Admissibility of administrative damage claim predicated on unchallenged control reports and termination notice

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale prin Autoritatea Naţională pentru Cercetare Stiinţifică - Direcţia Generală Organism Intermediar, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.531.915,61 RON cu titlu de cheltuieli eligibile aferente cererilor de rambursare nr. x/01.11.2010, x/05.05.2011 şi x/01.11.2011, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 4 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale prin Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică - Direcţia Generală Organism Intermediar, ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 124 din 4 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susţine că, pe de-o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază iar, pe de altă parte, motivele sunt străine de natura cauzei.

Criticile subsumate motivului de casare invocat sunt, în esenţă, următoarele:

- prima instanţă nu şi-a motivat hotărârea, preluând ca atare susţinerile intimatului-pârât atât privind lipsa contestării raportului de control şi a procesului-verbal de constatre cât şi privind "intervenirea de drept a rezilierii", fără a justifica înlăturarea susţinerilor reclamantei;

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii s-a făcut prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ ce impun parcurgerea procedurii prealabile de contestare a actelor administrative la autoritatea emitentă anterior promovării acţiunii în faţa instanţelor de judecată, deşi acestea sunt străine de natura cauzei, acţiunea introductivă de instanţă fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 969 alin. (1) din C. civ. din 1864;

- prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără a analiza fondul cauzei, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la dreptul la un proces echitabil;

- de lege lata, în procedura civilă română, nu există reglementată excepţia inadmisibilităţii, C. proc. civ. vorbind doar de excepţii de fond şi de procedură;

- toate susţinerile intimatului-pârât aduse în sprijinul excepţiei inadmisibilităţii vizează, în realitate fondul cauzei, respectiv dacă a intervenit sau nu încetarea contractului;

- recurenta-reclamantă a arătat detaliat de ce nu putea să intervină rezilierea contractului, deoarece aceasta nu opera de drept, deoarece clauza inserată în contract la art. 18 nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV;

- în mod eronat, judecătorul fondului a reţinut intervenirea rezilierii de drept a contractului, în baza art. 18 alin. (4) şi (5) din contract, deoarece acesta e un contract cu executare instantanee, singura sancţiune care putea interveni fiind rezoluţiunea.

- deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 din C. civ., instanţa de fond a apreciat că societatea reclamantă ar fi trebuit să conteste în prealabil actele administrative emise de autoritatea pârâtă, invocând astfel motive străine de natura cauzei.

În continuarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată aduse în susţinerea fondului pretenţiilor deduse judecăţii.

La termenul de judecată din data de 7 iunie 2017, recurenta-reclamantă a înţeles să invoce motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susţinând că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de drept comun, şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept

Obiectul pretenţiilor deduse judecăţii constă în cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contencios administrativ, privind obligarea autorităţii pârâte la plata sumei de 2.531.915,61 reprezentând cheltuieli aferente cererilor de rambursare, izvorâte din contractul de finanţare POS CCE nr. x/02.06.2010, contract încheiat în scopul derulării proiectului "Crearea infrastructurii necesare utilizării benzii NFC prin design-ul şi dezvoltarea componentelor NFS inovaţie şi eficiente din punct de vedere economic".

În motivele de fapt ale cererii, reclamanta s-a raportat la neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contract de către autoritatea pârâtă şi a dezvoltat argumente în combaterea legalităţii notificării de reziliere a contractului de finanţare, susţinând că aceasta nu putea interveni fără a fi constatată pe cale judecătorească.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Cererea reclamantei, aşadar, se doreşte a fi o acţiune în pretenţii, în repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită săvârşită de pârât, al cărei izvor juridic îl reprezintă Contractul de finanţare nr. 130/02.06.2010, ale cărei clauze nu au fost respectate de autoritatea contractantă.

Pentru satisfacerea interesului său procesual, reclamanta a înţeles să învestească cu prezenta acţiune, instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

În acest context, Înalta Curte reţine, ca situaţie premisă, faptul că reclamanta nu contestă un act administrativ şi nici nu invocă vreun refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte, exprimat în exercitarea puterii publice, astfel cum aceste noţiuni sunt reglementate de legea contenciosului administrativ.

