Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2123/2018 AI generated

Tax co-liability of former administrator under bad faith: lack of proof of intentional non-payment

Case Number Decizia nr. 2123/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice admitted the appeal, quashed the lower court’s sentence, and reversed the outcome by annulling the administrative decisions that imposed joint and several liability on the taxpayer, thereby establishing the individual's exoneration from the fiscal debt. The dispute concerned a challenge to a tax authority's decision to hold a former company administrator and shareholder personally liable for approximately 2.4 million RON in unpaid corporate tax obligations, based on the company's subsequent insolvency. The High Court held that the tax authority failed to prove the requisite "bad faith" and causal link required by Article 27(2)(d) of the Fiscal Procedure Code, determining that mere passive conduct or failure to pay debts does not constitute the specific wilful misconduct necessary for joint liability, particularly given that the company had no outstanding tax debts at the time the individual ceased to be an administrator.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 493 alin. (7) C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 496 C. proc. civ; Tax co-liability of former administrator under bad faith: lack of proof of intentional non-payment: The dispute concerned a challenge to a tax authority's decision to hold a former company administrator and shareholder personally liable for approximately 2.4 million RON in unpaid corporate tax obligations, based on the company's subsequent insolvency. The High Court held that the tax authority failed to prove the requisite "bad faith" and causal link required by Article 27(2)(d) of the Fiscal Procedure Code, determining that mere passive conduct or failure to pay debts does not constitute the specific wilful misconduct necessary for joint liability, particularly given that the company had no outstanding tax debts at the time the individual ceased to be an administrator.

Keywords

AI generated
tax debts bad faith tax authority insolvency obligation to pay burden of proof

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004

Constitutional provision cited in the dispositive as the legal basis for the court's final ruling.

art. 496 C. proc. civ.

Procedural rule cited in the dispositive to establish the procedural basis for admitting the appeal and re-judging the case.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 21.10.2014, contestatorul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti anularea deciziei nr. 38/17.06.2014 prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei nr. x/4.04.2014, privind angajarea răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., emisă de A.N.A.F - D.G.R.F.P. Ploieşti şi, pe cale de consecinţă, exonerarea de răspundere pentru realizarea creanţei în sumă de 2.401.686 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 171 din data de 16 septembrie 2015 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs contestatorul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile recurentului-reclamant au vizat, în esenţă, următoarele:

- în verificarea incidenţei şi corectei aplicări a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, instanţa de fond nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii S.C. B. S.R.L. şi fapta recurentului-reclamant, în condiţiile în care acesta a avut calitatea de administrator un an şi patru luni (4.07.2008-17.12.2009), fiind revocat din funcţia de administrator la data de 17.12.2009, funcţia fiind preluată de cetăţeanul polonez C., iar conform raportului de audit financiar pentru situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar 2009, societatea nu avea datorii restante la bugetul de stat;

- în mod greşit, instanţa de fond a reţinut vinovăţia recurentului-reclamant sub forma intenţiei indirecte, în condiţiile în care nu a identificat elemente ale relei credinţe, element definitoriu pentru atragerea răspunderii solidare în contextul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, în perioada cumulării datoriilor fiscale recurentul neavând nicio calitate de reprezentare a societăţii, întrucât prin decizia nr. 24/23.03.2010 i s-a retras dreptul de a contracta şi efectua plăţi, iar prin decizia nr. 1004/4.06.2010 i s-a interzis accesul în fabrică.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21.12.2015, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în esenţă, că în contextul acţiunilor prezentate, în sensul că recurentul-reclamant, participând la adunările generale ale asociaţilor, avea cunoştinţă de situaţia societăţii fără să fi întreprins vreun demers în privinţa achitării obligaţiilor fiscale, sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2), (3) C. proc. civ. a fost analizat în şedinţa completului de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 5.10.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 1.02.2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/4.04.2014 prin care organul fiscal - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile fiscale în cuantum de 2.401.686 RON ale debitoarei principale S.C. B. S.R.L., în sarcina recurentului-reclamant din prezenta cauză, reţinându-se că recurentul-reclamant în calitate de administrator al societăţii nu a achita la scadenţă obligaţiile fiscale restante.

