Deductibility of expenses and VAT from transactions with non-compliant suppliers: Burden of proof for fraudulent intent under VAT neutrality

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 aprilie 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a solicitat anularea Deciziei nr. 44/02.02.2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantă în procedura administrativă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/25.07.2014, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata creanţelor fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de 1.544.828 RON

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2225 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2225/15.09.2015 a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa respingând pretenţiile reclamantei pentru că nu au fost dovedite, în condiţiile în care a respins ca neutilă proba cu expertiză judiciară fiscală, prin care reclamanta urmărea să probeze susţinerile sale. Prin respingerea probei cu expertiză, fără o motivare pertinentă, a fost afectat dreptul la apărare al reclamantei.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea de fond şi pe motiv că instanţa şi-a însuşit ad litteram susţinerile pârâtei, ignorând înscrisurile depuse la dosar, iar motivarea proprie a judecătorului fondului poate fi regăsită în numai câteva paragrafe. Procedând în acest fel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi dispoziţiile art. 6 par. (1) din Convenţia EDO privitoare la dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care recurenta-reclamantă solicită casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă înţelege să reia motivele de fapt şi de drept înfăţişate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu privire la nelegalitatea actelor întocmite de organul fiscal, criticând hotărârea pronunţată în fond pentru greşita aplicare a normelor de drept material. Astfel, instanţa de fond a reţinut, preluând constatările din raportul de inspecţie fiscală, că reclamanta a derulat operaţiunile comerciale de achiziţii autoturisme second-hand cu două societăţi de tip fantomă, care au avut comportament fiscal incorect. Concluzia organelor de control, potrivit căreia reclamanta ar face parte dintr-o schemă în care realitatea a fost disimulată şi în care a participat în lanţ, alături de celelalte societăţi, la realizarea de operaţiuni tip suveică sau carusel (prin care s-a prejudiciat bugetul de stat cu sume reprezentând impozit pe profit şi TVA), încalcă art. 45 din Constituţie, care garantează libertatea economică a persoanei şi plasează tendenţios activitatea societăţii în sfera ilicitului penal, fără ca cele reţinute să fie susţinute de probatoriu. Instanţa de fond nu a identificat nicio singură acţiune sau inacţiune imputabilă reclamantei, limitându-se la referirile la viciile de conduită fiscală ale furnizorilor societăţii reclamante, care, însă, nu sunt imputabile acesteia şi pe care nu le putea controla.

Cât priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 58.647 RON pentru anul 2012, prin considerarea nedeductibile a cheltuielilor cu materiale auxiliare în sumă de 61.283 RON, în mod eronat instanţa de fond a considerat că aceste cheltuieli nu au fost efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile. Materialele au servit la executarea unor îmbunătăţiri în spaţiul în care societatea îşi desfăşoară activitatea, reprezentând cheltuieli deductibile, în conformitate cu art. 21 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, fiind aferente realizării de venituri. Instanţa de fond a apreciat, cu interpretarea greşită a prevederilor legale menţionate, că, dat fiind cuantumul mic al veniturilor obţinute în anul 2012, nu poate fi acceptată deductibilitatea cheltuielilor.

Cât priveşte suma de 36.169 RON considerată nedeductibilă datorită înregistrării duble a facturii nr. x/31.10.2013 emisă de B. S.R.L., instanţa de fond nu a acordat atenţie stornării acestei operaţiuni în data de 01.04.2014, stornare prin care eroarea înregistrării duble a facturii a fost îndreptată. Dovadă că factura este înregistrată o singură dată stă soldul creditor al furnizorului, acelaşi cu valoarea achiziţiilor menţionate în RIF. Prin urmare, suma de 36.169 RON este, în mod legal, o cheltuială deductibilă.

Revenind la neacordarea deductibilităţii cheltuielilor cu mărfurile - achiziţii de autoturisme second-hand, recurenta arată că organul de control, ca şi instanţa de fond, au considerat tranzacţiile artificiale, deşi realitatea faptică şi documentară este în sens contrar. Recurenta dispune de documentele legale de achiziţie a autoturismelor, societăţile cu care a tranzacţionat erau active fiscal la vremea tranzacţiilor, bunurile achiziţionate pot fi identificate şi au făcut obiectul unor vânzări ulterioare prin firme de leasing, preţurile au fost plătite prin virament bancar, unele dintre autovehicule erau deja înmatriculate în România de către furnizori.

Aceleaşi argumente sunt aduse şi în privinţa neacordării deductibilităţii TVA pentru aceleaşi achiziţii de autovehicule second-hand. Recurenta are drept de deducere, deţinând facturile de achiziţie întocmite în conformitate cu prevederile Codul fiscal şi nefiind dovedit caracterul artificial al tranzacţiilor.

