Reimbursement of pensioner fare discounts from state budget; liability of Finance Ministry vs. Transport Ministry for guarantee joinder

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 10.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 251.716,75 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013, privind prestaţiile efectuate în baza cupoanelor talon, respectiv cupoanele anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare şi O.U.G. nr. 71/2004.

De asemenea, a solicitat actualizarea sumei cu indicele de inflaţie de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Pârâtul a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice cu motivarea că, Ministerul Transporturilor doar intermediază realizarea pretenţiilor deduse judecăţii, iar Ministerul Finanţelor Publice gestionează, potrivit legii, bugetul de stat astfel că în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 147/2000 se impune admiterea cererii de chemare în garanţie.

3. Prin sentinţa civilă nr. 147/30.10.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 251.716,75 RON, actualizată la data plăţii efective, precum şi 5.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în garanţie.

Motivele de casare invocate în cauză

4. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins ca excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, fiind astfel încălcate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, greşit a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii pentru perioada iunie - august 2013, deşi a fost depăşit termenul legal de 6 luni.

Mai mult decât atât, recurenta pretinde că sentinţa este contradictorie deoarece, deşi consideră că plângerea prealabilă nu era necesară, în soluţionarea excepţiei tardivităţii pleacă de la presupunerea contrară.

Se mai arată că în mod eronat prima instanţă a reţinut că Ministerul Transporturilor ar fi încercat să se eschiveze de la plată în condiţiile în care s-a făcut dovada că s-au efectuat plăţi în limita sumelor alocate destinaţiei pretinse de reclamantă.

Recurentul motivează că potrivit art. 2 din Legea nr. 147/2000 sumele ce fac obiectul judecăţii se suportă din bugetul de stat şi nu din bugetul Ministerului Transporturilor iar dacă nu există sume disponibile în buget nu este posibilă efectuarea plăţii. Ministerul şi-a îndeplinit toate obligaţiile pentru suplimentarea sumelor necesare plăţilor către recurentă şi nu este răspunzător pentru omisiunea virării fondurilor corespunzătoare (al patrulea motiv de nelegalitate).

În ce priveşte dispoziţia de actualizare a sumei de plată, se susţine că nu există temei legal pentru aceasta sau pentru plata de dobânzi, majorări sau penalităţi deoarece creanţa reclamantei intimate rezultă din lege şi nu dintr-un contract dintre părţi (motivul cinci de nelegalitate).

Referitor la respingerea cererii de chemare în garanţie, arată că sentinţa este nelegală deoarece Ministerul Finanţelor Publice este autoritatea care în final trebuie să efectueze plata de la bugetul de stat (motivul şase de nelegalitate).

Analiza motivelor de casare

5. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părţilor menţionate în cererea de recurs şi în întâmpinările formulate de intimaţii Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. A. S.A., actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

6. Cu privire la excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile recurentului.

Astfel, obiectul judecăţii este dat de refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor de soluţionare a cererii reclamantei de acordare a contravalorii deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013 privind prestaţiile efectuate în baza cupoanelor pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000.

Refuzul de soluţionare a cererii reprezintă act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar într-o astfel de situaţie plângerea prealabilă sesizării instanţei nu este necesară, cf. art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile este neîntemeiată.

În ce priveşte termenul de introducere a acţiunii îndreptate împotriva refuzului de soluţionare a cererii, termenul de sesizare a instanţei este de 6 luni şi începe să curgă de la data comunicării refuzului, cf. art. 11 alin. (1) lit. b din Legea nr. 554/2004.

Potrivit înscrisului de la dosar fond, refuzul pârâtului de acordare a decontului aferent sumei de 251.716,75 RON este din data de 07.04.2014 iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 10.04.2014, termenul legal fiind respectat.

Aşa fiind, şi excepţia tardivităţii este neîntemeiată.

Distinct de cele de mai sus, instanţa de control nu sesizează nicio contradicţie în considerentele sentinţei recurate, în sensul pretins de recurent (cf. pct. 4 de mai sus), deoarece termenul de sesizare a instanţei şi plângerea prealabilă sunt instituţii cu regimuri juridice diferite.

7. În ce priveşte fondul acţiunii, criticile recurentului sunt de asemenea neîntemeiate, motivarea primei instanţe fiind suficientă sub acest aspect.

Obligaţia pârâtului recurent rezultată din aplicarea coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 147/2000, O.U.G. nr. 71/2004 şi H.G. nr. 2403/2004 este una de rezultat deoarece, în caz contrar, reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern ar fi suportate de operatorii de transport şi nu de la bugetul de stat, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 147/2000 şi art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 2403/2004.

Administraţia publică nu se poate sustrage de la executarea unor obligaţii legale prin invocarea lipsei fondurilor deoarece, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile legale ar fi lipsite de efect iar drepturile rezultate din lege ar fi teoretice şi iluzorii.

Or, în speţă, este necontestat că suma de 251.716,75 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013, privind prestaţiile efectuate în baza cupoanelor talon, respectiv a cupoanele anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, a fost neachitată reclamantei intimate şi este necontestat că partea este îndreptăţită la încasarea acesteia.

În ce priveşte actualizarea sumei amintite, aşa cum bine arată instanţa de fond, operaţiunea este necesară pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă. Faptul că dreptul părţii rezultă din lege şi nu din contract, aşa cum susţine recurentul, este lipsit de relevanţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat.

8. În schimb, sentinţa se impune a fi casată în parte pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, respectiv pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. proc. civ. referitoare la cererea de chemare în garanţie.

Într-adevăr, aşa cum s-a arătat mai sus, suma de 251.716,75 RON se suportă de la bugetul de stat iar potrivit art. 31 din H.G. nr. 2403/2004, pentru deschiderea creditelor bugetare este necesară obţinerea vizei controlului delegat de la chematul în garanţie, Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, potrivit art. 32 din acelaşi act normativ, Ministerul Finanţelor Publice aprobă finanţarea şi dispune virarea creditelor.

În consecinţă, fiind căzut în pretenţii, Ministerul Transporturilor se poate îndrepta împotriva Ministerului Finanţelor Publice pentru virarea creditului suportat din fonduri proprii, fiind astfel îndeplinite condiţiile pentru admiterea cererii de chemare în garanţie.

9. Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 C. proc. civ. (2010), va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi va obliga chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să plătească pârâtului Ministerul Transporturilor suma de 251.716,75 RON, actualizată la data plăţii efective.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei nr. 147/F-CONT din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Obligă chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să plătească pârâtului Ministerul Transporturilor suma de 251.716,75 RON, actualizată la data plăţii efective.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2017.