Suspension of fiscal objection pending criminal investigation: decisive impact of penal findings on tax liability under Art. 214(1)(a) Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii, anularea parţială a Deciziei nr. 648/15.09.2014 (respectiv pct. 1) şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei conform art. 210 şi 216 Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa nr. 69/CA/2015 - PI din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că se solicită casarea acesteia pentru motive de nelegalitate care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta critică faptul că prima instanţă a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, reţinând în mod total eronat faptul că, în speţă, măsura suspendării soluţionării contestaţiei prealabile până la soluţionarea definitivă a sesizării penale ar fi una legală.

În opinia recurentei, sentinţa primei instanţe este netemeinică şi nelegală, impunându-se a fi casată.

Arată recurenta că, în stabilirea conformităţii Sesizării penale nr. 117006/12.06.2014, prima instanţă a reţinut în mod total greşit că dispoziţiile art. 108 Codul de procedură fiscală au fost respectate de către organul fiscal, deşi prima instanţă nu a avut în vedere în niciun fel motivele reclamantei privind obligativitatea realizării sesizării penale în cadrul inspecţiei fiscale, înainte de întocmirea şi comunicarea raportului de inspecţie fiscală, şi nici cele referitoare la faptul că sesizarea penală a fost trimisă parchetului după formularea contestaţiei prealabile fiscale.

Se arată în motivele de recurs că în cererea de chemare în judecată s-a indicat expres faptul că întocmirea şi comunicarea procesului-verbal, precum şi sesizarea penală, trebuie să fie realizate în cadrul inspecţiei fiscale, înainte de întocmirea şi comunicarea raportului de inspecţie fiscală, pentru asigurarea principiului transparenţei administraţiei, atâta timp cât art. 108 face parte din Titlul VII Cap. II Realizarea inspecţiei fiscale al Codului de procedură fiscală şi atâta timp cât contribuabilul are dreptul prevăzut de art. 107 alin. (1) Codul de procedură fiscală, de a fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală.

Asupra constatărilor care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, contribuabilul trebuie informat prin comunicarea procesului-verbal prevăzut la art. 108 alin. (2) Codul de procedură fiscală, iar asupra constatărilor şi consecinţelor fiscale, informarea trebuie să se facă prin prezentarea proiectului de raport de inspecţie fiscală conform art. 107 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Arată recurenta că hotărârea primei instanţe nu conţine nicio referire la aceste susţineri clare şi care, în mod just, relevă faptul că întregul demers al sesizării penale nu a respectat dispoziţiile art. 108 Codul de procedură fiscală şi nici drepturile societăţii reclamante ca şi contribuabil. În opinia recurentei, prima instanţă era obligată să expună de ce nu a luat în considerare argumentele sale când a reţinut conformitatea procedurii de sesizare penală.

Subliniază recurenta că dispoziţiile art. 108 Codul de procedură fiscală nu au fost în niciun fel respectate de către inspectorii fiscali, fapt pentru care nu se poate reţine o sesizare penală corespunzătoare (conformă), de natură a permite aplicarea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru suspendarea soluţionării contestaţiei reclamantei.

Recurenta critică faptul că, deşi atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în răspunsul la întâmpinare, a susţinut faptul că măsura concretă a pârâtei de suspendare a soluţionării contestaţiei este una de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie, prima instanţă a ignorat acest motiv de anulare a deciziei atacate, nefăcând în vreun fel referire la considerentele pentru care dreptul reclamantei de acces liber la justiţie nu ar fi încălcat.

Apreciază recurenta că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii sale este total greşită, atâta timp cât această suspendare sine die a soluţionării contestaţiei prealabile (procedură administrativă obligatorie de atac împotriva actelor administrative fiscale) este de natură să afecteze însăşi substanţa dreptului contribuabilului de acces liber şi într-un termen rezonabil la instanţele judecătoreşti.

În opinia recurentei, din cauza abuzului de putere publică al pârâtei, din cauza suspendării procedurii administrative prealabile obligatorii pe o perioadă total imprevizibilă şi din cauza exigenţei legale de soluţionare propriu-zisă a contestaţiei, societatea este împiedicată efectiv să formuleze acţiunea în anularea actelor administrative fiscale nelegale care fac obiectul contestaţiei, astfel că măsura organului fiscal pro causa de întârziere a soluţionării litigiului fiscal pe fondul său este vădit disproporţionată (şi, implicit, nelegală), depăşind cu mult ceea ce este necesar pentru atingerea scopului pentru care a fost instituită şi creând un dezechilibru total în favoarea statului (administraţiei) şi în dauna dreptului societăţii reclamante de a-şi afla dreptatea în faţa unei instanţe judecătoreşti într-un termen rezonabil, aşa cum o impun exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia E.D.O. şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Recurenta formulează critici cu privire la faptul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că, prin Procesul-verbal nr. x, organul fiscal ar indica în mod concret vreo faptă ilicită a societăţii reclamante (de încălcare a obligaţiilor sale fiscale).

