatingerea scopului (obiectului) contractului de finanţare şi, ca atare, beneficiarul are obligaţia de a restitui sumele rambursate până la acel moment, indiferent de faptul că achiziţiile de până la acel moment sunt reale, că s-au realizat anterior rezilierii contractului de finanţare, etc.

Deşi, motivarea, de către instanţa de fond, a soluţiei de admitere a acţiunii, a debutat prin a arăta că nu va analiza legalitatea rezilierii contractului de finanţare, totuşi, în continuare, instanţa a făcut o comparaţie între cele reţinute în cuprinsul notificării de reziliere şi cele reţinute în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor.

Cert este că, în prezenţa oricăreia din cauzele de reziliere a contractului, prevăzute la art. 17 alin. (2) şi (3) (în total 11 cazuri), beneficiarul are obligaţia de a restitui sumele rambursate până la momentul rezilierii contractului.

Aspectul reţinut de instanţa de fond, care arată că,,aceeaşi problematică, a nerespectării calendarului activităţilor, mai exact a neîndeplinirii tuturor indicatorilor de realizare până la termenul limită de implementare a contractului de finanţare, este tratată şi de alte articole ale contractului", indicând în acest sens art. 6 alin. (16), respectiv art. 6 alin. (18) nu poate fi reţinut, câtă vreme articolul 7 reglementează cu privire la rambursarea cheltuielilor, în timp ce art. 17 reglementează cu privire la încetarea contractului, cu consecinţele acesteia.

Altfel spus, în aceeaşi logică pe care instanţa de fond a prezentat-o cu privire la prevalenţa art. 17 alin. (3) lit. b) în raport de art. 17 alin. (3) lit. c) din contractul de finanţare, trebuie reţinut că, în raport de situaţia de fapt şi de drept, în cauza de faţă, dispoziţiile art. 17 prevalează faţă de orice alte prevederi, întrucât obiectivul proiectului nu a fost atins, ca urmare a rezilierii contractului, aşa încât nu se poate reţine aprecierea instanţei cum că contractul ar conţine dispoziţii contradictorii "în sensul că în timp ce art. 17 alin. (3) lit. b) impune rambursarea necondiţionată a tuturor sumelor primite de beneficiar până la data rezilierii contractului, art. 6 şi 7 nuanţează condiţiile rambursării, făcând distincţie după cum este atins sau nu obiectivul proiectului."

Astfel, instanţa de fond nu s-a limitat să analizeze doar legalitatea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi a deciziei de soluţionare a plângerii prealabile (întrucât nu a fost învestită cu alt capăt de cerere, după cum aceasta însăşi a arătat în cuprinsul hotărârii judecătoreşti), ci a analizat inclusiv legalitatea contractului.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, aşa cum se poate observa, contractul de finanţare nu conţine norme contradictorii, diferenţa dintre asa-zisele dispoziţii contradictorii invocate fiind că unele privesc un contract de finanţare care produce efecte juridice, în timp ce celelalte privesc situaţiile intervenite ca urmare a încetării contractului de finanţare, care, în cazul rezilierii, atrag restituirea, de către beneficiar, a sumelor rambursate până la acel moment.

Contractul de finanţare nu conţine norme contradictorii, nesocotirea dată de instanţa de fond prevederilor exprese şi de strictă interpretare ale art. 17 din contractul de finanţare, nefiind aptă a fundamenta soluţia pronunţată.

Mai departe instanţa de fond a invocat încălcare principiului proporţionalităţii criticând autoritatea pârâtă pentru faptul că nu a avut în vedere anumite dispoziţii legale şi, respectiv, ce active tangibile a achiziţionat reclamanta până la data rezilierii contractului de finanţare.

Societatea A. S.R.L. este beneficiar al proiectului "Creşterea şi modernizarea capacităţii de producţie a Societăţii A. S.R.L.", obiect al Contractului de finanţare nr. x încheiat în cadrul POS CCE, Axa prioritară 1.

În vederea realizării proiectului în cauză, părţile contractante au semnat Actul Adiţional nr. 1, prin care a fost prelungită perioada de implementare a proiectului cu 7 luni, rezultând un total de 19 luni pentru implementare.

Având în vedere Raportul de audit nr. x/25.07.2013, AM POS CCE a emis suspiciunea de neregulă nr. 205290/14.03.2014 privind Contractul de finanţare nr. x.

