Effect of legislative tax amnesty on audit-ordered recovery of salary overpayments and legality of execution deadlines

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.09.2015, reclamanta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, contestând încheierea nr. 34 din 10.08.2015, emisă de pârâta Curtea de Conturi, şi solicitând:

(1) în principal, modificarea în parte a acestei încheieri, în sensul admiterii contestaţiei împotriva deciziei nr. XII/8/10.06.2015 emisă de directorul Direcţiei 1 din cadrul Departamentului XII al Curţii de Conturi, înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/2015 şi anulării acestei decizii ca nelegale;

(2) în subsidiar, modificarea în parte a acestei încheieri, în sensul admiterii contestaţiei împotriva Deciziei nr. XII/8/10.06.2015 emisă de directorul Direcţiei 1 din cadrul Departamentului XII al Curţii de Conturi, înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/2015 şi a modificării în parte a acestei decizii în sensul eliminării din conţinutul acestei decizii a sintagmei "fără bază legală" şi al eliminării din conţinutul acestei decizii a termenului de 31 decembrie 2015, ca dată până la care să se facă recuperarea prejudiciului; totodată, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a mai solicitat suspendarea aplicării deciziei contestate, până la data soluţionării definitive a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3473 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat în parte încheierea nr. 34/10.08.2015 şi decizia nr. XII/8/10.06.2015 emise de Curtea de Conturi, în sensul că măsura dispusă de a se recupera de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie «sumele plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat» nu vizează şi drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum şi sub aspectul termenului stabilit în vederea realizării măsurilor ca fiind 31.12.2015.

În condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a suspendat până la soluţionarea definitivă a cauzei executarea măsurii în legătură cu recuperarea drepturilor de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum şi dispoziţia privind termenul stabilit în vederea realizării măsurilor şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii instanţei de fond a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi, atât sub aspectul soluţiei date cererii de suspendare executare, cât şi sub aspectul soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1 Criticile formulate împotriva soluţiei de admitere a cererii de suspendare executare au vizat faptul că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, precum şi cu cele ale pct. 235 din RODAS, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele prezentate prin cererea de chemare în judecată şi reţinute la pronunţarea hotărârii nu susţin în fapt şi în drept cererea de suspendare a executării măsurilor, nedemonstrând întrunirea, în mod cumulativ, a celor două condiţii prevăzute în mod expres de prevederile legale menţionate, repectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

În ceea ce priveşte inexistenţa cazului bine justificat a prezentat abaterile reţinute în urma desfăşurării controlului şi măsurile aplicate pentru remedierea acestora, susţinând că un aspect privind nelegalitatea sentinţei rezidă din faptul că instanţa de fond a reţinut că nu există un prejudiciu, pe cale de consecinţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, întrucât, începând cu data de 24.09.2014 a intrat în vigoare Lege nr. 124/2014 a amnistiei fiscale privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în cauză fiind incident art. 2 alin. (1) din acest act normativ.

Este adevărat că finalitatea acestui act normativ vizează "exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să restituie, însă legiuitorul a recunoscut practic că aceste drepturi au fost acordate nelegal, fapt ce derivă din sintagma "drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii".

Pe cale de consecinţă, Legea nr. 124/2014 nu stabileşte că drepturile acordate sunt legale, din contră, legiuitorul recunoaşte practic existenţa unor prejudicii cauzate de nelegalitatea veniturilor de natură salarială stabilite în condiţiile prevăzute de art. 1, consfinţind astfel măsurile dispuse de Curtea de Conturi care exercită funcţia de control, în condiţiile statuate de art. 21 din Legea nr. 94/1992, în conformitate şi cu principiul legalităţii.

În acest sens, instanţa de fond avea obligaţia de a analiza legalitatea deciziei în raport cu actele normative în vigoare la momentul efectuării controlului, care vizau drepturile salariale acordate, nicidecum din perspectiva actelor normative ulterioare, care vizează măsuri de clemenţă.

Recurenta pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de fond a primit ca întemeiate susţinerile reclamantei privind întrunirea în cauză a condiţiei "pagubei iminente", condiţie care nu este îndeplinită din moment ce singurele critici ale reclamantei vizează eventuale măsuri concrete ale Î.C.C.J. şi nu măsurile dispuse de instituţia pârâtă.

În opinia recurentei, executarea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat nu sunt de natură, prin ele însele, să determine constatarea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, în lipsa oricăror argumente şi probe, din partea reclamantei, privind posibilitatea producerii efective a unui prejudiciu material.

Prejudiciul pretins de reclamantă nu are un caracter iminent, ci eventual, şi nu priveşte entitatea verificată, ci terţe persoane.

