Cassation limits: Exclusion of fact-finding on forest crime typicity and penalty limits

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 196 din data de 7 noiembrie 2017 a Tribunalului Mehedinţi, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2016, printre altele, în baza art. 47 din C. pen. raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 din Codul silvic, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de tăiere de arbori din fondul forestier naţional.

În baza art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe perioada executării pedepsei - pedeapsă accesorie.

În baza art. 67 din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani - pedeapsă complementară.

În baza art. 47 din C. pen. raportat la art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de furt de arbori din fondul forestier naţional.

În baza art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe perioada executării pedepsei - pedeapsă accesorie.

În baza art. 67 din C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani - pedeapsă complementară.

În baza art. 38 şi art. 39 lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate prin sentinţă, urmând ca inculpatul A. să execute în regim de detenţie pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., alături de pedeapsa principală, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe perioada executării pedepsei - pedeapsă accesorie şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani - pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 25 din C. proc. pen. raportat la art. 397 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Primăria Baia de Aramă şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B., C., D. şi inculpata persoană juridică S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 39.108,45 RON. În baza art. 256 raportat la art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate, avizele de însoţire a materialului lemnos nr. x din 28 septembrie 2013, y din 1 octombrie 2013, z din 1 octombrie 2013, w din 1 octombrie 2013, t din 4 octombrie 2013, s din 4 octombrie 2013 şi v din 1 octombrie 2013.

În baza art. 276 din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A., B., C., D., F. şi inculpata persoană juridică, S.C. E. S.R.L. să achite statului 12.000 RON cheltuieli judiciare, câte 2.000 RON, fiecare, din care 629,045 RON reprezintă cheltuielile efectuate în cursul urmăririi penale, iar diferenţa reprezintă cheltuielile efectuate în faţa instanţei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, inculpaţii A., B., F., C. şi D., societatea inculpată S.C E. S.R.L şi partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia nr. 953 din data de 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A., S.C. E. S.R.L., B., C., D., F. şi partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei penale nr. 196 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2016, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală, pe latură penală şi civilă şi, rejudecându-se cauza, printre altele:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitate.

Au fost reduse pedepsele principale la care a fost condamnat apelantul inculpat A. pentru fiecare dintre cele două infracţiuni, de la câte 3 ani închisoare la câte 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost recontopite cele două pedepse de câte 2 ani şi 6 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 10 luni închisoare, reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă, apelantul inculpat urmând să execute în final pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie.

Au fost menţinute dispoziţiile privitoare la pedepsele complementare şi accesorii.

A fost înlăturată dispoziţia privitoare la anularea înscrisurilor falsificate, avizelor de însoţire a materialului lemnos nr. x din 28 septembrie 2013, nr. x din 1 octombrie 2013, nr. x din 1 octombrie 2013, nr. x din 1 octombrie 2013, nr. x din 4 octombrie 2013, nr. x din 4 octombrie 2018, nr. x din 1 octombrie 2013.

S-a dispus anularea exemplarului 3 al avizelor de însoţire a materialului lemnos nr. x din 4 octombrie 2013 şi nr. x din 4 octombrie 2013.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi împotriva sentinţei penale nr. 196 din 07 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2016.

Verificând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că apelurile declarate de inculpaţii A., S.C. E. S.R.L., B., C., D. şi F. şi partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt întemeiate şi urmează a fi admise, iar apelul declarat de Parchet este nefondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

La datele de 4 noiembrie 2013, 19 noiembrie 2013 şi 20 noiembrie 2013 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă au fost înregistrate sesizările Direcţiei Silvice Mehedinţi - Ocolul Silvic Baia de Aramă şi Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Râmnicu Vâlcea cu privire la infracţiunile de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional şi sustragere de material lemnos, constând în aceea că în cursul lunii septembrie 2013, au fost tăiaţi, fără respectarea regimului silvic, un număr de 2172 arbori din pădurea publică a oraşului Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi, situată în UP VII Baia de Aramă, UA 23 C şi M şi 24%, rezultând un volum de 344,96 mc, mare parte a materialului lemnos fiind ridicat.

În cuprinsul sesizărilor s-a arătat că la data de 14 septembrie 2013 au fost efectuate tăieri ilegale de arbori pe o suprafaţă de aproximativ 3,12 ha din cele 16, 29 hectare pădure cu privire la care Primăria Baia de Aramă a fost pusă în posesie prin procesul-verbal nr. x din 17 mai 2013. S-a mai arătat că tăierile au avut loc printr-o acţiune desfăşurată cu un număr mare de personal şi utilaje, un volum mic din materialul lemnos fasonat a fost transportat în perioada 15 - 18 septembrie 2013, iar în UA 23 C şi M se mai găseşte cantitatea de aproximativ 140 mc. Calculul volumului s-a făcut conform O.U.G. nr. 85/2006 cu modificările şi completările ulterioare şi O.M. nr. 3283/2012, la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior de 85 RON.

