Taxpayer's appeal over tax assessment and suspended administrative contest rejected as unfounded.

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţiilor:

- suspendarea deciziei de impunere x/30.12.2015, emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, până la soluţionarea definitivă a acţiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere;

- anularea în parte a deciziei nr. 93/30.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de către A. S.R.L.;

- anularea deciziei de impunere xnr. 417/30.12.2015 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, prin valorizarea de către instanţă a argumentelor de natură procedurală respinse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 93/30.03.2016;

- obligarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din Cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de către A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 226 din 05 octombrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Cererea de suspendare a executării deciziei de impunere x/30.12.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, a fost admisă prin încheierea nr. 49/2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 13.07.2016 în dosarul nr. x.

I.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susţinut că, urmare a valorificării viciilor procedurale invocate în cuprinsul acţiunii introductive, actele contestate trebuiau anulate, dar în mod nelegal instanţa de fond nu a reţinut încălcarea dreptului recurentei la apărare, care era evidentă.

Toate elementele la care instanţa de fond face referire (refuzul accesului la dosarul administrativ, lipsa din raportul de inspecţie fiscală/decizia de impunere a menţiunilor privind audierea contribuabilului, neasigurarea unui termen rezonabil pentru exprimarea punctului de vedere relativ la proiectul de raport de inspecţie fiscală, necomunicarea tuturor anexelor la proiectul de raport de inspecţie fiscală, lipsa unui proces-verbal de audiere a contribuabilului) conduceau la concluzia că a existat o vădită vătămare prin încălcarea dreptului la apărare.

Faptul că a fost în imposibilitate de a formula o apărare completă se probează prin chiar susţinerile cuprinse în Raportul de Inspecţie Fiscală, unde se reţin o serie de documente/informaţii care nici până în prezent nu i-au fost aduse recurentei la cunoştinţă: de exemplu, în raport se fac referire la informaţii obţinute de la bănci şi din baza de date ANAF cu privire la anumite societăţi; informaţii obţinute de la ONRC cu privire la societatea B. S.R.L.; documente obţinute în urma controlului încrucişat desfăşurat la partenerul contractual C. S.R.L., de la alte organe fiscale care au efectuat control etc.

Or, după cum s-a reţinut de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Solvay c. Comisia, nu este necesar să se arate ca prin dreptul de acces la dosar în procedura administrativă aceasta ar fi avut un rezultat diferit, ci doar faptul că particularul şi-ar fi putut construi apărarea pe baza elementelor cuprinse în respectivul dosar administrativ.

În ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei, recurenta a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 din noul Codul de procedură fiscală. Soluţia adoptată de către organul de soluţionare a contestaţiilor reprezintă un exces de putere care trebuia cenzurat de către instanţă.

După cum s-a conturat în jurisprudenţă, pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei pe acest temei legal, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- organul fiscal care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar societatea supusă controlului să aibă calitatea de suspect/inculpat;

- presupusa infracţiune cu privire la care s-a efectuat sesizarea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă; prin dispunerea suspendării să nu se aducă atingere dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a procedurii, precum şi a dreptului de acces la justiţie.

Or, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, iar instanţa de judecată poate analiza inclusiv oportunitatea măsurii suspendării dispuse de organul fiscal. În acest sens, înţelege să invoce decizia nr. 1892/2014, pronunţată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În opinia recurentei, din cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei nu reies în mod cert elementele concrete care necesită a fi clarificate în procedura penală, fără de care intimata este în imposibilitatea de a soluţiona latura fiscală a cauzei.

Mai arată că simpla formulare a unei plângeri penale cu privire la un reprezentant al societăţii nu poate conduce la suspendarea soluţionării contestaţiei.

Totodată, dacă organul fiscal a dispus de probele necesare pentru a stabili obligaţiile fiscale, cu certitudine aceleaşi probe sunt suficiente pentru a se proceda şi la soluţionarea contestaţiei.

Mai mult, soluţionarea contestaţiei pe fond se impune şi din alte considerente. Trebuie observat că infracţiunile de evaziune fiscală sunt infracţiuni care presupun existenţa unui prejudiciu, respectiv sustragerea cu intenţie de la plata taxelor şi impozitelor la bugetul de stat. Cu toate acestea, în ipoteza în care se concluzionează că un anumit impozit/taxă nu se datorează către bugetul de stat, fapta de evaziune fiscală nu mai există. Prin urmare, anterior determinării elementelor răspunderii penale, cum ar fi gradul de vinovăţie sau formele de participaţie penală, trebuie să se stabilească dacă se datorează respectiva taxă/impozit către buget, cine este debitorul obligaţiei fiscale sau care este exact cuantumul obligaţiei fiscale către bugetul de stat.