Or, paguba trebuie să constea într-o consecinţă a executării care s-ar produce asupra bugetului sau activităţii reclamantei (entităţii verificate), aspect nedemonstrat în cauză.

Cu atât mai mult nu este îndeplinită această condiţie cu privire la termenul de ducere la îndeplinire a măsurii, în raport cu dispoziţiile pct. 235 din RODAS, întrucât acesta poate fi prelungit la solicitarea conducerii entităţii verificate până la soluţionarea în instanţă a dosarelor, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi neîntemeiată.

3.2 Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de fond a încălcat prevederile Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la drepturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Din conţinutul normei reprezentate de art. 2 din Legea nr. 124/2014, rezultă că ratio legis este exonerarea de la plată, ca o măsură de clemenţă acordată de legiuitor în beneficiul categoriei de personal prevăzute la art. 1, măsură ce face să înceteze efectele produse de constatările Curţii de Conturi/alte instituţii de control privind acordarea de venituri de natură salarială personalului din sectorul public.

Legea nr. 124/2014 nu stabileşte că drepturile de natură salarială acordate de intimata reclamantă sunt legale şi nici că actele administrative emise de Curtea de Conturi, prin care se constată acordarea în afara cadrului legal a veniturilor de natură salarială, sunt nelegale.

Voinţa legiuitorului în sensul exonerării de la plată conduce în mod logic la concluzia că veniturile de natură salarială stabilite în condiţiile prevăzute de art. 1 nu au fost legal acordate, însă, prin lege, acestea au fost exonerate de la plată.

Din prevederile Legii nr. 124/2014 rezultă că legiuitorul a intervenit faţă de acele venituri de natură salarială care, ab initio, au fost acordate nelegal dar, prin voinţa sa, au fost exonerate de la plată. Premisa care a stat la baza intervenţiei legiuitorului, ce statuează în sensul exonerării de la plată, este reprezentată de constatarea acordării în mod nelegal a drepturilor de natură salarială, astfel cum în mod expres, stabileşte art. 2 din lege.

Astfel, exonerarea de la plată presupune, iniţial, stabilirea legală a unei obligaţii de plată, obligaţie care să fie consfinţită prin acte administrative cărora legea le recunoaşte această putere, acesta fiind sensul art. 2 din Legea nr. 124/2014. Aceasta rezultă chiar din motivarea primei instanţe care a reţinut:

"scopul legiuitorului rezultă a fi acela ca angajatorul să nu mai solicite de la angajatul său restituirea drepturilor salariale pe care el însuşi le-a stabilit eronat (...)".

Or, dacă angajatorul, prin voinţa legiuitorului, nu mai solicită de la angajatul său restituirea drepturilor stabilite eronat, acest lucru presupune existenţa unui temei pentru această solicitare, anterior exonerării de la plată, stabilită de Legea nr. 124/2014. Acest temei îl reprezintă o obligaţie legală de restituire, care decurge din stabilirea eronată de către angajator a drepturilor salariale.

Rezultă că este afectată de nelegalitate hotărârea primei instanţe ce consacră în privinţa inexistenţei prejudiciului din perspectiva exonerării de la plată dispuse de Legea nr. 124/2014, deoarece acest text legal nu prevede inexistenţa prejudiciului, ci intervine faţă de recuperarea sa.

Această susţinere este argumentată chiar de motivarea instanţei care a stabilit inexistenţa prejudiciului, deşi a reţinut în considerentele hotărârii că "Legea nr. 124/2014 prevede expres în favoarea personalului, ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite prin aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 şi O.U.G. nr. 103/2013, o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar (...)".

Din această motivare mai rezultă că instanţa de fond a constatat aplicarea eronată de către reclamantă a Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 şi O.U.G. nr. 103/2013, fără a mai reţine că încălcarea acestor prevederi reprezintă, în fapt, existenţa unui prejudiciu, astfel cum acesta este definit de pct. 5 din Regulamentul Curţii de Conturi respectiv "pierderea provocată patrimoniului public sau privat al statului (...), ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite (...)".

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 124/2014 reţinând şi că "nu este de esenţa textului, pentru a produce cauza de exonerare de restituire, faptul existenţei la data intrării în vigoare a legii a unei constatări a abaterii din partea Curţii de Conturi. A admite teza contrară ar avea ca şi consecinţă existenţa unei diferenţieri lipsite de obiectivitate în situaţia personalului bugetar, adică a unei încălcări a principiului legal al legalităţii; astfel, pe de o parte, în cazul entităţilor a căror activitate era deja verificată de Curtea de Conturi la data intrării în vigoare a legii menţionate, angajaţii devin, prin efectul legii, exoneraţi de la obligaţia de restituire (...) în schimb, atunci când Curtea de Conturi nu şi-a finalizat acţiunea de verificare sau nu a declanşat-o încă la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, angajaţii nu s-ar mai bucura de beneficiul exonerării ".