ITRSV Vâlcea a confirmat că suprafeţele din UP VII Baia de Aramă, UA 23 C şi M şi 24% sunt încadrate în amenajamentul silvic în grupa I funcţională, situaţie în care, potrivit art. 105 din Codul silvic, valoarea prejudiciilor se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.

În cuprinsul sesizării formulate de Ocolul Silvic Baia de Aramă la data de 20 noiembrie 2013 s-a arătat că la locul faptei au fost văzuţi numiţii D., C., G., B., H., I., J. şi s-a solicitat sprijinul pentru identificarea făptuitorilor.

Conform notei de constatare încheiată la data de 31 octombrie 2013 de ITRSV Râmnicu Vâlcea, în perioada 5 octombrie 2013 - 23 octombrie 2013 în UP VII Baia de Aramă, UA 23 C şi M şi 24% s-a efectuat un control de fond, s-au constatat, inventariat şi amprentat cu ciocanul pentagonal RP 16-107, vopsea verde, un număr total de 2.172 cioate provenite din tăieri ilegale de arbori, care au fost tăiate în urmă cu circa 1 - 2 luni şi care au un volum total de 344, 96 mc şi o valoare de 39.108,45 RON. S-a menţionat faptul că prin tăierile ilegale efectuate s-a defrişat în totalitate suprafeţele din UA 23 C, M şi 24%.

În urma cercetărilor efectuate în cauză s-a stabilit că societatea S.C. E. S.R.L. a fost înfiinţată de inculpatul A. în anul 2004 societate la care inculpatul avea calitate de administrator, iar soţia sa K. avea calitatea de asociat. În anul 2011, inculpatul A. şi soţia sa au cesionat integral părţile sociale inculpatului B., un apropiat al familiei, care a devenit astfel asociat unic şi administrator al societăţii. Deşi inculpatul A. neagă că s-ar mai fi implicat în activitatea S.C. E. S.R.L. ulterior anului 2011, relevantă în acest sens este declaraţia inculpatului D. din cursul urmăririi penale, în care acesta susţine că după ce şi-a dat demisia de la S.C. E. S.R.L. în luna mai 2016, întrucât nu era plătit la timp, s-a dus la data de 17 august 2016 la inculpatul A. pentru a-i solicita salariul restant. Inculpatul A. i-a spus că îi va da suma de bani restantă în următoarea săptămână, după ce beneficiarul va vira banii în contul S.C. E. S.R.L..

De asemenea, relevante sunt şi declaraţiile martorului L., care a arătat că la câteva zile după ce a depus la Ocolul Silvic raportul privind tăierile ilegale de arbori din punctul "La pluţi" a fost sunat de inculpatul A., care i-a reproşat depunerea acelui raport, spunând că totul se va rezolva, toată lumea de la judeţ ştie şi nu trebuia să-şi facă probleme. Ulterior sancţionării disciplinare a martorului L., inculpatul A. i-a spus că dacă ar fi fost dat afară de la ocolul silvic, l-ar fi angajat la firma lui, S.C. E. S.R.L., unde i-ar fi dat un salariu chiar mai mare decât cel de pădurar.

La data de 14 septembrie 2013, din dispoziţia inculpatului A., primar al oraşului Baia de Aramă, S.C. E. S.R.L. a tăiat "la ras" copacii din pădurea publică a oraşului situată în UP VII Baia de Aramă, UA 23 C, M şi 24 %, volumul total fiind de 344, 96 mc.

Conform procesului-verbal de punere în posesie din 17 mai 2013 terenul în cauză, situat la intrarea în localitate, la circa 100 m de sediul primăriei, a fost predat primăriei, în prezenţa inculpatului A., care a semnat că a luat la cunoştinţă de prevederile referitoare la respectarea regimului silvic. S-a mai arătat în cuprinsul procesului-verbal că predarea s-a făcut în baza unei inspecţii de fond la care a participat proprietarul, iar pentru delimitarea de restul fondului forestier a suprafeţei primite s-a folosit vopsea de culoare galbenă. În mod evident, raportat la aceste menţiuni din procesul-verbal, dar şi la faptul că UA 23 C, M şi 24% au fost defrişate în totalitate, sunt nefondate apărările inculpaţilor în sensul că arborii ar fi fost exploataţi legal în anul 2012 de S.C. E. S.R.L.,

La data de 14 septembrie 2013, într-o zi nelucrătoare de sâmbătă, la indicaţiile şi sub coordonarea lui B. angajaţi ai A. au tăiat copacii de pe teren şi i-au tras la marginea drumului după care o parte au fost încărcaţi în maşini şi transportaţi la depozitul din localitatea Mărăşeşti, iar altă parte au rămas pe loc, fiind încărcată ulterior şi transportată direct la S.C. M.. De asemenea, o cantitate de aproximativ 140 mc a fost lăsată la locul tăierilor, nefiind ridicată.

Chiar dacă transportul arborilor s-a făcut în mai multe zile, defrişarea s-a realizat într-o singură zi, după cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. S-au apreciat a fi relevante declaraţiile martorilor N. şi O..