În acest sens, arată recurenta, prima instanţă a reţinut total defectuos faptul că facturile nu sunt reale, atâta timp cât factura este un înscris ce se constituie ca formalitate pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA şi beneficiază ca orice act juridic de prezumţia de veridicitate, mai ales că facturile în speţă există în materialitatea lor. Odată ce există fizic, facturile sunt reale.

Pe de altă parte, operaţiunile economice încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii săi nu pot fi nereale, atâta timp cât plăţile facturilor s-au realizat prin virament bancar şi ceea ce contează efectiv pentru deducerea TVA este existenţa plăţii preţului la valoarea subiectivă indicată în factura fiscală.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă a stabilit pe baza Procesului-verbal nr. x şi a Sesizării penale nr. 117006 că aspectele învederate de organul fiscal au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În opinia recurentei, faptul că s-a făcut o sesizare la parchet şi că se fac cercetări penale, care însă nu vizează legalitatea actului administrativ ce formează obiectul litigiului, nu justifică suspendarea, întrucât rezultatul cercetării penale nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţiei.

Un astfel de proces penal nu poate reprezenta automat un motiv temeinic de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate de societatea reclamantă cu privire la impozite şi taxe stabilite de organul fiscal de control în legătură cu operaţiunile economice efectuate de prepuşii societăţii sau mai ales de alte societăţi şi prepuşii lor.

Apreciază recurenta că nu se poate reţine opinia primei instanţe conform căreia organele administrative nu s-ar putea pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, căci este inacceptabilă ideea că orice litigiu de contencios administrativ fiscal, dat în competenţa organelor fiscale şi instanţelor civile (de contencios administrativ), ar trebui soluţionat în prealabil de organele şi instanţele penale pentru simplul fapt că aşa doreşte fiscul.

Practic, prima instanţă îşi neagă propria competenţă legală în dezlegarea pricinilor fiscale, legitimând nejustificat demersul pur formal al organului fiscal prin care se încalcă dreptul societăţii reclamante de acces liber şi în termen rezonabil la instanţele competente de contencios administrativ fiscal.

Recurenta opinează în sensul că orice cercetare penală ar fi, aceasta nu are relevanţă pentru speţa de faţă, care are o latură pur fiscală, urmând ca eventual după ce se va constata definitiv de instanţa de contencios administrativ că impunerea suplimentară este legală şi că ar exista încălcări ale unor norme, să se stabilească relevanţa penală a acelor fapte, dacă acestea chiar există.

Se mai arată în motivele de recurs că prima instanţă a realizat o intepretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reţinând că acestea s-ar referi doar la cauzele aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ şi nu şi la procedura administrativă prealabilă.

Arată recurenta că, în acest sens, contenciosul administrativ cunoaşte o reglementare specială a instituţiei suspendării facultative a soluţionării unui litigiu în caz de sesizare penală pentru o infracţiune în legătură cu actul administrativ atacat.

Astfel, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie o excepţie de la regula consacrată de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind interzisă suspendarea soluţionării litigiului de contencios administrativ pentru existenţa unei sesisări penale, dacă persoana vătămată prin actul administrativ atacat stăruie în continuarea judecării pricinii.

Dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt incidente şi în cazul soluţionării contestaţiei prealabile fiscale, parte a judecăţii în fond a litigiului de contencios administrativ care are ca obiect acte administrative fiscale.

Pentru a ajunge la această concluzie, se impune a se avea în vedere interpretarea teleologică, logică şi extensivă a dispoziţiilor legale.

Aşadar, scopul urmărit de legiuitor a fost să asigure aplicarea prioritară a principiului celerităţii judecăţii în dauna regulii "penalul ţine în loc civilul".

În opinia recurentei, se impune ca dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală să fie aplicate coroborat cu dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în vederea asigurării principiului celerităţii soluţionării litigiului care vizează acte administrative (din sfera cărora fac parte şi actele administrative fiscale), chiar dacă litigiul fiscal este în stadiul procedurii administrative prealabile obligatorii.