Un alt argument neanalizat şi drept urmare nevalorificat de către instanţa de fond este cel referitor la durata nerezonabilă a procedurii, generată de această suspendare. Având în vedere consecinţele prejudiciabile pe care suspendarea soluţionării contestaţiei le are cu privire la contestator, punerea în aplicare a art. 277 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar în situaţii de excepţie.

Suspendarea soluţionării contestaţiei pe o perioadă nerezonabilă poate conduce implicit şi la încălcarea dreptului de acces la justiţie, având în vedere faptul că orice acţiune în anularea deciziei de impunere contestate va fi respinsă ca prematură/inadmisibilă, cât timp organul fiscal nu se va pronunţa cu privire la fondul contestaţiei formulate.

A invocat recurenta reclamantă şi dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul stăruie în continuarea judecării pricinii. Cu alte cuvinte, în materia contenciosului administrativ devine aplicabilă o excepţie de la regula "penalul ţine în loc civilul", cu precizarea că litigiile din această materie pot fi incluse în sfera largă a noţiunii de "proces civil". Prin urmare, s-a acordat prioritate principiului disponibilităţii părţii şi principiului celerităţii jurisdicţionale.

Rezultă o evidentă contradicţie între prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 şi prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, contradicţie care poate fi înlăturată de judecător, prin aplicarea principiului judecării cu celeritate a cauzei, precum şi prin asigurarea dreptului de acces la instanţă, înlăturând măsura suspendării dispuse de organul fiscal.

A susţinut, de asemenea, recurenta (invocând eronat art. 304 pct. 7, în loc de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) că sentinţa recurată este nelegală şi din altă perspectivă: aceea a neanalizării celorlalte considerente invocate de în susţinerea acţiunii introductive, nesocotindu-se astfel prevederile art. 425 din C. proc. civ.

Cât timp există motive clare şi precise, susţinute de probe, care nu au fost analizate de instanţa de fond, consideră că sentinţa recurată nu respectă exigenţele motivării.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara şi intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările intimatelor pârâte, reiterând principalele susţineri din cererea de recurs.

Prin încheierea din 02.04.2018, pronunţată de Completul de filtru în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., s-a constatat admisibilitatea în principiu a recursului.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă referitoare la nemotivarea corespunzătoare a sentinţei atacate, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, chiar dacă acestea coincid în parte cu susţinerile intimatelor pârâte sau o nemulţumesc pe recurenta reclamantă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Motivul de casare analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de recurenta reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În speţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, raportându-se, atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la netemeinicia susţinerilor privind încălcarea dreptului la apărare cu ocazia inspecţiei fiscale, cât şi la justificarea măsurii suspendării soluţionării contestaţiei administrative, inclusiv prin prisma jurisprudenţei naţionale şi europene, neputându-se pune în niciun caz problema unei durate nerezonabile a procedurii la momentul pronunţării instanţei de fond.

Nu este întemeiat nici motivul de casare invocat în baza art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care vizează aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal decizia nr. 93/30.03.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţiilor, prin care - pe de o parte - au fost examinate şi respinse criticile formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/30.12.2015, emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, iar - pe de altă parte - s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei formulate de societate împotriva aceleiaşi decizii de impunere până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală.

Criticile recurentei referitoare la incalcarea de către organele de control a dreptului său la apărare nu sunt fondate, Înalta Curte constatând, din cuprinsul actelor dosarului şi din analiza susţinerilor părţilor, că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 107 alin. (2) şi (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data controlului).

Astfel, inspecţia fiscală s-a desfăşurat la punctele de lucru ale societăţii recurente, pe parcursul acesteia fiind solicitate şi primite de la recurentă documente, ceea ce înseamnă că recurenta a avut posibilitatea efectivă de a înfăţişa orice document mai aprecia necesar.