Participarea inculpaţilor C. şi D. la acţiunea de tăiere a arborilor din data de 14 septembrie 2013 este confirmată şi de martorii P. şi Q.. Astfel, P., angajat în cadrul Poliţiei Baia de Aramă, a declarat că în luna septembrie 2013 a observat în pădurea de lângă staţia R. utilaje aparţinând S.C. E. S.R.L., precum şi mai mulţi angajaţi ai acestei societăţi, recunoscând pe inculpatul C., care tăia arbori de esenţă plop, arbori care erau încărcaţi în camionul condus de G.. Martorul l-a mai observat şi pe inculpatul B. în apropierea pădurii ce se exploata, aşteptând muncitorii de la societate. Totodată, martorul Q., pădurar în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă a confirmat că O., tehnician în cadrul aceluiaşi ocol silvic a adus la cunoştinţa colegilor că are cunoştinţă că drujbiştii C. şi D. au participat la tăierile ilegale de arbori din data de 14 septembrie 2013.

La data de 3 octombrie 2013 reprezentanţii Ocolului Silvic Baia de Aramă, respectiv S. - şef district I Baia de Aramă, T. - tehnician silvic Ocolul Silvic Baia de Aramă, L., Q., U. şi V. - pădurari la acelaşi ocol silvic au mers împreună la inculpatul A., în biroul său de la primărie, pentru a cere explicaţii despre tăierea arborilor. Cu acea ocazie, martorii au arătat că inculpatul A. le-a spus că nu trebuie să-şi facă probleme despre tăierea copacilor, pentru că primăria este proprietara terenului respectiv şi totul de va rezolva, iar pe acel teren va construi un cartier de case pentru tineret, un patinoar şi un drum de acces la o pistă de schi.

Martorul S. a declarat în cursul urmăririi penale că inculpatul A. a recunoscut în faţa angajaţilor ocolului silvic că el a dat dispoziţie angajaţilor S.C. E. S.R.L. să taie acei arbori, întrucât trebuia defrişată zona pentru realizarea acestor proiecte. În declaraţia dată la instanţa de fond, fără a justifica de ce nu-şi mai menţine declaraţia dată anterior, martorul nu a mai recunoscut că inculpatul A. ar fi afirmat că el a dat dispoziţie pentru tăierea arborilor. Martorul a susţinut că a dedus că inculpatul a dat această dispoziţie prin faptul că le-a spus să nu-şi facă probleme pentru că are acte.

Martorii angajaţi ai Ocolului Silvic Baia de Aramă au confirmat în declaraţiile date că Primăria nu ar fi putut obţine o autorizaţie pentru exploatarea acelor arbori, întrucât copacii nu aveau vârsta necesară pentru exploatare. Practic, acesta a fost şi motivul pentru care inculpatul A. nu a urmat calea legală, ce ar fi presupus obţinerea autorizaţiei, pentru tăierea arborilor din ua 23 C, M şi 24%.

S-a remarcat faptul că la data de 24 octombrie 2013, la scurt timp după defrişarea pădurii, a fost iniţiat un proiect de hotărâre a Consiliului Local Baia de Aramă prin care să fie schimbată categoria de folosinţă a acelui teren în aceea de "teren neproductiv", fiind emisă H.C.L. Baia de Aramă nr. 40 din 31 octombrie 2013.

Totodată, s-a constat că din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpaţii C. şi D. au participat la tăierea efectivă a arborilor, utilizând drujbe, iar angajatul Primăriei Baia de Aramă - martorul W., alături de martorul H. (folosind tractoarele lor personale, la solicitarea inculpatului A. transmisă personal lui W.) au participat la tragerea copacilor tăiaţi de angajaţii S.C. E. S.R.L. de pe teren la marginea drumului naţional. Carburantul folosit pentru acest lucru de cele două tractoare a fost plătit la staţia R. situată peste drum de terenul în cauză, în ziua executării acestor lucrări, de către un alt angajat al Primăriei Baia de Aramă, martorul X..

Martorul W. a declarat în cursul urmăririi penale că în luna septembrie 2013, într-o zi de vineri, a fost chemat de primarul A. să mai găsească una sau două persoane care au tractoare pentru a scoate de pe terenul defrişat copacii şi crengile rămase la locul de tăiere, activitate care urma să aibă loc a doua zi, sâmbătă. Primarul le-a promis că motorina va fi asigurată de Primăria Baia de Aramă şi a precizat că la activitate vor participa şi persoane înscrise la ajutorul social.

De asemenea, martorul H. a confirmat că într-o zi de sâmbătă din luna septembrie 2013 W. i-a transmis că primarul A. îl roagă să meargă să tragă cu tractorul copaci din locurile de tăiere la marginea terenului, lângă drum. A precizat că împreună cu martorul W. au tras la marginea drumului trunchiuri de copaci care erau deja tăiaţi şi curăţaţi de crengi.

