Taxability of demolition works under the 0.7% construction quality levy: statutory interpretation excluding isolated post-utilization activities from continuous construction regimes

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Stat în Construcţii şi Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti-Ilfov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună recunoaşterea dreptului la restituirea, de către pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii, a sumei de 693,23 RON, reprezentând 0,7% din valoarea lucrării de demolare a unui imobil locuinţă, precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată de pârât, pagubă al cărei cuantum îl reprezintă această sumă, a cărei restituire a fost refuzată de către pârât, refuz constând, până în prezent, în fapta acestuia de a nu fi răspuns în termenul legal.

La data de 17.07.2014, reclamantul A. a depus cerere de completare a acţiunii cu solicitarea de anulare a răspunsului comunicat prin adresa nr. x/2014.

1.2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3337 din 9 decembrie 2014, a respins excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Stat în Construcţii şi Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti-Ilfov şi a obligat pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii la restituirea sumei de 693,23 RON către reclamant.

A respins cererea de anulare a adresei nr. x/2014 a Inspectoratului Regional în Construcţii Bucureşti-Ilfov, ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3337 din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Inspectoratul de Stat în Construcţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât dezvoltă argumente vizând încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, respectiv a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 2465/2010 şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii - art. 40 coroborat cu art. 2 raportat la art. 8 şi la Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în timp şi postutilizarea construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 766/1997.

Criticile subsumate motivului de casare invocat sunt, în esenţă, următoarele:

1. În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, neluând în considerare faptul că cererea reclamantului, deşi adresată Inspectoratului de Stat în Construcţii - Inspectorului general, aceasta a fost depusă la Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti-Ilfov, unitate fără personalitate juridică, situaţie în care solicitantul sumei de 693,23 RON, văzând că nu i s-a emis Dispoziţia de restituire, în condiţiile Ordinului MFP nr. 2465/2010, avea obligaţia de a se adresa cu plângere autorităţii publice superioare, în speţă Inspectoratul de Stat în Construcţii.

2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată recurentul-pârât că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 40 coroborat cu art. 2 raportat la art. 8 din Legea nr. 10/1995, precum şi dispoziţiile din H.G. nr. 766/1997 privind Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în timp şi postutilizarea construcţiilor.

Astfel, susţine recurentul-pârât că excepţiile cu privire la aplicarea Legii nr. 10/1995 sunt strict şi limitativ prevăzute la art. 2 alin. (2) din respectivul act normativ, în care desfiinţarea construcţiei nu se încadrează.

Mai arată că art. 8 din Legea nr. 10/1995 defineşte sistemul calităţii în construcţii ca fiind ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, regulamente, proceduri şi mijloace, care concură la realizarea calităţii construcţiilor în toate etapele de concepere, realizare, exploatare şi postutilizare a acestora, iar potrivit art. 3 din H.G. nr. 766/1997, "postutilizarea construcţiilor cuprinde activităţi de desfiinţare a construcţiilor în condiţii de siguranţă şi de recuperare eficientă a materialelor şi a mediului, astfel cum sunt reglementate în capitolul IV din acest regulament.

Mai invocă recurentul-pârât şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 50/1991 potrivit cărora desfiinţarea construcţiilor, reprezintă o manoperă de executare a unor lucrări la construcţiile existente, care se realizează numai în baza unei autorizaţii emisă în condiţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată.

3. Ultima critică formulată de recurentul-pârât vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de fond prin prisma faptului că, deşi s-a arătat că, faţă de valoarea declarată în Autorizaţia de desfiinţare nr. x/09.09.2013, stabilită la suma de 99.153,912 RON, reclamantul A., în calitate de investitor avea obligaţia de plată a cotei de 0,1 % reglementată de Legea nr. 50/1991, prima instanţă ar fi trebuit să constate că diferenţa datorată de ISC ar fi fost de 594,077 RON (693,23 - 99,153).