Pe de altă parte, organele de inspecţie fiscală au solicitat în data de 21.09.2015 prezenţa administratorului recurentei şi a persoanei care a întocmit evidenţa contabilă, însă acestea nu s-au prezentat, fără vreo justificare rezonabilă.

Totodată, după cum rezultă din Cap. VI al Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.12.2015, societatea recurentă a primit la data de 10.12.2015 proiectul de raport de inspecţie fiscală şi a depus prin adresa nr. x/2015, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara sub nr. x/2015, punctul de vedere cu privire la acesta, potrivit art. 107 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, iar ca urmare a obiecţiunilor şi documentelor prezentate cu ocazia discuţiei finale, inspecţia fiscală chiar şi-a reconsiderat o parte dintre constatări (cele referitoare la tranzactiile cu S.C. D. S.A. Deva), totalul obligaţiilor stabilite iniţial fiind diminuat de la 22.153.530 RON la 20.457.566 RON.

De asemenea, instanţa de fond a constatat în mod corect că societatea recurentă nu a făcut dovada vreunei solicitări de acces la dosarul administrativ în timpul desfăşurării inspectiei fiscale, ci numai ulterior încheierii acesteia.

În consecinţă, nu se poate reţine niciuna dintre încălcările dreptului la apărare invocate de recurenta reclamantă ca vătămând-o, soluţia primei instanţe de menţinere a deciziei organului de soluţionare a contestaţiei sub acest aspect fiind una corectă.

În ceea ce priveşte măsura de suspendare a contestaţiei administrative, în motivarea acesteia s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara sesizarea penală nr. HDGAIF 784/10.02.2016, pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni economico-financiare în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, constatările inspecţiei fiscale consemnând un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 20.475.566 RON reprezentând impozit pe profit, TVA, impozit pe dividende şi accesoriile aferente.

Potrivit art. 279 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data emiterii deciziei nr. 93/30.03.2016), "Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 277", iar conform acestui din urmă articol, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă; (…)".

Din textele legale redate, rezultă că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, cu obligaţia acestuia de a motiva decizia adoptată.

Or, în speţă, intimata pârâtă ANAF a prezentat în cuprinsul Deciziei nr. 93/30.03.2016 motivele de fapt şi de drept care au justificat necesitatea suspendării soluţionării contestaţiei administrative promovate de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.12.2015.

Astfel, au arătat că în perioada verificată societatea recurentă susţine că a efectuat achiziţii de la societăţi furnizoare care nu declară sau declară doar parţial livrări corespunzătoare acestor achiziţii, sunt radiate, nu şi-au îndeplinit obligaţiile fiscale, nu aveau salariaţi sau un număr suficient de salariaţi ori mijloace fixe pentru desfăşurarea activităţilor declarate, desfăşoară alte activităţi faţă de obiectul de activitate declarat la Registrul Comerţului etc., iar recurenta nu a prezentat documente prin care să se poată stabili realitatea operaţiunilor economice.

S-a mai arătat că, din Procesul-verbal nr. x încheiat de Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva rezultă că facturile primite şi emise în lanţ sunt fictive, nu reflectă operaţiuni patrimoniale justificabile, iar documentele în care au fost înscrise operaţiunile nu pot fi considerate documente justificative, în accepţiunea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, nereflectând operaţiuni economice reale.

Totodată, s-a constatat că A. S.R.L. a efectuat, în perioada 01.07.2011-31.12.2014, plăţi în valoare de 12.200.275 RON pentru facturi care au fost stornate în luna octombrie 2014 către societăţi care au fost radiate.

S-a concluzionat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Decizia de impunere nr. x/30.12.2015 şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă utilizate există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea administrativă a cauzei, decurgând din faptul că, în urma verificărilor efectuate de organele de inspecţie fiscală, în speţă se pune problema înregistrării contabile a unor achiziţii care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, constând în TVA deductibilă şi cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit în vederea diminuării obligaţiilor fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă totală de 20.475.566 RON.

În consecinţă, s-a procedat la formularea sesizării penale, cu indicarea elementelor concrete care necesită a fi clarificate în procedura penală, procedură care are ca scop stabilirea cu certitudine a existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor economico-financiare de către organele competente în acest sens şi care, potrivit C. proc. pen., dispun de mijloacele specifice necesare pentru probarea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora.