Titularii acestui beneficiu sunt stabiliţi, prin norme exprese de către legiuitor, la art. 1 din Legea nr. 124/2014: personalul ale cărui venituri de natură salariată au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ- teritoriale, judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul public şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Beneficiul exonerării de la plată intervine, astfel cum prevede expres art. 2 din Legea nr. 124/2014, ca o consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii de control, a unor prejudicii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât silogismul instanţei conduce la concluzia că Legea nr. 124/2014 intervine pentru a sista constatările Curţii de Conturi, deşi acest act normativ intervine faţă de efectele pe care le produc aceste constatări, respectiv în faza de executare a actelor administrative emise urmare a controalelor efectuate.

În ceea ce priveşte termenul de executare a măsurii, respectiv data de 31.12.2015, recurenta pârâtă susţine că prima instanţă a considerat acest termen ca fiind nelegal, având în vedere că în intervalul de 6 luni şi 20 de zile stabilit prin actul administrativ contestat, intimata-reclamantă a formulat contestaţie, ceea ce a atras suspendarea obligaţiei executării deciziei conform pct. 210 din Regulamentul Curţii de Conturi.

În acest context, instanţa de fond, apreciind şi asupra termenelor prevăzute de art. 200 şi art. 201 noul C. proc. civ., ce intervin faţă de nerestituirea benevolă a sumelor încasate, a apreciat că termenul stabilit nu a fost util reclamantei pentru executare.

În opinia recurentei pârâte, această motivare a condus la aplicarea greşită a normei stabilite de pct. 181 lit. c) din Regulamentul Curţii de Conturi, potrivit căruia "în decizie se înscriu în concret (...) termenele până la care conducătorul entităţii verificate trebuie să comunice conducătorului structurii de specialitate a Curţii de Conturi care a emis decizia, modul de ducere la îndeplinire a fiecărei măsuri dispuse, împrejurarea că executarea obligaţiei stabilite prin decizie este suspendată, potrivit pct. 201 din Regulamentul Curţii de Conturi, nu este de natură a atrage nelegalitatea termenului stabilit în decizie (termen ce include şi perioada suspendării potrivit pct. 201 din Regulamentul Curţii de Conturi), deoarece contestaţia la decizia în care s-a stabilit termenul intervine ulterior emiterii deciziei, respectiv ulterior stabilirii termenului prin această decizie.

Cum termenul este stabilit în decizie, moment la care formularea contestaţiei la decizie este incertă, nu are susţinere silogismul potrivit cu care termenul stabilit nu este util, deoarece contestaţia la decizie suspendă executarea acesteia.

Pe de altă parte, suspendarea executării, potrivit prevederilor pct. 201 din Regulamentul Curţii de Conturi, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor destinatarului actului administrativ, ceea ce nu poate atrage nulitatea termenului stabilit în decizie, văzând şi regimul juridic al nulităţii în baza căruia cauzele de nulitate sunt apreciate prin raportare la momentul emiterii actului administrativ contestat.

Rezultă că la emiterea deciziei, Curtea de Conturi a făcut legala aplicare a prevederilor pct. 181 din Regulamentul Curţii de Conturi.

Astfel, instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că posibilitatea solicitării de prelungire a termenului stabilit prin decizie, conform pct. 235 din Regulamentul Curţii de Conturi, nu exclude ca acest termen să fie stabilit încă de la început într-un mod care să îi fi conferit efect util.

4. Apărările intimatei reclamante

Intimata reclamantă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs arătând că soluţia de suspendare a executării este legală, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulative reglementate de disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei a susţinut, în esenţă, că în mod corect prima instanţă a apreciat că pentru drepturile salariale plătite în mod necuvenit până la nivelul lunii septembrie 2014 nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu în sensul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, astfel că obligarea reclamantei la luarea de măsuri sub aspectul recuperării drepturilor de personal aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014, respectiv la efectuarea de regularizări este lovită de nulitate, lipsind premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, adică existenţa prejudiciului.