Curtea de apel a reţinut că, deşi Primăria Baia de Aramă era proprietara pădurii care a fost defrişată în luna septembrie 2013, iar reprezentanţii Ocolului Silvic Baia de Aramă i-au adus la cunoştinţă reprezentantului legal A. tăierile şi sustragerile de arbori, inculpatul nu a sesizat în nici un fel organele de urmărire penală, sesizările fiind făcute în luna noiembrie 2013 de ITRSV Râmnicu Vâlcea şi Ocolul Silvic Baia de Aramă.

Referitor la infracţiunile de tăiere ilegală şi sustragere a materialului lemnos, a fost efectuată o constatare de către Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, ca organism de specialitate, prin care s-a concluzionat că de pe terenul în cauză au fost tăiaţi 2172 de arbori din proprietatea oraşului Baia de Aramă, rezultând un volum de 344,96 mc şi o valoare a prejudiciului de 39.108,45 RON.

În legătură cu această constatare, martorul L., pădurar în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă, a confirmat participarea unui reprezentant al ITRSV Râmnicu Vâlcea la inventariere, faptul că toate cioatele inventariate nu erau marcate şi nu făceau parte din exploatarea legală din anul 2012 a S.C. E. S.R.L., care a avut loc într-o zonă învecinată, faptul că arborii inventariaţi erau tăiaţi recent, iar cioatele erau tăiate normal, marea majoritate la circa 30 cm de sol. Acest din urmă aspect atestă faptul că volumul de arbori tăiaţi a fost corect calculat, conform normelor legale în vigoare, fiind neîntemeiată critica inculpaţilor în sensul supraevaluării acestui volum. Declaraţiile martorului L. sunt susţinute şi de ceilalţi angajaţi ai Ocolului Silvic Baia de Aramă, U. şi T. participanţi la nota de constatare întocmită de ITRSV Râmnicu Vâlcea.

Martorul Y., audiat în faza apelului, a arătat că a observat personal o parte din activităţile de tăiere şi este sigur că au fost făcute de angajaţii firmei S.C. E. S.R.L., întrucât a observat la faţa locului utilajele acestei firme, pe care le cunoştea, fiind şi inscripţionate.

Din declaraţiile martorilor Z. şi AA., conducători auto ai firmei S.C. BB. S.R.L. din judeţul Caraş-Severin, rezultă că aceştia au efectuat transportul unei părţi a materialului lemnos tăiat ilegal şi sustras de pe terenul în cauză, maşinile fiind încărcate direct la marginea drumului naţional limitrof acelui teren despădurit, destinatar fiind S.C. M. Sebeş S.R.L.. Numerele de înmatriculare ale maşinilor conduse de cei doi martori sunt menţionate în avizele de însoţire a materialului lemnos emise de S.C. E. S.R.L. nr. x din 1 octombrie 2013 (x), v din 1 octombrie 2013 şi u din 4 octombrie 2013 (x şi x), w din 4 octombrie 2013 (x). Martorul Z. a confirmat în declaraţia din cursul urmăririi penală că societatea care a încărcat marfa transportată la Sebeş de pe marginea drumului de la ieşirea din Baia de Aramă este S.C. E. S.R.L..

În concluzie, după cum în mod just a stabilit şi prima instanţă, Curtea de apel a constatat că materialul probator administrat în cauză dovedeşte pe deplin vinovăţia tuturor inculpaţilor în comiterea infracţiunilor de tăiere fără drept şi sustragere de arbori, sub forma autoratului şi respectiv a instigării.

Cu privire la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A. şi apărările formulate de acesta, Curtea de apel a constatat următoarele:

În motivarea sentinţei penale apelate, judecătorul de la instanţa de fond a analizat apărările invocate de inculpaţi, a prezentat temeiurile pe baza cărora şi-a formulat convingerea cu privire la vinovăţia inculpaţilor, la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor, expunând pe larg, în cuprinsul mai multor pagini, starea de fapt reţinută, probele pe care se întemeiază, motivele pentru care au fost reţinute declaraţiile date de unii martori în cursul urmăririi penale şi nu cele din faza de judecată. În aceste condiţii, critica formulată de inculpaţii A. şi B., în sensul că sentinţa penală atacată nu este motivată, este nefondată, în opinia Curţii de apel, raportat la conţinutul hotărârii pronunţate în cauză.

În privinţa cererii de înlăturare a interceptărilor telefonice, efectuate pe parcursul urmăririi penale, în contextul declarării ca fiind neconstituţionale a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, Curtea de apel a reţinut că supravegherea tehnică a fost efectuată cu mult timp înainte de pronunţarea acestei decizii, care are efect obligatoriu de la data publicării, dar şi faptul că potrivit art. 281 C. proc. pen. realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispoziţiilor legale nu se afla printre dispoziţiile a căror încălcare poate atrage nulitatea absolută, iar în cauză, inculpatul nu a dovedit o vătămare a drepturilor ori a intereselor sale legitime (aceasta nefiind prezumata de lege) respectiv că s-a adus atingere bunei desfăşurări a procesului penal, echitabilităţii procedurilor ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, interceptările efectuate în cursul urmăririi penale au fost doar enumerate în rechizitoriu la materialul probator administrat, însă conţinutul acestora, lipsit de relevanţă probatorie, nu a fost folosit pentru argumentarea activităţii infracţionale a inculpaţilor nici de organele de urmărire penală, nici de instanţa de fond sau cea de apel.