Recurenta invocă principiul neutralităţii TVA şi jurisprudenţa CJUE în cauzele C-454/98 Schmeik & Cofreth şi Strobel, C-146/05 Collee şi C-324/11 Gábor Tóth.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare, arată că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerentele pentru care s-a apreciat în mod obiectiv asupra cauzei, cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi TVA. Instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept respingerea probei cu expertiză judiciară, fiind singura în măsură să aprecieze asupra utilităţii acestei probe.

Recurenta-reclamantă reia susţinerile din cererea introductivă care, însă, au fost deja analizate de instanţa de fond şi nu pot conduce la admiterea recursului. O astfel de soluţie ar ignora dispoziţiile exprese ale art. 21 alin. (4) lit. f) şi u), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.

Cât priveşte cheltuielile cu materialele consumabile în sumă de 61.283 RON, acestea sunt nedeductibile fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (1) şi (4) lit. f) Codul fiscal, nedovedindu-se că acestea au fost efectuate în scopul realizării de venituri şi nefiind justificate cu documente. Aceste cheltuieli sunt aferente înregistrării unor venituri de numai 299 RON.

Cât priveşte factura de achiziţii nr. 0064/2013, înregistrată în evidenţa contabilă atât în luna octombrie 2013 cât şi în luna noiembrie 2013, arată că stornarea operaţiunii înregistrate eronat la 01.11.2013 a avut loc la 1 aprilie 2014, în afara perioadei supuse inspecţiei fiscale (perioada verificată fiind 04.05.2012 - 31.03.2014). Rezultă că, în mod corect, nu s-a luat în considerare această stornare.

Cât priveşte cheltuielile cu achiziţii de autoturisme second-hand pe bază de facturi emise de doi furnizori de tip fantomă (în valoare de 3.292.441 RON), acestea au fost considerate nedeductibile fiscal în temeiul art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, iar pentru TVA aferentă în sumă de 790.185 RON nu a fost acordat dreptul de deducere conform art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal.

Aceste achiziţii au fost declarate de reclamantă, însă nu au fost declarate ca livrări de către cei doi furnizori, iar organele fiscale nu au reuşit să contacteze nici un reprezentant al furnizorilor. Pe baza tuturor datelor menţionate în raportul de inspecţie fiscală şi prezentate şi în hotărârea de fond, a rezultat că recurenta reclamantă nu a demonstrat realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de cei doi furnizori şi nici provenienţa bunurilor înscrise în aceste facturi. Pe cale de consecinţă, facturile emise nu pot fi considerate documente justificative, cât timp nu a fost demonstrată realitatea operaţiunilor înscrise în facturi.

Recurenta-reclamantă nu este absolvită de răspundere pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a facturilor, fără îndeplinirea obligaţiei de a se informa în legătură cu starea şi comportamentul fiscal al furnizorilor, respectiv asupra provenienţei documentelor înregistrate în contabilitate.

5. Procedura de soluţionare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 septembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte va analiza deodată criticile din recurs circumscrise cazurilor de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 şi 5 (încadrarea criticilor şi în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 fiind făcută prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului),datele speţei impunând o astfel de analiză unitară.

Hotărârea recurată îndeplineşte formal exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiată soluţia, însă aceste motive constau într-o preluare exactă a argumentaţiei emiterii deciziei de impunere nr. x, argumentaţie care se regăseşte în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală x/25.07.2014.

Astfel, cât priveşte neacordarea deductibilităţii cheltuielilor cu achiziţii de autovehicule second-hand şi a taxei pe valoarea adăugată aferente (pentru operaţiunile derulate cu furnizorii C. S.R.L. şi B. SRL), instanţa de fond s-a bazat pe toate aspectele factuale descrise în RIF, confirmând concluzia organului de inspecţie fiscală, conform căreia nu rezultă realitatea operaţiunilor, neputându-se stabili adevăratele societăţi furnizoare şi calitatea lor de persoane impozabile. A apreciat că reclamanta nu a reuşit să răstoarne, prin probatoriul administrat, concluziile organului de inspecţie fiscală în sensul că cele două societăţi furnizoare de autoturisme second-hand nu au declarat livrările şi au un comportament de tip fantomă, fapt ce conduce la aprecierea că operaţiunile în cauză fac parte dintr-o schemă în care realitatea este disimulată, iar reclamanta a participat în lanţ, alături de furnizori, la realizarea de operaţiuni tip suveică sau carusel, prin care s-a prejudiciat bugetul de stat cu sume reprezentând impozit pe profit şi TVA. A mai reţinut instanţa de fond că nu a fost combătut prin probe veridice de către reclamantă comportamentul fiscal al furnizorilor şi că acesteia îi revine, deopotrivă cu furnizorii, răspunderea pentru înregistrarea contabilă a operaţiunilor, în condiţiile în care provenienţa mărfurilor nu este dovedită.