Astfel, din verificările efectuate a rezultat faptul că, la solicitarea beneficiarului S.C. A. S.R.L, prin Actul adiţional nr. 1/30.03.2012, a fost modificată durata de implementare a proiectului, de la 12 luni la 19 luni.

Ulterior, acesta a mai solicitat o nouă prelungire a contractului de finanţare, de la 19 luni la 31 de luni, aceasta fiind respinsă de către AM. Beneficiarul nu a ţinut cont de Notificarea de respingere a unei noi prelungiri a Contractului de finanţare şi a continuat implementarea proiectului.

În data de 17.04.2013, prin adresa nr. x/2013, în temeiul prevederilor art. 17, alin. (3), lit. b) şi c) din Contractul de finanţare, AM a comunicat beneficiarului decizia de reziliere a contractului de finanţare, motivat de următoarele:

• nerespectarea calendarului de activităţi;

• nerespectarea graficului de rambursare;

• nedepunerea ultimei cereri de rambursare la data menţionată în grafic.

AM POS CCE a decontat doar cheltuielile solicitate la rambursare în Cererea de rambursare (CR) 1/24.10.2011, reprezentând cheltuielile cu achiziţionarea unui imobil şi terenul aferent, conform Contractului de finanţare nr. x.

În aceste condiţii, a fost emis proiectul de proces-verbal de constatare nr. x/28.03.2014, prin care s-a stabilit în sarcina debitorului Societatea A. S.R.L. un debit în valoare de 3.144.300 RON, reprezentând suma rambursată prin Cererea de rambursare nr. 1.

În cuprinsul Contractului de finanţare, al cărui conţinut a fost asumat de ambele părţi contractante, s-a prevăzut ca şi durată pentru implementarea proiectului, 12 luni, aceasta fiind perioada de timp în care beneficiarul trebuia să finalizeze toate activităţile proiectului.

De asemenea, împrejurarea că, potrivit susţinerilor reclamantei, aceasta nu a putut respecta perioada de implementare a proiectului, astfel cum a fost prelungită cu cele 7 luni, întrucât o altă parte (un terţ) cu care a încheiat un contract de livrare utilaje la data de 30.10.2011 nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, nu poate constitui motiv de nelegalitate a actului administrativ.

Reţinând faptul că, potrivit Contractului de finanţare şi Actului adiţional nr. 1, durata de implementare a Proiectului a încetat la data de 14.11.2012, AM a comunicat reclamantei, cu adresa nr. x/2013, intenţia de a rezilia Contractul, iar, ulterior, la data de 19.04.2013, a comunicat notificarea de reziliere a Contractului de finanţare nr. x.

Chestiunea esenţială este aceea că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă (adresa din 24.09.2012) aceasta a fost de acord să încheie cu B.., Actul adiţional nr. 3, fără ca, în prealabil, să fi adus la cunoştinţa AM situaţia dată şi să solicite acordul AM în acest sens.

Reţinând faptul că, potrivit Contractului de finanţare şi Actului adiţional nr. 1, durata de implementare a Proiectului a încetat la data de 14.11.2012, AM a comunicat reclamantei, cu adresa nr. x/2013, intenţia de a rezilia Contractul, iar, ulterior, la data de 19.04.2013, a comunicat notificarea de reziliere a Contractului de finanţare nr. x.

Contrar susţinerilor reclamantei, în cauză autoritatea pârâtă a constatat în mod corect existenţa unei nereguli, astfel cum aceasta este definită la art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâta intimată Societatea A. S.R.L. a solicitat respingere recursului pârâtului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, din perspectiva criticilor formulate.

1.5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2018 potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 19 aprilie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul pârâtului este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar.

Sub aspectul calităţii motivării, orice hotărâre judecătorească trebuie să fie inteligibilă, redactată într-un limbaj clar şi simplu, condiţie esenţială pentru a fi înţeleasă de părţi şi de public. Această inteligibilitate necesită o structură coerentă a hotărârii şi enumerarea argumentaţiei într-un stil clar şi accesibil tuturor.

Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susţine şi justifica soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă nu satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, considerentele acesteia fiind contradictorii, inapte de susţine şi justifica soluţia adoptată.