S-a apreciat că este neîntemeiată şi solicitarea inculpatului A. privind constatarea nulităţii absolute a ordonanţelor de delegare emise de procuror şi a tuturor actelor de urmărire penală întocmite în cauză de organele de cercetare penală reprezentate de poliţiştii din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 120/2005, lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. În cauză au fost efectuate cercetări privind infracţiuni de corupţie, iar din declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale existau indicii privind comiterea acestor infracţiuni cu complicitatea unor poliţişti din cadrul IPJ Mehedinţi. Chiar dacă ulterior aceste aspecte nu au fost probate şi nu s-a dispus trimiterea în judecată sau clasarea cauzei cu privire la angajaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, această împrejurare nu duce la concluzia că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu aveau competenţa să efectueze acte de cercetare penală în prezenta cauză.

Totodată, s-a apreciat a fi nefondată şi critica inculpatului A. privind nulitatea procesului-verbal încheiat la data de 23 octombrie 2013 şi a notei de constatare din data de 31 octombrie 2013 întrucât acestea au fost încheiate de organele competente, potrivit atribuţiilor proprii.

Potrivit art. 117 din Codul silvic, în vigoare la data încheierii acestor acte, pe lângă organele de urmărire penală sunt competente să constate faptele prevăzute la art. 106 - 113 personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al structurilor sale teritoriale, personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum şi personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Române. Personalul silvic prevăzut la art. 117 din Codul silvic are competenţa să identifice şi să inventarieze, în locurile unde se află, materialele lemnoase provenite din săvârşirea unor fapte ce pot fi calificate ca infracţiuni silvice. În cazul constatării prejudiciilor produse prin fapte ce pot fi calificate ca infracţiuni, persoana care are calitatea să le constate depune actul de constatare la unitatea sau la instituţia în care îşi desfăşoară activitatea. Conducătorul unităţii sau al instituţiei prevăzute la alin. (1) transmite actul de constatare la parchetul de pe lângă instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial.

S-a constatat că aceste acte au fost încheiate în anul 2013 şi constituie mijloace de probă conform art. 90 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a) alin. (5) C. proc. pen. de la 1968 în vigoare la acel moment, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 61 din actualul C. proc. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, legea procesual penală fiind de imediată aplicare, fără a putea retroactiva.

Faptul că filele cu inventarul scriptic al cioatelor nu sunt semnate, nu sunt prezentaţi parametrii tehnici caracteristici ai fiecărei cioate, numele reprezentantului ITRSV Râmnicu Vâlcea care a semnat procesele-verbale este CC. şi uneori DD. şi nu se precizează ordinul de deplasare emis de ITRSV Râmnicu Vâlcea sunt aspecte care nu afectează legalitatea actelor întocmite. De altfel, martorii audiaţi, participanţi la încheierea acestor procese-verbale au confirmat inventarierea tuturor arborilor sustraşi, întreaga procedură desfăşurată şi modul de calcul al prejudiciului.

Raportul de expertiză tehnică silvică extrajudiciară întocmit de expertul EE. nu a fost avut în vedere de instanţa de control judiciar, întrucât acesta a fost întocmit fără studierea probelor administrate în procesul penal, doar pe baza actelor puse la dispoziţie de inculpat şi Primăria Baia de Aramă, formulează concluzii contrare probelor din dosar, pe baza unor constatări făcute la faţa locului la aproape 5 ani de la data săvârşirii faptelor, fără a avea nicio certitudine că nu au fost aduse modificări în această perioadă terenului respectiv.

Spre exemplu, la obiectivul 4 expertul arată că potrivit art. APV nr. x a fost exploatată de S.C. E. S.R.L. cantitatea de 706 mc de masă lemnoasă, iar întrucât în subparcela x K erau prevăzuţi în amenajamentul silvic doar 460 mc, diferenţa de 262 mc a fost exploatată din parcelele limitrofe 23 C şi M. Această concluzie este total greşită, martorii au confirmat că parcela x K în care a avut loc exploatarea a fost delimitată de parcelele învecinate, iar tăierile de arbori ce fac obiectul prezentei cauze au avut loc cu certitudine în luna septembrie 2013 şi nu 2012.

De asemenea, expertul arată că acele cioate inventariate în parcela x% nu aparţin fondului forestier, întrucât această parcelă este teren din afara fondului forestier, cu altă categorie de folosinţă, a aparţinut întotdeauna Primăriei Baia de Aramă şi nu a făcut obiectul retrocedărilor în cadrul legilor de fond funciar. Aceste afirmaţii sunt contrazise însă chiar de procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 17 mai 2013 în care este inclusă la pct. 2 suprafaţa de 0,8358 ha, teren forestier înscris în amenajamentul silvic, situată în U.A. 24%.