Cât priveşte neacordarea deductibilităţii cheltuielilor cu materialele auxiliare în sumă de 61.283 RON, de asemenea, instanţa de fond a preluat susţinerile organului fiscal, reţinând că afirmaţiile reclamantei conform cărora cheltuielile au fost efectuate în scopul realizării de venituri nu pot fi reţinute întrucât societatea a înregistrat venituri din lucrări executate şi servicii prestate în anul 2012 în sumă de numai 299 RON şi nu a prezentat documente justificative, respectiv bonuri de consum, prin care să dovedească consumul materialelor în interesul societăţii.

Cât priveşte dubla înregistrare a facturii nr. x/31.10.2013, a reţinut că stornarea operaţiunii de înregistrare a doua oară a facturii nu este o cauză de anulare a actului de impunere, întrucât stornarea a avut loc în perioada ulterioară celei verificate.

Reclamanta a propus în faţa instanţei de fond administrarea probei cu expertiză fiscală, teza probatorie fiind aceea a demonstrării realităţii operaţiunilor derulate cu C. S.R.L. şi B. S.R.L.. Instanţa a respins proba, ca nefiind utilă cauzei.

Conform jurisprudenţei CJUE (hotărârea din 6 septembrie 2012 în cauza C-324/11 Gábor Tóth), atunci când autoritatea fiscală furnizează indicii concrete privind existenţa unei fraude, Directiva 2006/112 şi principiul neutralităţii fiscale nu se opun ca instanţa naţională să verifice, în temeiul unei examinări globale a tuturor circumstanţelor speţei, dacă emitentul facturii a efectuat el însuşi operaţiunea în cauză. Cu toate acestea, dreptul de deducere nu poate fi refuzat decât atunci când autoritatea fiscală dovedeşte, având în vedere elemente obiective, că destinatarul facturii ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul respectiv sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

Având în vedre că aspectele factuale pe care s-a întemeiat concluzia nerealităţii operaţiunilor derulate cu cei doi arătaţi furnizori privesc comportamentul fiscal al acestor furnizori şi că organul de inspecţie fiscală s-a rezumat la a aprecia că operaţiunile pot face parte dintr-o schemă în care realitatea este disimulată în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, nereferindu-se direct la implicarea în fraudă a societăţii reclamante, Înalta Curte constată că respingerea cererii de anulare a actelor fiscale se întemeiază pe o cercetare insuficientă a cauzei. Proba cu expertiza fiscală solicitată de reclamantă poate servi la lămurirea caracterului real sau nereal al operaţiunilor, respectiv la a se stabili dacă achiziţiile de autovehicule second-hand au avut loc în realitate, de la furnizorii menţionaţi în facturile fiscale.

O astfel de expertiză poate verifica fluxul documentar care reflectă tranzacţiile şi să stabilească, în cazul fiecărei tranzacţii, provenienţa bunului, pe baza eventualelor formalităţi de import sau a documentelor de achiziţie intracomunitară a autovehiculelor, precum şi a eventualei înscrieri a autovehiculelor în circulaţie în România, anterior achiziţiei lor de către societatea reclamantă.

Organele de inspecţie fiscală şi de soluţionare a contestaţiei administrative au reţinut că societatea reclamantă nu este absolvită de răspundere pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a facturilor emise de cei doi furnizori, raportat la prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii, care ar impune cumpărătorului necesitatea de a se informa în legătură cu starea şi comportamentul fiscal al furnizorului precum şi cu provenienţa documentelor înregistrate în contabilitate şi că, neîndeplinind aceste obligaţii, reclamanta şi-a asumat un risc de suportare a consecinţelor comportamentului fiscal inadecvat al furnizorilor.

Prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 sunt unele de principiu, care stabilesc că, pentru documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, se angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat precum a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

În lumina jurisprudenţei CJUE, dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat persoanei impozabile pe baza exclusiv a imputării comportamentului fiscal inadecvat al furnizorului său, fără să fie dovedită o implicare în fraudă a persoanei impozabile care exercită dreptul de deducere. Problema dacă furnizorul bunurilor a plătit sau nu a plătit TVA-ul datorat pentru operaţiunile de vânzare respective către bugetul de stat, în principiu, nu influenţează dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA-ul achitat în amonte (a se vedea în acest sens Hotărârea Optigen şi alţii, C-354/03, C-355/03 şi C-484/03, punctul 54).