În cauză, ceea ce se pune în discuţie este tocmai caracterul real şi efectiv al tranzacţiilor desfăşurate şi al documentelor pretins justificative prezentate de către recurenta reclamantă inspecţiei fiscale, pentru care s-a constatat existenţa indiciilor săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu eventuala incidenţă a art. 367 alin. (6) C. pen.

Instanţa de fond a arătat, deci, în mod corect că, în aplicarea dispoziţiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală (echivalentul fostului art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), trebuie reţinut că derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceeaşi fapte poate crea premisele încălcării principiului securităţii juridice, concluzie care se desprinde din Hotărârea din 21 octombrie 2014 pronunţata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Lungu şi alţii împotriva României.

Într-adevăr, măsura dispusă este justificată inclusiv pentru a se preveni situaţiile contradictorii care s-ar putea ivi prin soluţionarea într-un sens a contestaţiei administrative şi soluţionarea într-un sens diferit a cauzei în procedura penală.

Pe de altă parte, este indiscutabil că între pretinsele infracţiuni cu care au fost sesizate organele penale şi mijloacele de probă de care se prevalează recurenta reclamantă pentru combaterea stării de fapt reţinute prin raportul de inspecţie fiscală (care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate administrativ) există o strânsă legătură, eventuala constatare, de către organele competente, a elementelor constitutive ale unei infracţiuni al cărei obiect material sunt facturile considerate de inspecţia fiscală ca fiind întocmite fictiv urmând a avea în mod evident o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, astfel că această procedură în mod just a fost suspendată.

În acest context, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 277 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care "Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă."

Şi Curtea Constituţională a statuat într-o jurisprudenţă constantă (decizia nr. 449/2004, decizia nr. 1173/2008, decizia nr. 95/2011 etc.) că este normal ca într-o asemenea situaţie soluţionarea recursului administrativ să fie suspendată, pentru a se preveni pronunţarea unor hotărâri contradictorii pe aceeaşi situaţie juridică.

De altfel, Înalta Curte observă că unele susţineri ale recurentei sunt simple speculaţii, lipsite de fundament, cum ar fi acelea referitoare la faptul că suspendarea procedurii administrative poate fi dispusă dacă organul fiscal este altfel "în imposibilitatea de a soluţiona latura fiscală a problemei", iar nu doar dacă este întrunită condiţia ca soluţia penală să aibă o influenţă hotărâtoare în soluţionarea cauzei administrative.

De asemenea, se susţine că art. 277 din Codul de procedură fiscală impune condiţia ca "societatea supusă controlului să aibă calitatea de suspect/inculpat", ignorându-se faptul că, potrivit adresei depuse de recurenta reclamantă în dosarul de recurs, cercetarea penală vizează actele săvârşite de reprezentanţii legali ai societăţii, iar potrivit legii, actele juridice efectuate de organele societăţii, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele societăţii înseşi.

În sfârşit, este lipsită de temei susţinerea recurentei în sensul că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (respectiv, art. 277 din Codul de procedură fiscală actual), lege specială în materie fiscală, ar putea fi înlăturate de la aplicare de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, lege-cadru în materia contenciosului administrativ (neincidente, de altfel, în speţă).

Având în vedere toate aceste aspecte, analizând modul în care autoritatea fiscală şi-a exercitat dreptul de apreciere, prin raportare şi la definiţia excesului de putere cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii măsurii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, precum şi din perspectiva termenului rezonabil (recurenta-reclamanntă învestind instanţa de contencios administrativ la nici 3 luni de la sesizarea organelor de cercetare penală), Înalta Curte nu poate reţine, în circumstanţele concrete ale prezentei speţe, elemente care să justifice anularea deciziei contestate.

Referitor la jurisprudenţa naţională invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte arată că este irelevant în speţă faptul că în alte cauze (care nu sunt similare nici sub aspectul indiciilor de săvârşire a unor infracţiuni economico-financiare nici sub aspectul duratei procedurii), instanţele de recurs au considerat măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative ca fiind nejustificată, de vreme ce legalitatea şi temeinicia aplicării acestei măsuri prevăzute de Codul de procedură fiscală se examinează de la caz la caz.

Nu rezultă nici vreo vătămare a recurentei cauzată de decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, câtă vreme executarea deciziei de impunere înseşi a fost suspendată prin încheiere executorie până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acesteia (conform încheierii nr. 49/13.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x).

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 226 din 05 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.