A mai arătat că instanţa de fond nu a reţinut că modul în care au fost acordate drepturile salariale de reclamantă până la momentul de referinţă - septembrie 2014 - este unul legal. Instanţa a făcut aplicarea Legii nr. 124/2014, a stabilit exclusiv faptul că sumele acordate în mod necuvenit ca drepturi salariale până la acel moment nu mai puteau face obiectul unor dispoziţii de restituire, astfel încât măsura de recuperare a acestor sume era una nelegală.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 01.03.2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 08.05.2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, atât în ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii de suspendare executare, cât şi sub aspectul soluţiei date pe fondul cauzei, faţă de următoarele considerente:

2.1.1 Referitor la criticile privind soluţia pronunţată pe fondul litigiului se reţine că prin decizia nr. XII/8/10.046.2015 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în cond. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, şi ale pct. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014, s-a dispus în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aplicarea următoarelor măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora:

- Recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat.

- Totodată, se vor dispune măsuri care să asigure funcţionarea corespunzătoare a controlului intern la nivelul Biroului Resurse Umane în ceea ce priveşte verificarea documentelor întocmite de către acesta şi care stau la baza efectuării plăţilor din bugetul de stat. Termen de realizare: 31.12.2015.

Pentru dispunerea acestei măsuri, Curtea de Conturi a argumentat în decizie următoarele: stabilirea şi acordarea fără bază legală a unor majorări a drepturilor de personal în sumă brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, în cazul unor categorii de personal.

Astfel, s-a constatat că la trecerea într-o altă tranşă de vechime în muncă sau în funcţie, drepturile salariale au fost calculate în mod eronat, întrucât s-a procedat la acordarea tranşei de vechime în muncă sau în funcţie, în procent la indemnizaţia/salariul de bază avute la luna mai 2009 şi nu în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 28/2014, care stipulau în mod clar că începând cu anul 2011 avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru.

Astfel, nu au fost respectate prevederile art. 10 alin. (5) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi cele din anexa nr. 1, punctele 2 şi 4 din Ordinul nr. 1792/2002 al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale.

Până la data efectuării misiunii de audit financiar, la nivelul entităţii au fost luate măsuri în sensul verificării şi corectării ordinelor de încadrare ale personalului, fără însă a se dispune şi recuperarea sumelor încasate necuvenit, motivat de soluţionarea contestaţiilor formulate de unii salariaţi. (Deficienţa a fost constatată în Procesul-verbal de constatare la pag. 50-54).

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a pronuntat soluţia menţionată la pct. I.2 din prezenta decizie reţinând incidenţa disp. art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, disp. art. 52 alin. (1) din Constituţia României, din interpretarea cărora rezulta că poate interveni anularea actului administrativ atunci când prin intermediul lui nu se atinge scopul vizat de legiuitor, respectiv acela de organizare a executării legii sau de executare în concret a legii, ci, dimpotrivă, se ajunge la încălcarea sau nerespectarea legii. Altfel spus, sancţiunea nulităţii devine incidentă dacă şi în măsura în care la emiterea actului nu au fost respectate normele având forţă juridică superioară edictate pentru întocmirea sa valabilă, vizând în principiu condiţii anterioare sau concomitente emiterii actului.

Curtea a constatat că actele administrative litigioase sunt anulabile parţial, adică în sensul că măsura dispusă de a se recupera de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sumele plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat nu trebuie să vizeze şi drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum şi sub aspectul termenului stabilit în vederea realizării măsurii ca fiind 31.12.2015.

Astfel, în stabilirea măsurii relative la recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat, Curtea de Conturi a reţinut stabilirea şi acordarea fără bază legală a unor majorări a drepturilor de personal în sumă brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, în cazul unor categorii de personal, imputând nerespectarea art. 10 alin. (5) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010, art. 6 din Legea nr. 285/2010, art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, respectiv anexa 1, punctele 2 şi 4 din Ordinul nr. 1792/2002.

Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, rep. "În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate."

Totodată, art. 171 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi a României nr. 155/2014 prevede că "Pentru valorificarea constatărilor înscrise în raportul de control şi, respectiv, în nota de constatare prevăzută la pct. 125 care constituie anexă a raportului de control, Curtea de Conturi poate dispune/solicita: (…) b) potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) şi (4) din lege: b1) comunicarea către conducerea entităţii controlate a existenţei unor erori/abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii şi dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului şi să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

Din analiza acestor texte legale, Curtea a constatat că premisa obligaţiei ce revine entităţii auditate de recuperare a prejudiciului identificat de Curtea de Conturi este însăşi existenţa unui prejudiciu, adică a unui rezultat, efect negativ suferit de acea entitate sub aspect patrimonial, ca urmare a identificării unei abateri de la legalitate şi regularitate.

Curtea de Conturi are în vedere în cauză, ca prejudiciu de natură a atrage incidenţa art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 rep., sumele stabilite în mod nelegal cu titlu de drepturi salariale în beneficiul unei părţi a personalului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pe care instituţia însăşi le-a apreciat a fi fost acordate astfel.