În aceste sens, este de observat că instanţa de fond pleacă de la premisa că nu a fost învestită cu analiza legalităţii contractului de finanţare încheiat între părţile împrocesuate, punctul de plecare în raţionamentul logico - juridic pe care instanţa l-a dezvoltat, în justificarea soluţiei date cererii reclamantei, fiind acela că a fost reziliat legal contractul de finanţare.

Aceasta, în condiţiile în care rezilierea contractului de finanţare s-a dispus în temeiul art. 17 alin. (3) lit. b) din contract, pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzută la art. 7 alin. (1) din acelaşi act juridic, de nerespectarea a calendarului activităţilor, obligaţie a cărei neonorare reprezintă tocmai neregula imputată reclamantei prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/15.05.2014 emis de pârât, existenţa neregulii nefiind, în consecinţă, cercetată şi analizată de instanţa de fond.

Aprecierea instanţei de fond că rezilierea contractului de finanţare a fost legală, ducea la concluzia că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de respectarea a calendarului activităţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, urmare a constatării existenţei unei nereguli.

Cu toate acestea, judecătorul fondului porneşte la o analiză a clauzelor contractului de finanţare, concluzionând că dispoziţiile acestuia sunt contradictorii, aspect care impune interpretarea lor în favoarea beneficiarului finanţării, astfel că se impunea rezilierea pe un alt temei contractual, respectiv art. 6 alin. (18) din contract, respectiv pentru nerealizarea integrală a indicatorilor de realizare a proiectului finanţat, care în opinia instanţei este echivalentă cu nerespectarea calendarului activităţilor, şi a cărei nerespectare permite reducerea proporţională a finanţării nerambursabile.

Însă, aşa cum s-a susţinut prin cererea de recurs, clauzele contractuale pe care îşi susţine instanţa de fond raţionamantul, nu constituie un caz de reziliere a contractului, ci vizează situaţia executării contractului, însă în alţi parametri decât cei previzionaţi la încheierea lui, finanţarea fiind redusă proporţional în măsura îndeplinirii indicatorilor de realizare a proiectului finanţat.

O atare constatare, nu putea duce la anularea integrală a actelor administrative contestate, pentru că aplicarea principiului proporţionalităţii pleacă de la premisa existenţei neregulii şi vizează întinderea măsurii administrative aplicate, care trebuie să fie necesară, adecvată şi corespunzătoare scopului urmărit în contextul faptic reţinut, aşa încât soluţia ce urma să se desprindă din aceste considerente era de anulare parţială a actelor administrative contestate în sensul reducerii corespunzătoare şi motivate a sumei imputate reclamante.

Însă aceste din urmă aprecieri intră în contradicţie cu premisa de la care pleacă instanţa de fond şi anume aceea că contractul a fost reziliat legal.

Nu în ultimul rând, este de observat că instanţa de fond în dezvoltarea raţionamentului care tinde la fundamentarea soluţiei date cererii reclamantei, foloseşte o argumentare alternativă, apreciind în primul rând că întocmirea actelor contestate s-a realizat cu aplicarea retroactivă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, întrucât în raport de data întocmirii contractului de finanţare incidente erau dispoziţiile O.G. nr. 79/2003.

Aceste considerente care nu sunt convingătoare pentru instanţa de fond, şi cu atât mai puţin pentru părţi şi pentru instanţa de control judiciar, motivele alternative, analizate mai sus, fiind expuse sub rezerva neînsuşirii primelor de către instanţa de recurs sau de părţi, se impun a fi înlăturate.

Incidenţa unui act normativ în această materie este determinată de momentul săvârşirii neregulii, aşa cum rezultă de altfel şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015. În speţă, neregula nu este determinată de încheierea contractului de finanţare nr. x, ci de nerespectarea clauzelor sale contractuale, fapt juridic petrecut ulterior intrării în vigoare O.U.G. nr. 66/2011, aşa încât acest din urmă act normativ este pe deplin aplicabil procedurii de antrenare a răspunderii administrative a reclamantei.

Prin urmare, instanţa de control judiciar poate concluziona că aspectele relevate pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 pct. 6 C. proc. civ., constând în motivarea contradictorie a sentinţei recurate determinată de un raţionament logico-juridic eronat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de fond spre rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul declarat de pârât, să caseze decizia şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 3487 din 23 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 mai 2018.