1. Răspunzând mai întâi motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., republicat referitor la necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi reţinut, având în vedere că aspectul încălcării competenţei de ordine publică a altei instanţe, nu a fost invocat în condiţiile legii, mai concret, în limitele prevăzute de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., republicat "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe". Or, din actele şi lucrările dosarului nu reiese faptul că reclamanta a invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cauzei, fiind opţiunea acesteia de a se judeca în contenciosul administrativ. Pe de altă parte, potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul e obligat să verifice competenţa, dar această procedură nu trebuie să încalce principiul disponibilităţii părţii şi limitele învestirii instanţei, iar în lipsa oricărei manifestări de voinţă a părţilor litigante, în sensul de a se constata necompetenţa, în mod legal, instanţa de contencios administrativ a reţinut cauza spre competenţă soluţionare.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu e motivată şi cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că nici acesta nu este întemeiat.

Astfel, instanţa de fond a analizat cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar motivarea în fapt şi în drept s-a circumscris acestei chestiuni. Analizând considerentele reţinute de judecătorul fondului în motivarea soluţiei de inadmisibilitate, instanţa de control judiciar constată că acestea s-au întemeiat atât pe elementele de fapt ale speţei, precum şi pe normele de drept incidente, fiind exprimată cu evidenţă convingerea instanţei cu privire la temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate.

Prin urmare, hotărârea recurată respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., putând fi exercitat controlul judecătoresc asupra raţionamentului juridic exprimat prin considerentele acesteia.

În ceea ce priveşte contradictorialitatea motivării, Înalta Curte reţine că această critică nu are suport juridic în conţinutul sentinţei instanţei de fond, recurenta fiind în eroare, atunci când afirmă că inadmisibilitatea a fost constatată prin prisma faptului că nu s-a efectuat procedura prealabilă, în sensul legii contenciosului administrativ. Or, în conţinutul hotărârii atacate nu există exprimat niciun argument vizând lipsa procedurii prealabile, alegaţiile referitoare la necontestarea actelor administrative de control având altă conotaţie în contextul analizării inadmisibilităţii acţiunii.

În concluzie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea recurată este apărate de orice viciu de nelegalitate.

3. În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul soluţiei de inadmisibilitate, instanţa de recurs constată că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie analizat din perspectiva condiţiilor generale de exercitare a acţiunii în contencios administrativ şi în limitele speciale impuse de Legea nr. 554/2004.

Astfel, cum chiar recurenta-reclamantă a precizat, demersul său judiciar are ca scop acoperirea unui prejudiciu creat, în opinia sa, de autoritatea pârâtă, prin obligarea acesteia din urmă la plata unei sume de bani. Corespondentul acestei pretenţii de natură patrimonială în dispoziţiile legii contenciosului administrativ, îl reprezintă instituţia acordării de despăgubiri, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1, art. 8, art. 18 alin. (3) şi alin. (4) lit. e) şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Situaţia premisă la care trebuie să ne raportăm în analiza pretenţiilor deduse judecăţii este aceea, reţinută, în mod corect, şi de prima instanţă, că la baza neeligibilitătii sumelor de bani solicitate prin acţiune cu titlu de prejudiciu, au stat mai multe acte administrative de control efectuate în procedura specială prevăzută de O.G. nr. 66/2011şi prin care s-a constatat săvârşirea unor neregului de către societatea reclamantă, acte împotriva cărora reclamanta nu a înţeles să formuleze contestaţie sau acţiune judecătorească. De asemenea, reclamanta nu a înţeles să conteste nici Notificarea de reziliere din 2012 emisă de autoritatea pârâtă, încercând, în cadrul prezentei acţiuni în despăgubire să formuleze critici asupra acestui act, critici care depăşesc limitele obiectului dedus judecăţii şi a investirii instanţei.

În acest context, Înalta Curte constată că, în contenciosul administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea în repararea pagubei nu poate avea decât caracter subsecvent/subsidiar, în sensul că trebuie precedată de o acţiune în contencios administrativ/capăt de cerere privind anularea unui act administrativ tipic sau asimilat considerat vătămător şi cauzator de prejudiciu.

Or, în mod cert şi astfel cum chiar recurenta-reclamantă a recunoscut, nu a fost urmată o astfel de procedură împotriva actelor emise pentru reclamantă şi în temeiul cărora autoritatea pârâtă a considerat neeligibile cererile de rambursare formulate de societate, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate culpa autorităţii şi implicit producerea pagubei în patrimoniul reclamantei.

În aceste condiţii, în mod corect, prima instanţă a reţinut că prezenta acţiune este inadmisibilă, din perspectiva dispoziţiilor legii contenciosului administrativ menţionate anterior.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

În consecinţă, reţinându-se că motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1241 din 04 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 iunie 2017.