Access to taxpayer identity behind fiscal inspection delegation and refusal to disclose specific public official under administrative procedure

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. - Cabinet de Avocat a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală şi B. - director general al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală, solicitând obligarea pârâţilor să comunice un răspuns la cererea nr. x/02.07.2015, respectiv cine este funcţionarul public care a solicitat "Dispunerea declinării de competenţă" nr. 854.748/05.12.2014, iar în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată succesiv, obligarea pârâtului B. la plata unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere care să fie făcută venit la bugetul de stat, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ rap. la art. 905 C. proc. civ., obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a unei penalităţi de întârziere de 1000 de RON, stabilite pe zi de întârziere după împlinirea termenului de 10 zile, iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3087 din 20 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. - Cabinet de Avocat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală şi B. - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A. - Cabinet de avocat şi pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciindu-se prin Raport că recursurile se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

1. Recurentul-reclamant dezvoltă critici vizând aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală ce reglementează materia efectuării inspecţiei fiscale, preluând, în mod nelegal, motivarea pârâtului B. întemeiată pe art. 100 alin. (3) Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care, cererea introductivă nu are vreun capăt de cerere referitor la vreo obiecţie cu privire la procedura de selectare folosită.

2. Recurentul-pârât critică sentinţa instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 554/2004 privind introducerea în cauză a funcţionarului public, în sensul că nu a fost dovedită existenţa unui refuz nejustificat de a rezolva cererea reclamantului adresată autorităţii pârâte.

II. Analiza cererilor de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Recursul pârâtului B. vizează exclusiv soluţia de respingere a excepţiei calităţii procesuale pasive în privinţa sa, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, raportat la fondul sentinţei contestate prin care a fost respinsă cererea reclamantului.

Se impune a se preciza faptul că pârâtul nu a fost chemat în judecată ca persoană fizică privată, ci în calitate sa de Director General Direcţia Generală Coordonare Inspecţie Fiscală, astfel fiind semnatar atât al adresei de răspuns către reclamant la cererea nr. x/2.07.2013 ce face obiectul principal al prezentei cauze cât şi al dispunerii delegării de competenţă, ce face obiectul cererii sus menţionate.

Astfel, precum a precizat şi instanţa de fond, sunt întrunite prevederile dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la chemarea în judecată şi a persoanei care a elaborat actul apreciat a fi prejudicial.

Faptul respingerii cererii reclamantului pe fond nu are nicio înrâurire asupra calităţii părţilor în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului A. - Cabinet de Avocat acesta arată că motivarea judecătorului fondului potrivit cu care "Dispoziţiile art. 3 din acelaşi ordin - nr. 3816/18.12.2013, nota ns., av. A. - citate de către reclamant în răspunsul la întâmpinare, privesc regula delegării de competenţă la solicitarea scrisă a organului de inspecţie fiscală (art. 2 alin. (1), în timp ce autoritatea pârâtă a invocat excepţia de la această procedură (art. 2 alin. (2), când delegarea de competenţă «se dispune», şi nu se acordă (aprobă sau încuviinţează) la solicitarea altui organ", este una contradictorie faţă de chiar dispoziţiile art. 99 alin. (3) Codul de procedură fiscală 2003 "(3) Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal. In cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală condiţiile în care se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală", având în vedere că acest din urmă text de lege prevede, numai noţiunea delegării de competenţă teritorială altui organ fiscal, în cazul acesta Direcţia Generală a Finanţelor Publice CIuj-Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor-Activitatea de Inspecţie Fiscală, fără a distinge între noţiunile de "acordare la solicitarea altui organ de inspecţie fiscal decât cel care deţine competenţa ... "şi "delegarea de competenţă se poate dispune altui organ de inspecţie fiscal de către direcţia generală care coordonează metodologic activitatea de inspecţie fiscală ".

Sub acest aspect urmează a se constata că potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi ordin întotdeauna "(1) Solicitarea scrisă a organului de inspecţie fiscală, pentru acordarea delegării de competenţă, se avizează de direcţia generală regională a finanţelor publice de care aparţine solicitantul", singura excepţie fiind reglementată de alin. (2) al articolului 3.

De altfel, în conţinutul formularului "dispunerea delegării de competenţă" temeiurile de drept invocate sunt doar cele ale art. 99 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2003 şi ale art. 2 din OPANAF, care presupune întotdeauna şi o solicitare scrisă de acordare a delegării de competenţă teritorială.