În al doilea rând, trebuie avută în vedere şi o interpretare logică a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca drept comun în materia contenciosului administrativ pentru instituţia suspendării facultative a soluţionării unui litigiu în caz de sesizare penală pentru o infracţiune în legătură cu actul administrativ atacat.

În al treilea rând, trebuie avută în vedere şi o interpretare extensivă a textului de lege prin aplicarea justă a argumentului a fortiori, în sensul că atâta timp cât nici măcar instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda soluţionarea litigiului fiscal pentru caz de sesizare penală dacă partea vătămată (contribuabilul) stăruie în continuarea soluţionării pricinii, cu atât mai mult nu ar putea să se dispună o astfel de suspendare în cadrul etapei administrative a litigiului fiscal (soluţionarea contestaţiei) dacă partea vătămată (contribuabilul contestator) stăruie în continuarea soluţionării.

În opinia recurentei, chiar dacă ar fi fost îndeplinite celelalte condiţii ale suspendării facultative în caz de sesizare penală pentru o infracţiune în legătură cu actele administrative atacate (deşi nu sunt îndeplinite în speţă), instanţa trebuie să dea prioritate voinţei societăţii reclamante, de continuare a soluţionării litigiului, pentru asigurarea dreptului la celeritate a judecăţii şi să oblige pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei, de natură să permită continuarea procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti, asigurându-se astfel şi respectarea dreptului de acces liber şi într-un termen rezonabil la justiţie, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenţia E.D.O. şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Faţă de toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului şi admiterea acţiunii în sensul anulării parţiale a Deciziei nr. 648/15.09.2014 (pct. 1 privind măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei) şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei, conform art. 210 şi 216 Codul de procedură fiscală.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 6 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din noul C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă faptul că la data de 30.09.2014 a fost emisă Decizia nr. 648/15.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei depuse de petenta S.C. A. S.R.L, decizie prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei formulate de aceasta până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, în temeiul prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte constată că interpretarea dată de Curtea de Apel Oradea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală este corectă şi legală şi că, în acest context, soluţia ce face obiectul controlului judiciar este temeinică şi legală.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă:

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;[…]".

Cazul de suspendare administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, are în vedere situaţia de excepţie în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor vizând săvârşirea unei infracţiuni, iar, în virtutea principiului "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative este suspendată până la încetarea motivului ce a determinat suspendarea, având în vedere că hotărârea instanţei penale, prin care se soluţionează latura civilă, este opozabilă organelor fiscale competente să soluţioneze contestaţia, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1237 din 18.11.2008, dar şi prin Decizia nr. 56/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 10.04.2013.

În acest sens, în legătură cu instituirea cazului de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, chiar Curtea Constituţională a reţinut că aceasta se referă la "o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă şi este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată" - iar textul a fost declarat constituţional. Constituţionalitatea sa a fost analizată de instanţa de contencios constituţional chiar din perspectiva art. 21 din Constituţie şi, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ nu ar putea considera că prin dispoziţiile art. 214 Codul de procedură fiscală se încalcă art. 21 din Constituţie.

Aceste dispoziţii speciale aplicabile prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru a se dispune suspendarea, condiţii îndeplinite în opinia Curţii de apel în raport de situaţia de fapt.

Prima condiţie o reprezintă existenţa unei sesizări a organelor de urmărire penală cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu fondul soluţiei administrative.

A doua condiţie o reprezintă aceea ca faptele de natură penală pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în calea administrativă.

Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, deşi dispoziţiile legale menţionate conferă organului de soluţionare competent un drept de apreciere asupra oportunităţii suspendării soluţionării contestaţiei, decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

În speţă, aşa cum s-a arătat anterior, organele de inspecţie fiscală care au efectuat activitatea de control au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare Sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014 şi un exemplar al Procesului-verbal nr. x, solicitând efectuarea cercetărilor ce se impun şi constatarea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Astfel, prin Sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014, organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că prin înregistrarea în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. a facturilor emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L .şi S.C. H. S.R.L., în valoare de 2.858.510 RON şi taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 686.042 RON, ar putea fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit art. 108 Codul de procedură fiscală:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile, procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului."

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, sesizarea penală a fost efectuată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi reveneau potrivit legii, aceasta fiind organul de inspecţie fiscală care a efectuat iniţial activitatea de control.