În egală măsură, însă, este de competenţa autorităţilor şi a instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, se stabileşte că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Bonik, C-285/11, punctele 35 şi 37, şi Hotărârea Maks Pen, C-18/13, punctul 26).

Această situaţie, care se regăseşte atunci când o fraudă fiscală este săvârşită chiar de persoana impozabilă, există şi atunci când o persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia sa, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul. În astfel de împrejurări, în scopul celei de A şasea directive, persoana impozabilă în cauză trebuie să fie considerată participant la o asemenea fraudă, indiferent dacă obţine sau nu obţine un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operaţiunilor taxabile pe care le efectuează în aval (a se vedea Hotărârea PPUH Stehcemp, C-277/14, punctele 48 şi urm.).

În aceeaşi hotărâre, se arată că determinarea măsurilor care, într-o anumită cauză, pot fi pretinse în mod rezonabil din partea unei persoane impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA-ului pentru a se asigura că operaţiunile sale nu sunt implicate într-o fraudă săvârşită de un operator în amonte depinde în mod esenţial de circumstanţele respectivei cauze.

În concluzie, instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească dacă operaţiunile sunt reale sau nu şi, în cazul în care sunt reale (în sensul că bunurile au fost efectiv achiziţionate de la furnizorii pretinşi) să stabilească dacă au existat indicii care permiteau reprezentanţilor reclamantei să bănuiască existenţa unor nereguli sau fraude la furnizorii săi, în ce măsură s-ar fi impus să se informeze cu privire la aceştia, respectiv dacă există elemente obiective care susţin teza că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrările menţionate erau implicate într-o fraudă privind TVA-ul.

Prin urmare, este necesar să se reia cercetarea în fond a cauzei, cu administrarea de probe suplimentare, pentru a se stabili caracterul real sau nereal al operaţiunilor constând în achiziţiile autovehiculelor de ocazie de la furnizorii menţionaţi în facturi şi, mai departe, implicarea sau nu a reclamantei în frauda comisă de furnizorii săi. Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetarea penală care a purtat asupra aceloraşi achiziţii, sub acuzaţia de evaziune fiscală la adresa reprezentanţilor societăţii reclamante, D. şi E., s-a soldat cu ordonanţa de clasare din 08.09.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi (emisă în dosarul nr. x). Această soluţie în penal nu este totuşi hotărâtoare, ea bazându-se exclusiv pe argumentele existenţei fizice a bunurilor achiziţionate şi a efectuării plăţilor de către reclamantă prin intermediul instituţiilor bancare. Or, chestiunea realităţii operaţiunilor în sensul achiziţionării bunurilor de la cei doi furnizori pretinşi, precum cea şi a posibilei implicări în fraudă a persoanei impozabile trebuie să se bazeze pe un ansamblu mai cuprinzător de date referitoare la aceste achiziţii (relevanţă putând avea, inclusiv, numărul de tranzacţii, datele, locul şi ritmicitatea derulării lor).

Respectarea principiului neutralităţii TVA, reflectată în jurisprudenţa CJUE anterior menţionată, invocată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impune soluţia anterior menţionată.

Cât priveşte cheltuielile cu materiale auxiliare în sumă de 61.383 RON, de asemenea, conform jurisprudenţei CJUE (hotărârea în cauza C-153/11, Klub OOD), deductibilitatea nu poate fi refuzată pentru motivul nerealizării de venituri impozabile, respectiv al neutilizării imediate a bunurilor în scopul activităţii economice a persoanei impozabile.

S-a mai reţinut şi nedovedirea de către reclamantă a consumului materialelor pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri pretinse. Susţinerile părţilor, pe acest aspect, sunt contradictorii, impunându-se, de asemenea, tot pe calea expertizei judiciare, lămurirea aspectelor menţionate, referitoare la existenţa documentelor justificative şi utilizarea efectivă a materialelor auxiliare pentru executarea unor îmbunătăţiri la spaţiul în care societatea îşi desfăşoară activitatea.

Cât priveşte sumele impuse suplimentar pe motivul identificării înregistrării în evidenţa contabilă a reclamantei pentru a doua oară a facturii de achiziţie nr. x/31.10.2013, ar fi util cauzei ca, pe aceeaşi cale a expertizei judiciare fiscale, să se lămurească relevanţa din punct de vedere fiscal, a stornării celei de-a doua înregistrări în ziua imediat următoare închiderii perioadei verificate de inspecţia fiscală.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi constituirea cadrului procesual subiectiv şi obiectiv corect, raportat la pretenţiile reclamantei care constau, explicit, în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi, implicit, în anularea deciziei de impunere nr. x/25.05.2014 emisă de Administraţie Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Călăraşi, care nu a fost chemată în judecată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă şi va casa sentinţa atacată trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2225 din 15 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2018.