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept

1. Prima critică formulată de recurentul-pârât vizează nelegala respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează sancţionarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a da curs solicitării reclamantului şi de a-i recunoaşte dreptul pretins.

Astfel cum, în mod corect, a reţinut şi prima instanţă, în speţă nu se urmăreşte anularea unui act administrativ tipic, ci trebuie analizată existenţa/inexistenţa unui act administrativ asimilat, respectiv pretinsul refuz nejustificat al ISC de a restitui suma de bani de 693,23 RON, despre care afirmă reclamantul că a fost solicitată şi achitată nelegal.

Înalta Curte constată că dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prevăd expres că plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat.

În acest context, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile este legală şi temeinică, critica formulată asupra acestui aspect fiind nefondată.

2. În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că şi acestea sunt neîntemeiate.

Taxa de 0,7 % din valoarea lucrării de demolare a construcţiei a fost achitată de intimatul-reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

Ulterior, achitării acestei taxe, în temeiul Ordinului MFP nr. 2465/2010, reclamantul a solicitat restituirea acesteia, pretinzând că nu este datorată.

Prin urmare, problema de drept pe care instanţa a fost învestită să o tranşeze în prezentul litigiu, este aceea dacă taxa de 0,70% din valoarea lucrării este datorată şi în cazul desfiinţării construcţiei, în raport de prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Recurentul-pârât prin criticile formulate reia argumentele de interpretare expuse şi în faţa primei instanţe, în sensul că din coroborarea art. 40 cu art. 2 alin. (2), art. 8 şi art. 9 lit. j din Legea nr. 10/1995, precum şi cu art. 3 din Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în timp şi postutilizarea construcţiilor, cota de 0,70% din valoarea lucrărilor executate se aplică şi în cazul desfiinţării construcţiilor.

Această interpretare nu poate fi primită, având în vedere că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, iar în analiza demersului judiciar iniţiat de reclamant, judecătorul trebuie să îşi încadreze raţionamentul juridic în limitele învestirii sale.

Invocarea de către recurentul-pârât a unui act normativ cu forţă juridică inferioară legii, respectiv H.G. nr. 766/1997, care nu conţine vreo reglementare legată de plata cotei de 0,70%, nu are nicio relevanţă în speţă, deoarece, un astfel de act nu poate adăuga la lege o ipoteză neprevăzută de aceasta.

Prin urmare, atâta vreme cât, în textul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, chiar coroborat cu art. 2, art. 8 şi art. 9 lit. j din acelaşi act normativ, legiuitorul nu a înţeles să prevadă achitarea cotei de 0,70% din valoarea lucrărilor şi în ipoteza desfiinţării/demolării unei construcţii, nici instanţa nu poate interpreta dispoziţiile legale în sensul dorit de autoritatea recurentă, pentru că ar însemna să intervină într-un domeniu care aparţine puterii legiuitoare, ceea ce nu îi este îngăduit.

De altfel, chiar textul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, menţionează că această cotă se va vira lunar, ceea ce presupune efectuarea într-o manieră de continuitate a lucrărilor de construcţii. Or, operaţiunea demolării unui imobil, neurmată de nicio altă lucrare de construcţie, cum este cazul în speţă, în mod evident, nu este vizată de norma legală menţionată.

3. Ultima critică vizează un aspect care, excedează, în mod clar, limitelor învestirii instanţei, în sensul că recurentul-pârât face referire la o altă taxă, prevăzută de Legea nr. 50/1991 şi care nu face obiectul cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, autoritatea pârâtă avea posibilitatea să invoce propriile pretenţii împotriva reclamantului prin intermediul formulării unei cereri reconvenţionale, însă nu a înţeles să procedeze în acest mod.

De altfel, din conţinutul autorizaţiei de desfiinţare nr. x/09.09.2013 reiese că reclamantul a achitat o taxă de 100 de RON de autorizare, prevăzută de Legea nr. 50/1991, conform chitanţei nr. x/19.09.2013.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

În consecinţă, reţinându-se că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva sentinţei civile nr. 3337 din 09 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 iunie 2017.