Start of prescriptive period for administrative action: issuance vs. notification date of military material liability decision

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale:

- anularea în tot a Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 56/CJ 294/19.06.2013 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.Ap. N.;

- anularea Hotărârii nr. A2.314/27.03.2012 emisă de Şeful UM P2472;

- anularea Deciziei de imputare nr. x emisă de Comandantul UM 02472 Bucureşti, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.733 RON;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2907 din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii formulării cererii şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantului A., ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2907 din 9 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat.

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe criticile subsumate motivelor de casare invocate fiind următoarele:

1. Instanţa nu a motivat hotărârea sa (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Recurentul-reclamant susţine că, în mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii acţiunii, rezumându-se a reţine că decizia administrativ -jurisdicţională a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 19.06.2013, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 16.02.2015, respectiv cu depăşirea termenelor prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul nu a făcut dovada motivelor temeinicie, care să justifice depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni.

Arată recurentul-reclamant că instanţa de fond a ignorat situaţia de fapt rezultată din actele dosarului, potrivit căreia, decizia contestată a fost comunicată la data de 13.08.2014, iar acţiunea în contencios administrativ a fost expediată prin poştă la data de 12.02.2015, către Curtea de Apel Bucureşti, înăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurentul-reclamant critică sentinţa instanţei de fond arătând că în considerente nu s-a făcut nicio referire la susţinerile reclamantului relative la excepţia tardivităţii şi nici la argumentele aduse de autoritatea pârâtă sau la dovezile pe care chiar instanţa le-a solicitat în vederea soluţionării acestei excepţii ( de ex. borderoul de expediţii din data de 09.09.2013), nefiind practic prezentat raţionamentul juridic avut în vedere la pronunţarea hotărârii.

2. Instanţa a aplicat greşit legea (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Recurentul-reclamant susţine, în cadrul acestei critici, că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actul administrativ poate fi atacat în 6 luni de la comunicare. Or, instanţa de fond s-a pronunţat, exclusiv la data emiterii deciziei, anume 19.06.2013, deşi relevantă este data comunicării, respectiv 13.08.2014.

II. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, actele şi lucrările dosarului şi prevederile legale incidente, constată că recursul este fondat, urmând a casa sentinţa şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea în tot a Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 56/CJ 294/19.06.2013 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.Ap. N., precum şi a actelor administrative primare care au stat la baza actului administrativ.jurisdicţionale, respectiv Hotărârea nr. A2.314/27.03.2012 emisă de Şeful UM P2472 şi Decizia de imputare nr. x emisă de Comandantul UM 02472 Bucureşti, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.733 RON.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, susţinând că actul administrativ-jurisdicţional a fost emis la data de 19.06.2013, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 16.02.2015.

Prin Răspunsul la întâmpinare, reclamantul A. a arătat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la data comunicării actului administrativ atacat, iar, conform documentelor anexate cererii de chemare în judecată, comunicarea actului s-a efectuat la data de 13.08.2014, la solicitarea adresată de reclamant autorităţii pârâte în acest sens.

În susţinerea excepţiei tardivităţii, pârâtul MAN a depus la dosar un borderou de expediţii datat 09.09.2013 în care la poziţia nr. 4 este menţionat ca destinatar "Cab.av. B.", fără nicio altă menţiune suplimentară.

În acest context factual, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea reclamantului A., ca tardiv formulată.

Analizând considerentele reţinute de curtea de apel în motivarea soluţiei pronunţate, Înalta Curte constată că hotărârea nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat.

Astfel, raţionamentul juridic al instanţei de fond este conţinut într-o singură frază, care, în realitate, reia, în mod identic, un pasaj din întâmpinarea depusă la dosar de autoritatea pârâtă, fără nicio referire la susţinerile şi apărările părţilor litigante formulate pe aspectul tardivităţii sau la actele depuse la dosar în dovedirea argumentelor expuse.