Sub acest aspect, prin Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 700/24.09.2014, s-a prevăzut la art. 1 că "Prezenta lege se aplică:

a) personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare; (…)", pentru ca art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ să stabilească în sensul că "Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii.".

Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata de către personalul prevăzut la art. 1 a sumelor reprezentând venituri de natură salarială pentru care Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control au constatat că au fost acordate cu crearea de prejudicii.".

Astfel, Legea nr. 124/2014 prevede expres în favoarea personalului, ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite prin aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 şi O.U.G. nr. 103/2013, o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar, limita temporală până la care se poate recunoaşte beneficiul de scutire de la restituire reieşind din art. 3 anterior menţionat, anume intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2014, adică luna septembrie 2014. Altfel spus, scopul legiuitorului rezultă a fi acela ca angajatorul să nu mai solicite de la angajatul său restituirea drepturilor salariale pe care el însuşi le-a stabilit eronat şi i le-a achitat până la nivelul lunii septembrie 2014.

Instanţa de fond a mai apreciat că nu este de esenţa textului, pentru a produce efecte cauza de exonerare de la restituire, faptul existenţei la data intrării în vigoare a legii a unei constatări a abaterii din partea Curţii de Conturi. A admite teza contrară ar avea ca şi consecinţă existenţa unei diferenţieri lipsite de obiectivitate în situaţia personalului bugetar, adică a unei încălcări a principiului legal al egalităţii; astfel, pe de o parte, în cazul entităţilor a căror activitate era deja verificată de Curtea de Conturi la data intrării în vigoare a legii menţionate, angajaţii devin, prin efectul legii, exoneraţi de obligaţia de restituire a sumelor stabilite ca urmare a constatărilor autorităţii de audit; în schimb, atunci când Curtea de Conturi nu şi-a finalizat acţiunea de verificare sau nu a declanşat-o încă la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2014, angajaţii nu s-ar mai bucura de beneficiul exonerării. Or, scopul legiuitorului rezultă a fi orientat înspre acordarea unei scutiri în favoarea salariaţilor, pe fondul constatărilor efectuate de Curtea de Conturi, iar nu spre învestirea cu efect esenţial determinant a existenţei unei constatări din partea Curţii de Conturi la data intrării în vigoare a legii, ca şi condiţie de aplicare a acesteia.

În aceste condiţii, din moment ce pentru drepturile salariale stabilite ca efect al interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie şi plătite necuvenit până la nivelul lunii septembrie 2014 legiuitorul a prevăzut expres înlăturarea obligaţiei de restituire, nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu în sensul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep. în raport de dispoziţiile Legii nr. 124/2014. Pe cale de consecinţă, obligarea prin prisma considerentelor deciziei nr. XII/8/10.06.2015 a părţii reclamante la luarea de măsuri sub aspectul recuperării drepturilor de personal aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014, respectiv la efectuarea de regularizări, este lovită de nulitate, lipsind premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existenţa unui prejudiciu.

În schimb, cât priveşte drepturile de personal aferente intervalului octombrie 2014 - mai 2015, Curtea nu a identificat existenţa vreunui motiv spre a dispune anularea măsurii Curţii de Conturi, anume recuperarea sumelor plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat.

Referitor la temenul de executare a măsurii, respectiv 31 decembrie 2015, Curtea a constatat că decizia nr. XII/8 a fost emisă la data de 10.06.2015, prevăzând astfel la dispoziţia entităţii auditate un interval de 6 luni şi 20 de zile în scopul recuperării sumelor determinate ca fiind achitate necuvenit. Instituind un termen în care entitatea auditată să se conformeze obligaţiei, acesta trebuie să asigure posibilitatea rezonabilă a unui rezultat efectiv în sensul recuperării.

Curtea a constatat că, în interiorul termenului analizat, partea reclamantă a formulat contestaţie în procedura administrativă prealabilă, soluţionată de Curtea de Conturi prin încheierea nr. 34 din 16.08.2015. Or, potrivit pct. 210 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 "Contestaţia suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către comisia de soluţionare a contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia. În aceste condiţii, din moment ce formularea contestaţiei are efect suspensiv de executare a măsurii, în perioada de soluţionare a acesteia obligaţia contestată nu incumbă entităţii auditate spre a fi adusă la îndeplinire, ceea ce determină pierderea efectului util al termenului acordat prin decizie în acest interval de timp. Astfel, din cele aproximativ 6 luni stabilite de Curtea de Conturi, primele 2 luni nu au fost utile Î.C.C.J. pentru executare, rămânând un interval de aproximativ 4 luni şi 20 de zile pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei de recuperare a drepturilor de personal ce i-au fost stabilite în sarcină.