Judecătorul fondului a preluat în mod nelegal motivarea pârâtului B. potrivit cu care "Conform dispoziţiilor art. 100 alin. (3) Codul de procedură fiscală a căror incidenţă în cauză instanţa o reţine strict pentru a justifica în aparenţă caracterul justificat al refuzului de a oferi detalii privind modalitatea în care delegarea de competenţă a fost dispusă fără individualizarea unui anume funcţionar public care să fi solicitat o astfel de măsură, «contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosita»", în condiţiile în care cererea introductivă de instanţă nu are vreun capăt de cerere vizând vreo obiecţie cu privire la procedura de selectare folosită.

Miza procesuală a reclamantului constă în a afla împotriva cărui funcţionar public să se îndrepte pentru încălcarea dispoziţiei art. 105 alin. (3) Codul de procedură fiscală în sensul efectuării celei de-a doua inspecţii fiscale generale pentru aceeaşi perioadă supusă impozitării, respectiv anii 2011, 2012 şi 2013.

Analiza fondului inspecţiilor fiscale efectuate la sediul reclamantului nu fac obiectul analizei de faţă. În fond, reclamantul A. - Cabinet de Avocat, prin intermediul titularului său, avocatul A. a cerut intimaţilor-pârâţi să-i comunice cine a fost funcţionarul public care a solicitat "Dispunerea delegării de competenţă" nr. 854.748/05.12.2014 justificându-şi interesul prin aceea că aceasta a fost o a doua inspecţie fiscală pentru aceeaşi perioadă, a anilor 2011-2013, având în vedere dispoziţiile prohibitive ale art. 105 alin. (3) Codul de procedură fiscală "(3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării."

Această solicitare nu a fost fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001.

Pârâta-intimată a susţinut că nu a existat nicio persoană care să solicite "dispunerea declinării de competenţă" pentru verificarea în mod special a reclamantului-recurent, întrucât la nivelul DGRFP Bucureşti, în cursul anului 2014 a fost înregistrat un număr mare de acţiuni de inspecţie in desfăşurare sau programate pentru persoanele fizice ce obţin venituri din activităţi independente.

Având in vedere acest aspect, precum şi capacitatea redusa de personal a acestei instituţii de a efectua aceste inspecţii fiscale, s-a luat măsura delegării de competenta pentru efectuarea inspecţiilor fiscale la un număr de 165 de contribuabili, printre care şi reclamantul din prezenta cauza, către organele de inspecţie fiscala din cadrul celorlalte Direcţii Generale Regionale.

Fata de aceste considerente, nu este nicio persoana care sa fi solicitat delegarea de competenta, ci aceasta s-a realizat pentru un număr de 165 de contribuabili, având in vedere imposibilitatea DGRF Bucureşti de a realiza şi finaliza toate inspecţiile fiscale ce erau programate pentru contribuabilii din aria sa de competenta.

De altfel, acest aspect al realizării inspecţiilor fiscale de către alt organ fiscal decât cel competent teritorial a fost regăsit în mai multe speţe aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Suspiciunea recurentului a pornit de la formularul delegării de competenţă nr. x/5.12.2014, care se referă la persoana sa şi s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Ordinul MFP nr. 3816/18 decembrie 2013.

Însă alin. (2) al art. 2 din Ordin prevede situaţia de excepţie de la prevederile alin. (1) când delegarea de competenţă se dispune de către Direcţia Generală ce coordonează activitatea de inspecţie fiscală.

În această din urmă ipoteză, reţinută ca cea validă de către instanţa de fond, nu a existat o solicitare nominală din partea unui organ sau a unei persoane conform reţinerilor recurentului pentru delegarea de competenţă.

Sarcina probării că delegarea de competenţă în cazul său a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi nu pe cele ale alin. (2) din art. 2 din ordin revenea reclamantului, or acesta nu a probat susţinerile sale, necontrazicând totodată pe cele ale pârâtului-intimat.

În raport de cele mai sus analizate, hotărârea instanţei de fond apare din perspectiva ambelor recursuri, temeinică şi legală.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum, în raport de argumentele expuse, nici recursul reclamantului, nici al pârâtului B. nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a le respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. - Cabinet de Avocat şi pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 3087 din 20 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2018.