Raportat la limitele de pedeapsă mult reduse pentru infracţiunile prevăzute de Codul silvic ulterior intrării în vigoare a C. pen. de la 1 februarie 2014, în mod just instanţa de fond a reţinut că în situaţia inculpatului A. legea penală mai favorabilă este noul C. pen. şi reglementarea actuală a Codului silvic.

În legătură cu individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, Curtea a constatat că instanţa de fond a aplicat pedepsele într-un cuantum ridicat, îndreptat spre mediul prevăzut de normele de incriminare, care nu reflectă pericolul social concret al faptelor comise de inculpat şi fără a ţine cont de circumstanţele personale ale acestuia.

Astfel, ţinând cont de criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, gradul de pericol social concret, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, urmările produse, tăierea şi sustragerea unei cantităţi însemnate de material lemnos, faptul că inculpatul nu a obţinut un folos material de pe urma comiterii infracţiunilor, scopul urmărit, schimbarea categoriei de folosinţă a terenului în vederea demarării unor proiecte de construcţii a unor obiective de utilitate publică, persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, dar care a avut o atitudine nesinceră pe parcursul procesului penal, Curtea reţine că se impunea aplicarea unor pedepse orientate spre minimul prevăzut de normele de incriminare.

De asemenea, potrivit referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune Mehedinţi, au fost identificaţi numeroşi factori de natură să influenţeze pozitiv conduita generală a inculpatului, respectiv relaţia bună cu familia, bazată pe sprijin moral, afectiv şi sprijin reciproc, statutul social pe care îl are, disponibilitatea şi interesul pentru activităţile prosociale, situaţia financiară foarte bună. S-a mai arătat de către consilierul de probaţiune că negarea acuzaţiilor penale şi faptul că este cercetat penal într-un alt dosar reprezintă factori care pot influenţa negativ conduita inculpatului.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 19 august 2019 (ştampilă plic).

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi părţilor, însă nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 septembrie 2019.

Prin încheierea din data de 8 octombrie 2019, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 953 din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016. S-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie a inculpatului A. este formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., iar Decizia nr. 953 din data de 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casaţie conform dispoziţiilor art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura părţii care a exercitat calea de atac (prin avocat).

Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii s-a indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în sensul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A. a susţinut că, în urma analizării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, se constată că niciuna din faptele care i-au fost reţinute în sarcină nu se regăsesc în conţinutul tipic specific al instigării la săvârşirea celor două infracţiuni care i se impută (tăierea, respectiv sustragerea de arbori). De asemenea, nici faptele de tăiere şi sustragere de arbori nu realizează exigenţele tipicităţii legii penale şi nici aspectele ce privesc latura civilă (prejudiciul).

Recurentul a arătat că deşi prin motivele de apel a criticat lipsa tipicităţii obiective şi subiective, lipsa unei minime descrieri în rechizitoriu şi în sentinţa pronunţată de instanţa de fond a faptelor concrete de instigare la cele două infracţiuni care îi sunt imputate, instanţa de apel doar a reindividualizat pedepsele, respingând celelalte critici şi nu stabilit fapte tipice, specifice instigării la cele două infracţiuni.

S-a susţinut că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este foarte neclară, se reţine că tăierea s-a realizat de angajaţi cu utilaje aparţinând unei societăţi comerciale, la determinarea inculpatului B. (care era administrator), care a şi ridicat şi valorificat o parte din materialul lemnos.

În aceste condiţii, recurentul a apreciat că faptele reţinute în sarcina sa, cu privire la care este efectuată o descriere de maximă generalitate şi imprecizie, nu sunt prevăzute de legea penală, neîntrunind exigenţele tipicităţii.

S-a solicitat să se observe că nu există nicio referire în cuprinsul considerentelor deciziei atacate la o instigare la furt de arbori, instanţa reţinând doar că inculpatul a dat o dispoziţie (fără niciun fel de elemente concrete) firmei E. S.R.L. să taie copacii; cu privire la luarea materialului lemnos de pe terenul în cauză s-a menţionat că inculpatul a solicitat unui angajat al Primăriei doar să tragă de pe teren la margine material lemnos, care a rămas în posesia UAT Baia de Aramă, faptă de asemenea neprevăzută de legea penală.

Recurentul a mai susţinut că nu rezultă tipicitatea subiectivă. Instanţa nu expune forma de vinovăţie, nu analizează şi nu expune mobilul săvârşirii unei astfel de instigări. În speţă, proiectul edilitar privind zona respectivă, la care face trimitere instanţa, exista dinaintea obţinerii mandatului de primar al recurentului, aparţinând altor edili, deci intenţia directă de a instiga la o tăiere pentru a realiza un astfel de proiect nu este fundamentată, fapta nu se regăseşte în tiparul legii penale. Proiectul edilitar în zona Pluti era anterior obţinerii mandatului de primar (din 2009 exista H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti") şi putea fi realizat în condiţii de legalitate, nefiind necesară o intervenţie brutală, nelegală de tăiere.

S-a menţionat că decizia este contradictorie şi neclară şi cu privire la motivaţia realizării unei instigări de către recurent, menţionând când o schimbare a regimului de folosinţă al terenului, când realizarea mai multor proiecte edilitare diverse pe acelaşi amplasament.