Analizând "Tabelul cu salariaţii Î.C.C.J. care au sume de restituit în urma recalculării drepturilor salariale pentru perioada mai 2012 - mai 2015", Curtea a constatat că în conţinutul acestuia se identifică judecători şi magistraţi asistenţi cărora le-ar incumba obligaţia de plată. Or, în cazul acestora, recuperarea implică, în lipsa restituirii benevole a sumelor încasate, declanşarea de acţiuni în faţa instanţei de judecată pentru plata sumelor pretins stabilite şi încasate necuvenit. Faţă de dispoziţiile art. 200 şi 201 noul C. proc. civ., desfăşurarea procedurii judiciare presupune în prealabil urmarea unei potenţiale proceduri de regularizare a cererii, căreia îi este alocat un termen de 10 zile de la comunicarea obligaţiei stabilite de instanţă, la care se adaugă în procedura scrisă termene de 25 de zile în vederea formulării întâmpinării şi de 10 zile pentru răspunsul la întâmpinare, urmând ca primul termen de judecată să fie stabilit la cel mult 60 de zile de la comunicarea acestui din urmă act de procedură; de asemenea, pentru soluţionarea procesului există posibilitatea amânării pronunţării de judecător pentru 15 zile, în timp ce redactarea hotărârii judecătoreşti intervine într-un termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare în cond. art. 396 şi art. 426 noul C. proc. civ. Astfel, desfăşurarea procedurii judiciare în primă instanţă implică curgerea unor termene potenţiale (maxime) de 10 zile + 25 de zile + 10 zile + 60 de zile + 15 zile + 30 de zile, adică un total de 150 de zile, la care se adaugă şi termenele poştale de comunicare din cadrul procedurii scrise; în măsura în care în cauză va fi exercitată o cale de atac de partea interesată, intervalul de timp amintit se prelungeşte şi cu termenele necesare judecării acesteia.

În acest context, termenul limită acordat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru recuperarea sumelor în litigiu, respectiv data de 31 decembrie 2015, nu rezultă a fi unul care să asigure entităţii auditate o posibilitate concretă de îndeplinire a obligaţiei instituite de Curtea de Conturi.

Faptul că pârâta invocă posibilitatea de a prelungi termenul de executare la cererea reclamantei în condiţiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 nu exclude obligaţia Curţii de Conturi ca acest termen să fi fost stabilit încă de la început într-un mod care să îi fi conferit efect util, astfel încât entitatea auditată să nu fie nevoită să justifice motivul pentru care nu l-a putut respecta. Individualizarea termenului de executare constituie un efect al deciziei litigioase, având asociate consecinţe juridice la momentul împlinirii sale, motiv pentru care poate face obiect de analiză la cererea părţii interesate spre a evita alte demersuri suplimentare în faţa autorităţii de audit.

Referitor la cererea de suspendare a executării, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite conditiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privinţa măsurii legate de recuperarea drepturilor de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014, precum şi a dispoziţiei privind termenul stabilit în vederea realizării măsurilor, adică 31.12.2015.

Sub aspectul cazului bine justificat, a constatat că, pentru a se putea reţine incidenţa acestuia, este suficient ca partea interesată să dovedească, potrivit art. 14 alin. (1) rap. la art. 2 alin. (1) lit. (t) din Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Or, în cauză, ca efect al realizării analizei judiciare pe fondul cauzei a reieşit existenţa, în limita menţionată, a unor motive de nelegalitate a actului administrativ, aspect de natură a susţine incidenţa condiţiei în discuţie sub acele aspecte.

Cât priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, Curtea a apreciat-o ca fiind îndeplinită, întrucat o eventuală executare intempestivă a măsurii litigioase este de natură a perturba activitatea reclamantei, implicând efectuarea unor demersuri, inclusiv judiciare, în contradictoriu cu propriul personal în vederea stabilirii răspunderii civile a acestuia şi recuperării sumelor aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014.

În ceea ce priveşte măsura de a se recupera de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sumele plătite fără bază legală, precum şi efectuarea regularizării, în mod corespunzător, cu bugetele de asigurări sociale şi bugetul de stat, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că aceasta nu vizează şi drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014. Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că pentru această perioadă lipseşte premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existenţa unui prejudiciu.

Nu se poate reţine pe această perioadă un prejudiciu pentru recuperarea căruia trebuie dusă la îndeplinire măsura sus menţionată, din moment ce art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 stabileşte că "Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii.". Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata de către personalul prevăzut la art. 1 a sumelor reprezentând venituri de natură salarială pentru care Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control au constatat că au fost acordate cu crearea de prejudicii."

