Inadmissibility of challenging criminal referral component of integrity agency’s conflict of interest evaluation report

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/02.10.2014, emis de pârâtă.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 23 din 04 februarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti pentru a se pronunţa asupra fondului cauzei.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-reclamant nu a înţeles să dezvolte separat motivele de casare invocate, limitându-se a arăta că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente speţei, respectiv dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Afirmă recurentul că din interpretarea logico-sistematică a acestor norme rezultă că legiuitorul nu distinge atunci când prevede că persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interes sau a incompatibilităţii, în termen de 15 zile de la primirea acestuia la instanţa de contencios administrativ, iar în cuprinsul Raportului de evaluare a reclamantului se menţionează expres această posibilitate.

În final arată că prin Raportul de evaluare contestat s-a reţinut existenţa conflictului de interese de natură administrativă, stabilit conform art. 70 din Legea nr. 161/2003.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanţa a fost învestită cu acţiunea reclamantului de anulare a Raportului de evaluare nr. x/02.10.2014, încheiat de Inspecţia de Integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, prin care s-au identificat indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzut de art. 301 alin. (1) din C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 "persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ".

Articolul 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaşte persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanţa de contencios administrativ.

Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură penală, deşi textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincţie.

În condiţiile în care raportul de evaluare conţine dispoziţia de sesizare a parchetului cu privire la existenţa indiciilor infracţiunii de conflict de interese, cenzura instanţei de contencios administrativ ar presupune a se pronunţa cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, competenţă pe care instanţa de contencios nu o are.

Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese este o sesizare şi nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ.

Sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate nu formează obiectul analizei judiciare de către instanţa de contencios administrativ, existenţa faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.

În cauză, raportul de evaluare reprezintă actul de sesizare a organelor de cercetare penală şi nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerat act administrativ, ci este un act de sesizare în înţelesul dat de dispoziţiile art. 221 şi art. 223 C. proc. pen.

Dreptul unei autorităţi sau instituţii de a sesiza existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esenţa regimului de putere publică şi nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăşi efecte juridice.

Prin urmare, Înalta Curte constată că raportul ce constituie obiectul cauzei nu constată existenţa unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul, ci, prin acest raport, intimata-pârâtă a dispus sesizarea Parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Poate forma obiectul unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existenţa conflictului de interese de natură administrativă.

Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acţiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalităţii sesizării organelor de urmărire penală.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere că problema de drept care se pune în recurs face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5301/2011, nr. 5998/2011, nr. 3457/2012, nr. 4718/2012, nr. 6035/2013, nr. 175/2014, nr. 3482/2014, nr. 2434/2015 şi nr. 2735/2015), în temeiul art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 23 din 4 februarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 iunie 2017.