Reclassification of penalty and damage claims as ancillary to social-insurance enforcement barred; inadmissibility upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, a solicitat să impună în sarcina pârâtei îndeplinirea obligaţiei stabilită prin sentinţa civilă nr. 5777/15 mai 2014 a Tribunalului Bucureşti, parţial modificată prin decizia civilă nr. 1692/10.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul de a i se stabili dreptul la pensie prin utilizarea unui punctaj mediu anual de 20 ani şi un total de 77,52719 puncte, începând cu data de 1 decembrie 2009 şi la plata diferenţelor începând cu aceeaşi dată, 1 decembrie 2009, obligarea pârâtei la plata unei penalităţi de 50 RON/zi pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, pentru daune morale în sumă de 40.000 RON precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 130 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ-fiscal a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei ca fiind rămasă fără obiect.

A respins celelalte capete ale acţiunii având ca obiect "drepturi băneşti şi daune" formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, ca inadmisibile.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 130 din 22 iunie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 şi a art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2001.

Susţine, în esenţă, că acţiunea introductivă de instanţă cu toate capetele de cerere, se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atâta vreme cât autoritatea pârâtă nu a emis decizia de pensionare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 5777/2014 a Tribunalului Bucureşti - 10 noiembrie 2014, recurentul dobândind astfel calitatea de persoană vătămată, având dreptul la repararea pagubei ce i s-a produs.

În acest context, arată recurentul-reclamant că, în mod greşit, a respins instanţa de fond ca inadmisibile capetele de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale, în condiţiile în care, chiar dacă obligaţia principală de emitere a deciziei de pensionare a fost îndeplinită pe parcursul soluţionării cauzei, întârzierea în îndeplinirea obligaţiei a creat un prejudiciu reclamantului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, în raport de obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant solicită instanţei de control judiciar, constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Suceava în ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibile a capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 50 de RON/zi de întârziere până la data emiterii deciziei şi la acordarea de daune materiale şi morale.

Situaţia premisă a prezentului litigiu de contencios administrativ, astfel cum a fost expusă de reclamant, constă în atitudinea culpabilă a autorităţii pârâte de a nu pune în executare, în termen de 30 de zile, dispoziţiile unor hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel.

Pe parcursul judecării cauzei, în faţa primei instanţe, pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor a emis Decizia nr. 138/2015, prin care au fost puse în executare hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în litigiul de asigurări sociale, curtea de apel constatând că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte obligarea instituţiei pârâte la plata penalităţilor de întârziere, precum şi a daunelor materiale şi morale cauzate de executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti definitive, Înalta Curte constată că în contenciosul administrativ, pe tărâmul căruia reclamantul a înţeles să se judece, temeiul de drept al unei astfel de acţiuni, îl reprezintă art. 24 din Legea nr. 554/2004, normă legală neinvocată în susţinerea demersului judiciar.

Instanţa de judecată nu este ţinută însă de temeiul juridic invocat de parte, fiind obligată să judece în limitele specializării şi competenţei sale, cu respectarea principiului disponibilităţii părţii, care a ales calea contenciosului administrativ pentru valorificarea pretenţiilor sale.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu raţionamentul juridic exprimat de prima instanţă, că în materia contenciosului administrativ, constrângerea autorităţii la punerea în executare a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti definitive, nu se poate solicita decât în limitele Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi presupune preexistenţa unui raport litigios de drept administrativ născut între aceleaşi părţi şi tranşat definitiv printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţa de contencios administrativ.

Or, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, hotărârile judecătoreşti definitive, în temeiul cărora recurentul-reclamant solicită despăgubiri materiale şi morale, au fost pronunţate într-un litigiu de asigurări sociale, şi nu de contencios administrativ, efectele acestora, inclusiv cele legate de executare, neputând să se producă pe tărâmul contenciosului administrativ, astfel cum doreşte recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, în contenciosul administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea în repararea pagubei nu poate avea decât caracter subsecvent/subsidiar, în sensul că trebuie precedată de o acţiune în contencios administrativ/capăt de cerere privind anularea unui act administrativ tipic sau asimilat considerat vătămător şi cauzator de prejudiciu.

În concluzie, soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere privind acordarea daunelor materiale şi morale, este legală din perspectiva aplicării dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care guvernează judecata prezentului litigiu.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

În consecinţă, reţinându-se că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 130 din 22 iunie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 iunie 2017.