Contestaţia formulată împotriva acestei decizii de către recurentul-reclamant a fost respinsă prin decizia nr. 38/17.06.2014, reţinându-se, în esenţă, că obligaţiile fiscale înregistrate de S.C. B. S.R.L. la bugetul consolidat al statului provin din decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru perioada 8.07.2008-30.06.2011, la data încheierii inspecţiei fiscale recurentul-reclamant deţinând funcţia de director general şi asociat în cadrul societăţii.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate, soluţie care nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât se bazează pe interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală.

Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, reţinute de autoritatea intimată ca temei juridic al deciziei de angajare a răspunderii solidare contestate în cauză "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, condiţia esenţială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua credinţă în determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Reaua credinţă trebuie dovedită şi nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmăreşte înlăturarea prezumţiei de bună credinţă, în speţa de faţă emitentului deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În raporturile juridice fiscale, atât în privinţa debitorului, cât şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, răspunderea patrimonială acţionează pe temeiul răspunderii civile delictuale, în care regula de principiu este aceea că fiecare persoană răspunde direct şi nemijlocit pentru faptele sale ilicite.

Forma de răspundere instituită de art. 27 alin. (2) lit. d din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală care, pentru a putea fi stabilită, necesită probarea împrejurării că datoria fiscală a societăţii provine exclusiv din modul în care recurentul-reclamant şi-a exercitat atribuţiile de reprezentant legal al societăţii.

Mai mult, raportat la specificul speţei, reaua credinţă ar fi însemnat că, deşi societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, recurentul-reclamant a refuzat să declanşeze procedura insolvenţei cu intenţia de a prejudicia bugetul de stat.

Or, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că recurentul-reclamant a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, organul fiscal limitându-se la a susţine incidenţa unor texte de lege fără raportare la situaţia de fapt, simpla menţiune a nerespectării obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de reprezentant legal al societăţii nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare.

Aceasta întrucât, în reglementarea art. 27 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperită, ci numai atunci când se face dovada că administratorul/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

În ce priveşte întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că nu i se impută, în concret, nicio faptă ilicită, deficienţa managerială invocată de către organul fiscal nefiind de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a recurentului-reclamant în calitate de administrator în perioada 4.07.2008-17.12.2009, director al societăţii în perioada 18.12.2009-18.06.2010 şi ulterior asociat cu o cotă de participare de 49% din capitalul social.

Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale şi care sunt săvârşite cu rea credinţă, care presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acestei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acţionat conştient în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii. Cu toate acestea, autoritatea intimată nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentului-reclamant cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Împrejurările invocate de organul fiscal relativ la atitudinea pasivă a recurentului-reclamant care, prin funcţia deţinută în societate, avea obligaţia de a cunoaşte situaţia fiscală a debitoarei şi de a achita obligaţiile fiscale datorate de aceasta la bugetul general consolidat nu prezintă relevanţă în analiza condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, întrucât, la momentul încetării calităţii de administrator -17.12.2009- societatea nu avea datorii restante la bugetul de stat, conform raportului de audit financiar întocmit de S.C. D. S.R.L. ci numai datorii curente şi nescadente, iar ulterior datei de 17.12.2009 recurentul-reclamant nu a mai avut responsabilităţi privind administrarea şi gestionarea bunurilor societăţii debitoare, simpla deţinere a calităţii de asociat cu o cotă de 49% din capitalul social nefiind suficientă pentru angajarea răspunderii solidare.

Prin urmare, cu probatoriile administrate în cauză organul fiscal nu a făcut dovada că recurentul-reclamant, cu rea credinţă, atât în calitate de administrator, cât şi în calitate de "orice persoană", ar fi determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L. astfel că susţinerile recurentului-reclamant în sensul neîndeplinirii condiţiilor expres prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală sunt întemeiate.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, găsind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant, va casa în tot sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată şi va anula Decizia nr. 38/17.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei şi Decizia nr. x/4.04.2014, privind angajarea răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., emise de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 171 din 16 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea reclamantului A. şi anulează Decizia nr. 38/17.06.2014 privind soluţionarea contestaţiei şi Decizia nr. x/4.04.2014, privind angajarea răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., emise de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2018.