S-a subliniat că, deşi instanţa de apel a realizat doar o reindividualizare a pedepselor, faptele recurentului sunt reţinute diferit în cele două hotărâri (fond şi apel), ambele cu expuneri generice şi neclare. Nu se arată dacă în privinţa faptelor imputate este vorba de mai multe acţiuni ale inculpatului (se reţin în concurs instigare la tăiere şi respectiv la furt de arbori) sau este vorba de o singură acţiune în cadrul căreia s-au realizat ambele instigări.

S-a precizat că nu există nicio referinţă clară, certă probatorie, care să susţină tipicitatea faptelor imputate, atât timp cât niciun martor, niciun înscris, niciun alt mijloc de probă (înregistrări) nu prezintă o discuţie, întâlnire, orice context în care recurentul şi reprezentanţi, angajaţi ai E. să comunice despre instigarea la tăierea sau sustragerea de arbori. Instanţa avea obligaţia să descrie actele de instigare, situarea cronologică faţă de momentul comiterii faptei (pentru a face diferenţa faţă de complicitate) şi să analizeze şi expună probele.

Recurentul a menţionat că a fost condamnat pentru instigare la tăiere şi furt de arbori fără să se ţină cont de faptul că o parte din suprafaţa vizată (parcela x%) nu face parte din fondul forestier (nesupusă regimului silvic, art. 6 Legea nr. 46/2008) şi este proprietatea UAT Baia de Aramă, astfel că fapta de tăiere şi ridicare de material lemnos nu este prevăzută de legea penală, aspectul reieşind cu certitudine din înscrisurile aflate la dosar şi expertiza extrajudiciară. Această împrejurare, pe lângă tipicitatea necesară, are legătură şi cu întinderea şi valoarea prejudiciului în cauză şi corespunzător cu aplicarea pedepsei în afara limitelor prevăzute de lege.

S-a susţinut că starea de fapt reţinută de instanţă cu privire la UA 24% este total neclară, instanţa făcând trimitere la un proces-verbal de predare din anul 2013, fără a ţine cont de faptul că acesta viza doar parţial acea parcelă şi că era nevoie de amenajamentele silvice (conform art. 1 din Legea nr. 46/2008) pentru a se stabili ce suprafeţe aparţin fondului forestier (documente neexaminate de instanţă, dar examinate de expertul extrajudiciar EE.).

S-a subliniat că, în speţă, instanţa a reţinut cu privire la infracţiunea de furt de arbori că după tăiere a rezultat "un volum de 344,96 mc, mare parte a materialului lemnos fiind ridicat" şi că "în UA 23C şi M se mai găseşte cantitatea de aproximativ 140 mc2.

În aceste condiţii, recurentul a apreciat că fapta de sustragere de material lemnos nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, prevederi care stabilesc limite de pedeapsă în raport de valoarea prejudiciului cauzat, în condiţiile în care 140 mc au rămas în posesia UAT Baia de Aramă, nefiind sustraşi.

Recurentul a susţinut că atât în cazul infracţiunii de tăiere de arbori, cât şi de sustragere, faptele nu sunt prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. d) şi art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, apreciind că s-au aplicat pedepse în afara limitelor prevăzute de lege.

S-a susţinut că este evident că în condiţiile mai sus descrise, în care o parte a suprafeţei respective nu aparţine fondului forestier, iar o parte din materialul lemnos a rămas la UAT Baia de Aramă, limitele de pedeapsă, determinate în raport de valoarea prejudiciului, sunt altele.

S-a subliniat şi faptul că potrivit C. proc. pen. şi Legii nr. 46/2008 actele întocmite de organele silvice, pe care instanţa le-a menţionat ca fiind probe certe ale prejudiciului, sunt acte de constatare a ilicitului silvic, care poate fi şi penal şi de sesizare a organului de urmărire penală, fiind întocmite în afara procesului penal şi trebuind să fie verificate şi confirmate sau nu prin probe administrate în condiţiile şi în cadrul unui proces penal echitabil, care să dea inculpatului posibilitatea să obţină examinarea şi combaterea actului de sesizare (art. 6 CEDO). În speţă, recurentul a solicitat să fie supuse unui examen de legalitate pe cale excepţiei de nelegalitate prevăzută de Legea nr. 554/2004, excepţie care a fost respinsă întrucât s-a apreciat că aceste acte nu au caracterul unui act administrativ individual.

Recurentul a arătat că a solicitat în repetate rânduri efectuarea în cauză a unei expertize silvice, unica probă obiectivă, ştiinţifică, certă, echitabilă, care să stabilească, analizându-se documentele cauzei şi situaţia din teren (în teren marcajele se păstrează timp îndelungat permiţând constatări obiective şi după trecerea mai multor ani), pe ce suprafeţe au avut loc tăieri ilicite silvic, în ce perioadă şi care este prejudiciul, întrucât prejudiciul este element integrant al laturii obiective şi determină limitele de pedeapsă, însă instanţa de apel a respins această solicitare.