Acest act normativ a intrat în vigoare în luna septembrie 2014, astfel că drepturile de personal identificate a fi fost acordate în perioada mai 2012 - septembrie 2014 nu intră sub incidenţa măsurii dispuse de recurenta pârâtă.

Se susţine în cererea de recurs că Legea nr. 124/2014 nu stabileşte că drepturile de natură salarială acordate de reclamantă sunt legale şi nici că actele administrative emise de Curtea de Conturi, prin care se constată acordarea în afara cadrului legal a veniturilor de natură salarială, sunt nelegale.

Voinţa legiuitorului în sensul exonerării de la plată conduce în mod logic la concluzia că veniturile de natură salarială stabilite în condiţiile prevăzute de art. 1 nu au fost legal acordate, însă, prin lege, acestea au fost exonerate de la plată.

Cu privire la aceste argumente, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a dispus anularea parţială a măsurii, pentru perioada mai 2012 - septembrie 2014, pe motivul că măsura ar fi nelegală, ci pe considerentul că lipseşte premisa textului art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 rep., adică existenţa unui prejudiciu, aceste prevederi referindu-se, aşa cum s-a arătat, la comunicarea către conducerea entităţii controlate a existenţei unor erori/abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii şi dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului şi să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

De esenţa acestei măsuri este, în mod evident, existenţa prejudiciului pentru că în lipsa acestuia nu se poate vorbi despre luarea unor măsuri de recuperare a lui.

De altfel, intimata reclamantă a recunoscut pe parcursul judecării litigiului acordarea eronată a acestor drepturi salariale, inclusiv prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, din care rezultă că a înţeles corect argumentul instanţei de fond.

Astfel, intimata reclamantă arată că instanţa de fond nu a reţinut că modul în care au fost acordate drepturile salariale de reclamantă până la momentul de referinţă - septembrie 2014 - este unul legal.

Ceea ce reglementează Legea nr. 124/2014 este o cauză de exonerare de la restituirea sumelor încasate suplimentar, necuvenit, momentul limită până la care se poate recunoaşte acest beneficiu de scutire de la restituire fiind momentul intrării în vigoare a legii, respectiv luna septembrie 2014.

Recurenta pârâtă, prin susţinerile sale, încearcă să acrediteze ideea că beneficiul în discuţie este condiţionat de existenţa, până la acel moment, a controlului Curţii de Conturi, condiţie pe care însă legea nu o reglementează.

Acceptarea punctului de vedere exprimat de recurenta pârâtă determină crearea unei situaţii de discriminare între salariaţii bugetari în sensul că, dacă efectuarea controlului Curţii de Conturi a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2014, cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale anterior acestei legi, salariaţii entităţii verificate nu mai pot beneficia de scutirea de la plata sumelor de care se bucură salariaţii entităţilor la care controlul pe aceeaşi temă s-a efectuat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, scopul Legii nr. 124/2014 a fost acela de a scuti toţi salariaţii bugetari care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv au fost salarizaţi în mod greşit până la data apariţiei acestei legi, de la obligaţia restituirii sumelor de bani care le-au fost acordate în mod nelegal, necuvenit.

Se invocă în cererea de recurs disp. art. 1 din Legea nr. 124/2014 care stabilesc personalul, respectiv categoria de venituri căreia i se aplică, precum şi disp. art. 2 al acestui act normativ privind exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială.

Instanţa de control judiciar reţine că prin decizia nr. XII/8/10.06.2015, Curtea de Conturi a constatat stabilirea şi acordarea fără bază legală a unor majorări ale drepturilor de personal în suma brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012-mai 2015, dar măsura recuperării sumelor plătite fără bază legală nu putea viza decât perioada pentru care nu intervenise exonerarea de la plată pentru aceste drepturi de personal.

Contrar susţinerii recurentei pârâte, silogismul instanţei nu conduce la concluzia că Legea nr. 124/2014 intervine pentru a sista constatările Curţii de Conturi.

Acest act normativ nu produce niciun efect cu privire la constatarea că au fost stabilite şi acordate fără bază legală majorări ale drepturilor de personal în suma brută de 446.881 RON, în perioada mai 2012 - mai 2015, dar împiedică dispunerea măsurii de recuperare a acestor sume pentru intervalul de timp cuprins între luna mai 2012 şi data intrării în vigoare a acestei legi, întrucât legea a reglementat scutirea salariaţilor bugetari salarizaţi în mod greşit până la data apariţiei acestei legi, de la obligaţia restituirii sumelor de bani care le-au fost acordate în mod nelegal, necuvenit.