Cu privire la susţinerea petentei potrivit căreia sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014 nu i-a fost comunicată, instanţa de fond a reţinut în mod corect că art. 108 din O.G. nr. 92/2003 prevede doar obligativitatea comunicării procesului-verbal, nu şi a sesizării penale.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia prin procesul-verbal nu i se impută o faptă ilicită personală, de încălcare a obligaţiilor fiscale, ci doar încălcări ale unor norme legale fiscale de către furnizorii acesteia, instanţa a reţinut că, atât în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.04.2014, cât şi în Procesul-verbal nr. x, s-a menţionat că facturile reprezentând prestări servicii şi achiziţii de la S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. nu sunt reale, fiind întocmite în scopul diminuării taxelor şi impozitelor de către S.C. A. S.R.L.

Astfel, prin înregistrarea de operaţiuni nereale de către reclamantă, organele de inspecţie fiscală au considerat că ar putea fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Referitor la susţinerea conform căreia constatarea infracţiunii pentru care s-a făcut sesizarea penală nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei care urmează să fie dată în procedura administrativă, instanţa a constatat că nu poate fi reţinută nici această apărare, deoarece, între stabilirea obligaţiilor fiscale cuprinse în raportul de inspecţie fiscală încheiat în data de 30.04.2014, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/30.04.2014, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă.

Condiţia esenţială impusă de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, se referă la justificarea măsurii de suspendare de interdependenţa dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate şi stabilirea corectă a obligaţiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală nu condiţionează măsura suspendării soluţionării contestaţiei de începerea urmăririi penale, astfel că sunt nefondate susţinerile reclamantei cu privire la nelegalitatea deciziei prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L.

În cauză, condiţiile cumulative prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 erau îndeplinite atât în ceea ce priveşte existenţa unei sesizări penale, în legătură cu săvârşirea unor fapte de natură penală, cât şi în ceea ce priveşte condiţia ca faptele de natură penală pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în calea administrativă a soluţionării contestaţiei.

În speţă, instanţa de fond a constatat că aspectele de natură penală învederate de organul fiscal în sesizarea penală au o înrâurire hotărâtoare asupra modului de soluţionare a contestaţiei administrative, respectiv asupra menţinerii actelor administrative emise de pârâtă, între stabilirea caracterului infracţional al faptelor şi stabilirea obligaţiilor fiscale de plată existând o legătură, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, opinie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Acest aspect a fost reţinut de Curtea Constituţională prin Decizia 449/26.10.2004, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, iar aceeaşi instanţă a stabilit, prin Decizia nr. 449/26.10.2004, că, pentru identitate de raţiune, cele statuate în materie civilă îşi găsesc justificarea şi cu privire la acţiunile în contencios administrativ.

Cum în mod corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere că în speţă operaţiunile efectuate au implicaţii fiscale, pentru care se ridică problema stabilirii realităţii şi legalităţii operaţiunilor economice desfăşurate de reclamantă, care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale contestate.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia în decizia de suspendare a soluţionării nu s-au prezentat în concret motivele efective care au stat la baza luării acestei măsuri, instanţa de fond a reţinut în mod corect că acestea sunt precizate în cuprinsul deciziei atacate, indicându-se atât în drept, cât şi în fapt, temeiurile pentru care organul de soluţionare a considerat că stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite de reclamantă are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este interzisă suspendarea soluţionării litigiului de contencios administrativ pentru existenţa unei sesizări penale, dacă persoana vătămată stăruie în continuarea judecării pricinii, instanţa de fond a constatat în mod corect că aceste prevederi legale se referă la cauzele aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ şi nu la procedura administrativă prealabilă, unde sunt aplicabile prevederile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

Potrivit prevederilor legale enunţate, suspendarea soluţionării poate fi dispusă la sesizarea organelor de cercetare penală, nefiind necesară începerea urmăririi penale în cauză.

În mod corect a concluzionat Curtea de apel că susţinerile reclamantei, potrivit cărora soluţia de suspendare nu este corectă întrucât se face referire la o sesizare penală înaintată organelor de cercetare din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare fără a se face dovada începerii urmăririi penale, nu pot fi reţinute, întrucât exced prevederilor legale incidente.

Astfel, în raport de probatoriile administrate în cauză se constată că suspendarea soluţionării contestaţiei s-a dispus cu respectarea condiţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Aşadar, decizia prin care autoritatea administrativă a suspendat soluţionarea contestaţiei este legală şi temeinică, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale, iar, după definitivarea cercetărilor, în baza art. 214 alin. (3) Codul de procedură fiscală, procedura administrativă urma a fi reluată din oficiu.

În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, având în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale, instanţa de fond stabilind împrejurările esenţiale în raport de măsura contestată, evocând normele substanţiale incidente şi aplicarea acestora în speţă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinţei nr. 69/CA/2015 - PI din 20 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2017.