În concret, prima instanţă a reţinut tardivitatea formulării acţiunii în contencios administrativ cu următoarea motivare:

"Având în vedere că reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 16.02.2015, iar Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 56/CJ294/2013 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor a fost emisă la data de 19.06.2013, rezultă că acţiunea a fost formulată şi înregistrată cu depăşirea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004 şi nu a făcut dovada motivelor temeinice, care să justifice depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni".

Analizând argumentaţia primei instanţe, Înalta Curte constată că aceasta este confuză şi contradictorie, în sensul că, deşi se invocă dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că acţiunea în contencios administrativ se poate formula în termen de 6 luni de la comunicarea actului administrativ atacat, iar natura termenului de 6 luni este de prescripţie, în calcularea acestuia, instanţa de fond se raportează la data emiterii actului administrativ şi nu la data comunicării acestuia, iar acţiunea este respinsă ca tardivă şi nu ca prescrisă (fără a se face în considerente vreo interpretare referitoare şi la termenul de decădere de 1 an de la comunicare actului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte, din motivarea sumară a sentinţei, fără o argumentare concisă din care să rezulte convingerea intimă a judecătorului, în raport cu temeiurile de fapt şi de drept expuse în acţiune, actele dosarului şi susţinerile părţilor, relevă faptul că instanţa de fond nu a procedat la o analiză eficientă a demersului judiciar, chiar şi numai din perspectiva excepţiei tardivităţii invocate de autoritatea pârâtă, menită să împiedice cercetarea pe fond a cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia".

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, iar o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat". Art. 6 din C.E.D.O. implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părţilor, dând astfel posibilitatea şi instanţei de control judiciar de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii de primă instanţă.

Analizând cererea de recurs şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a calculat termenul de prescripţie de 6 luni prin raportare la data emiterii actului administrativ-jurisdicţional a cărui anulare se solicită (19.06.2013) şi nu de la data comunicării lui către reclamant.

Astfel, deşi ambele părţi au adus argumente şi au depus acte pentru a stabili momentul la care s-a procedat la comunicarea efectivă către reclamant a Deciziei nr. 56/CJ294/2013 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, prima instanţă a evitat să clarifice acest aspect, esenţial, de altfel, în analizarea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii.

Reanalizând excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că singurul înscris depus la dosar care are valoare probatorie şi care respectă din punct de vedere procedural regulile unei comunicări valabile juridic a unui act administrativ, este reprezentat de actul aflat la faţă-verso aflat la dosarul de fond, din care reiese că decizia administrativ-jurisdicţională a fost primită la data de 13 august 2014.

Borderoul de expediţii aparţinând MAN- Unitatea Militară 02510 CJ, nr. 127 din 09.09.2013, (aflat la dosarul de fond), expediat către reclamant, în copie, ca anexă la decizia administrativ-jursidicţională nu poate avea valoare probatorie, în sensul stabilirii unei date certe a primirii de către destinatar a actului administrativ ce face obiectul prezentului litigiu, atâta vreme cât nu este însoţit de un document care să ateste confirmarea înmânării către destinatar.

Având în vedere că, autoritatea intimată nu a depus vreo dovadă suplimentară pentru a susţine întâmpinarea formulată la cererea de recurs şi nu a probat existenţa unui alt moment la care s-a comunicat Decizia administrativ-jurisdicţională către reclamant, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i s-a comunicat acest act la data de 13.08.2014.

În raport de faptul că cererea de chemare în judecată a fost expediată către Curtea de Apel Bucureşti, prin recomandată cu confirmare de primire, la data de 12.02.2016, conform ştampilei Oficiului Poştal aplicată pe plicul aflat la dosarul de fond, instanţa de recurs constată că învestirea instanţei de contencios administrativ s-a făcut cu respectarea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În raport de această dezlegare dată de instanţa de control judiciar, care conturează soluţia de casare a sentinţei atacate, constatând că prima instanţă nu a procedat la cercetarea fondului demersului judiciar iniţiat de reclamant şi pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., republicat, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării fondului cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru aceste considerente, reţinându-se că în mod eronat s-a apreciat, de către instanţa de fond, cu privire la tardivitatea acţiunii, fără a se mai intra în cercetarea fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 2907 din 9 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.