Este evident că o asemenea măsură nu poate fi menţinută, din moment ce legea nu mai permite recuperarea acestor sume de bani, deşi majorările drepturilor de personal au fost acordate în mod nelegal.

În consecinţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei pârâte potrivit căreia instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 124/2014.

Referitor la temenul de executare a măsurii, respectiv 31 decembrie 2015, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect prima instanţa a apreciat că acesta nu asigură entităţii auditate o posibilitate concretă de îndeplinire a obligaţiei instituite în sarcina sa de Curtea de Conturi.

Este adevărat că intimata reclamantă are posibilitatea de a obţine prelungirea termenului de executare, în condiţiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014, dar se poate evita ajungerea în această situaţie, de a întreprinde demersuri suplimentare în faţa autorităţii de audit, prin stabilirea încă de la început a acestui termen într-un mod care să îi confere un efect util, astfel încât entitatea auditată să nu fie nevoită să justifice motivul pentru care nu l-a putut respecta.

Termenul stabilit de recurenta pârâtă nu are un asemenea efect, câtă vreme ducerea la îndeplinire a măsurii depinde de soluţionarea definitivă a litigiilor ce se vor înregistra pe rolul instanţelor în cazul în care salariaţii vizaţi de măsura dispusă vor contesta ordinele de rectificare a ordinelor de salarizare, fiind previzibil că aceste litigii nu pot fi soluţionate definitiv înainte de împlinirea termenului stabilit de Curtea de Conturi, date fiind termenele menţionate în considerentele sentinţei recurate.

În opinia recurentei pârâte, împrejurarea că executarea obligaţiei stabilite prin decizie este suspendată, potrivit pct. 201 din Regulamentul Curţii de Conturi, nu este de natură a atrage nelegalitatea termenului stabilit în decizie (termen ce include şi perioada suspendării potrivit pct. 201 din Regulamentul Curţii de Conturi), deoarece contestaţia intervine ulterior emiterii deciziei, respectiv ulterior stabilirii termenului prin această decizie. În plus, la momentul stabilirii termenului, formularea contestaţiei la decizie este incertă.

Chiar şi în ipoteza în care nu ar fi fost formulată contestaţie împotriva deciziei Curţii de Conturi, termenul prevăzut pentru ducerea la îndeplinire a măsurii nu este unul util, întrucât demersurile pentru recuperarea sumelor acordate necuvenit s-ar fi derulat pe o perioadă mai mare de timp decât cea avută la dispoziţie de entitatea verificată, în condiţiile iniţierii unor procese în instanţă de către salariaţii obligaţi la restituire.

2.1.2 În ceea ce priveşte criticile vizând soluţia de admitere a cererii de suspendare executare, Înalta Curte reţine că sunt, de asemenea, nefondate, din moment ce, aşa cum rezultă din considerentele prezentei decizii, actele administrative contestate sunt nelegale în privinţa dispoziţiilor pentru care instanţa de fond a dispus suspendarea executării. Aceasta înseamnă că în mod corect prima instanţă a apreciat că există un caz bine justificat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie referitoare la iminenţa producerii unei pagube având în vedere că, într-adevăr, eventuala executare intempestivă a măsurii în discuţie poate perturba activitatea intimatei reclamante, dată fiind necesitatea efectuării unor demersuri, inclusiv judiciare, în contradictoriu cu personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituţii, în vederea stabilirii răspunderii civile a acestuia şi recuperării sumelor aferente perioadei mai 2012 - septembrie 2014.

Cu privire la această condiţie, recurenta pârâtă susţine că prejudiciul pretins nu priveşte entitatea verificată, ci terţe persoane, susţinere care nu poate fi reţinută având în vedere că prejudiciul constă în perturbarea activităţii entităţii verificate în condiţiile luării unor măsuri pentru a stabili răspunderea ce revine salariaţilor săi care au primit drepturi salariale necuvenite şi pentru a recupera de la aceştia paguba produsă ca urmare a acordării acestor drepturi.

Se mai arată că nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente, întrucât singurele critici ale reclamantei vizează eventuale măsuri concrete ale Î.C.C.J. şi nu măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că aceste critici vizează chiar măsurile dispuse de Curtea de Conturi, având în vedere că pentru ducerea la îndeplinire a acestora se impune luarea unor măsuri concrete de către entitatea verificată, astfel ca măsurile contestate sunt criticate prin prisma măsurilor necesare pentru ducerea lor la îndeplinire, obligaţie prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

În consecinţă, este legală soluţia primei instanţe de admitere a cererii de suspendare a executării.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în materie, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 498 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 3473 din 22 decembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2018.