Unconstitutionality exception regarding negligent bodily harm and speed adaptation inadmissible; appeal dismissed

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul A. la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune această soluţie, Curtea de Apel Suceava a reţinut că din conţinutul dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 rezultă fără echivoc că instanţa în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acesteia atunci când constată că este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor ce dau conţinut legal alin. (1), (2) şi (3) din actul normativ amintit.

Examinând conţinutul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că excepţia a fost ridicată de una din părţile în proces, întrunind astfel condiţia de admisibilitate cerută de prevederile alin. (2) a art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte teza finală a alin. (1) a art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind legătura cu soluţionarea cauzei, Curtea a apreciat că, raportat la datele care rezultă până în prezent din dosar şi la motivele de neconstituţionalitate invocate de inculpatul apelant, doar aparent este îndeplinită această cerinţă în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ridicată prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în contextul în care este incidentă o cauză de inadmisibilitate, şi anume lipsa condiţiei interesului în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate.

Aceasta în condiţiile în care inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat de către Judecătoria Suceava, pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2), (3) C. pen., constând în aceea că la data de 05.12.2015, în jurul orelor 18:20, în timp ce se deplasa pe DC 74 de pe raza loc. Şcheia, jud. Suceava la volanul autoturismului marca "x" cu nr. de înmatriculare x, pe fondul neadaptării vitezei la condiţiile de drum a pătruns pe contrasens şi în coliziune cu autoturismul marca "x" cu nr. de înmatriculare x condus în mod regulamentar de B., în urma impactului rezultând vătămarea corporală a pasagerei C. care a suferit leziuni atestate documentar vindecabile în 140-150 zile îngrijiri medicale, reţinându-se de către acuzare şi de către prima instanţă că accidentul rutier s-a produs ca urmare a pătrunderii autoturismului condus de inculpat pe sensul opus de mers, A. încălcând nu doar disp. art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, ci şi prevederile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, conform cărora "Vehiculele şi animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie".

Curtea a reţinut că, în esenţă, inculpatul apelant A., a criticat faptul că trimiterea făcută de art. 196 alin. (3) din C. pen. la dispoziţii legale sau la măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, fără delimitarea concretă a acestora creează posibilitatea unor interpretări extensive în detrimentul inculpatului şi prin aceasta îi conferă normei de incriminare un caracter incert şi imprecis, iar obligaţia impusă de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 poate transforma norma penală de incriminare într-o normă incertă şi imprevizibilă. Totodată, inculpatul a apreciat că aceste dispoziţii legale contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie întrucât, pe de o parte, duc la crearea unei norme de incriminare care nu este previzibilă şi practic face imposibilă adaptarea conduitei fiecărui destinatar al normei pentru a evita intrarea în conflict cu legea penală, iar pe de altă parte, duce la posibilitatea interpretării extensive a normei de incriminare şi, pe cale de consecinţă, creează o situaţie conflictuală cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a cazuisticii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte legalitatea normei de incriminare şi totodată în ceea ce priveşte caracterul previzibil al legii în materie penală.

Curtea a mai apreciat că şi în ipoteza în care s-ar sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, raportat la dispoziţiile din Constituţie şi această excepţie s-ar admite, decizia Curţii Constituţionale nu ar avea relevanţă juridică în prezenta cauză în condiţiile în care incriminarea, dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu poate fi absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale.

În consecinţă, reţinând că excepţia invocată nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionare Curţii Constituţionale, republicată, eventuala admitere a excepţiei invocate neavând relevanţă asupra soluţiei din prezenta cauză, în temeiul alin. (5) al aceluiaşi text de lege, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de inculpatul apelant A., ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 23.09.2019.

La data de 01.10.2019 inculpatul A., prin apărător ales, a depus la dosar motivele de recurs prin care a susţinut, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale ale art. 196 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen. şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 are legătură cu obiectul cauzei în care a fost invocată. A arătat că norma de incriminare a fost criticată prin prisma lipsei de previzibilitate, ce contravine dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţia României şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Autorul excepţiei a apreciat că trimiterea făcută de dispoziţiile art. 196 alin. (3) C. pen., la obligaţia impusă de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevede că: "conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă", transformă norma penală de incriminare într-o normă incertă şi imprevizibilă, fiindcă destinatarii normei legale nu pot să stabilească a priori care este semnificaţia sintagmei "adaptarea vitezei în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă", pentru a putea adapta conduita în vederea evitării unei situaţii de conflict cu legea penală.

A mai arătat că în speţa dedusă judecăţii, deşi inculpatul a circulat cu o viteză în limita legală (22 km/h) a fost găsit vinovat de către instanţa de fond, cu motivarea că a încălcat prevederile tezei a II-a din art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

S-a mai susţinut, în cadrul motivelor de recurs, că potrivit principiului nullum crimen sine lege, claritatea textului de incriminare sau previzibilitatea legii constituie o cerinţă fundamentală ce decurge din principiul legalităţii, alături de accesibilitate. În acest sens, a arătat că dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noţiunea de "viteză la care se poate efectua orice manevră în condiţii de siguranţă", nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, care ar explica pragul de viteză la care se consideră că o manevră se poate efectua în condiţii de siguranţă. Singurele menţiuni care fac trimitere la limitele de viteză pe diferite tipuri de drum sunt cuprinse în art. 49 şi art. 50 din O.U.G. nr. 195/2002.

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din actul normativ menţionat, respectiv:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. Astfel, prin Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".

Raportat la argumentele de mai sus, Înalta Curte constată că, în cauză, excepţia a fost invocată de inculpatul A., prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei (în acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 177/A din 18 mai 2017; Decizia penală nr. 301/A din 12 septembrie 2017, www.x.ro).

În cauza dedusă judecăţii, inculpatul A. a apreciat că dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 sunt neconstituţionale întrucât conduc la crearea unei norme de incriminare care nu este previzibilă întrucât destinatarii normei legale nu pot să stabilească a priori care este semnificaţia sintagmei "adaptarea vitezei în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă", pentru a putea adapta conduita în vederea evitării unei situaţii de conflict cu legea penală şi, totodată, permit posibilitatea interpretării extensive a normei de incriminare, fiind contrare prevederilor art. 20, art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că, în realitate, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci se doreşte modificarea acestuia, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează în mod expres în art. 2 alin. (3) că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De altfel, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanţei de contencios constituţional cu un examen ce excede în mod vădit competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).

Pe de altă parte, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, aşa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei, respectiv a dispoziţiei legale şi a textului constituţional. Simpla invocare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 nu este adecvată atâta timp cât inculpatul s-a raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că, deşi s-a invocat lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a sintagmei "viteză la care se poate efectua orice manevră în condiţii de siguranţă" din cuprinsul art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, în realitate, criticile recurentului inculpatul A. nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, întrucât problema reală este de interpretare şi aplicare a legii [dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. coroborate cu ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002], atribut ce revine exclusiv instanţei de judecată învestită cu soluţionarea apelului.

În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului privind împrejurarea că deşi a circulat cu o viteză în limita legală (22 km/h) a fost găsit vinovat de către instanţa de fond, cu motivarea că a încălcat prevederile tezei a II-a din art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, sau criticile privitoare la faptul că instanţa a apreciat în mod greşit că inculpatul ar fi încălcat şi prevederile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte constată că acestea reprezintă, în realitate, apărări de fond ce urmează a fi valorificate pe parcursul cercetării judecătoreşti şi dezbaterilor în Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar nu critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02 octombrie 2019.

Procesat de GGC - GV