S-a subliniat că în cauză a fost efectuată o expertiză extrajudiciară de un reputat specialist la nivel naţional (expert care a beneficiat de participarea reprezentanţilor organelor silvice şi de examinarea tuturor documentelor cauzei şi aflate la părţi), care a concluzionat că tăierile din anul 2012 au cuprins şi suprafeţe vizate în prezenta cauză şi că prejudiciul este determinat total greşit de organele silvice în actele de constatare şi sesizare.

S-a arătat că instanţa a înlăturat expertiza în baza unor argumente total nejustificate, opunând argumentelor ştiinţifice şi matematice privind cantităţile exploatate susţineri neindividualizate ale "martorilor", în contextul în care "martorii" angajaţi ai Ocolului Silvic sunt chiar organele de constatare silvice şi de sesizare a organelor de urmărire penală şi mai sunt şi cercetaţi penal într-o cauză a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă pentru infracţiuni în legătură cu tăierea arborilor din anul 2012.

S-a susţinut că, potrivit concluziilor expertului, în speţă nu există un prejudiciu al acţiunilor inculpaţilor, ceea ce conduce la o lipsă de tipicitate a faptelor şi la împrejurarea ca recurentul a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Recurentul a criticat şi dezlegarea dată laturii civile, întrucât nu există un prejudiciu cert, deşi recuperarea acestuia a constituit motiv de individualizare a pedepsei cu executare.

În legătură cu tipicitatea obiectivă şi cu aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele legale, s-a învederat că în mod nelegal s-a reţinut că legea aplicabilă situaţiei juridice a recurentului este legea nouă, noul C. pen. şi Legea nr. 46/2008 modificată, în condiţiile în care inculpatul B., având aceleaşi fapte şi, în plus, şi-a însuşit şi materialul lemnos prin firma E., a beneficiat de dispoziţiile anterioare, care au permis acordarea de circumstanţe atenuante şi evitarea sporului obligatoriu.

Recurentul a solicitat desfiinţarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pentru a se stabili cu certitudine care sunt acţiunile de instigare şi care este prejudiciul.

Totodată, recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., urmând a se impune respectarea unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen.. În acest sens s-a invocat afectarea gravă a stării de sănătate a inculpatului, cunoscut cu afecţiuni medicale severe, coroborat cu comportamentul foarte bun în detenţie şi anterior acesteia, faptul că are un copil minor şi refacerea stării de sănătate în mediul psihoprotector al familiei este asigurată, acesta fiind şi principalul întreţinător al familiei sale.

Înalta Curte a reţinut că indicarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Astfel cum rezultă din motivele de recurs în casaţie anterior expuse, recurentul A. şi-a încadrat criticile în cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., care este incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în sensul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Înalta Curte a reţinut că limitele recursului în casaţie sunt cantonate la analiza problemelor de drept. În cadrul acestei căi de atac nu se poate efectua o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Potrivit art. 15 din C. pen. în vigoare "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Astfel, se instituie un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Rezultă, aşadar, că faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., referitor la infracţiunea de tăiere de arbori din fondul forestier naţional sub forma de participaţie a instigării prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 din Codul silvic şi infracţiunea de furt de arbori din fondul forestier naţional sub forma de participaţie a instigării prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic, doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problemele de drept invocate de recurent şi anume:

- lipsa tipicităţii în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situaţia premisă (o parcelă care nu era supusă regimului silvic prevăzut de art. 6 din Legea nr. 46/2008);

- incidenţa art. 21 C. pen. (îndeplinirea unei obligaţii decurgând din H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti").

Conform susţinerilor recurentului, proiectul edilitar privind zona la care face trimitere instanţa (zona Pluti), exista dinaintea obţinerii mandatului său de primar, aparţinând altor edili, deci intenţia directă de a instiga la o tăiere pentru a realiza un astfel de proiect nu este fundamentată, fapta nu se regăseşte în tiparul legii penale. Astfel, proiectul edilitar în zona Pluti fiind anterior obţinerii mandatului său de primar (din 2009 exista H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti"), putea fi realizat în condiţii de legalitate, nefiind necesară o intervenţie brutală, nelegală de tăiere. De asemenea, s-a susţinut că o parte din suprafaţa vizată (parcela x%) nu face parte din fondul forestier (nesupusă regimului silvic, art. 6 Legea nr. 46/2008) şi este proprietatea UAT Baia de Aramă.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că în cadrul acestui caz nu se pot verifica orice aspecte de legalitate privind pedeapsa, ci strict încadrarea acesteia în limitele prevăzute de legea care a fost aplicată în cauză.

Diferenţa dintre pedeapsa prevăzută de lege şi pedeapsa aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, analizată cu privire la temeinicia reţinerii criteriilor, stărilor şi circumstanţelor de individualizare nu se circumscrie cazului de casare menţionat.

Înalta Curte a apreciat că nemulţumirea recurentului referitor la egalitatea de tratament cu privire la aplicarea pedepselor şi aplicarea legii penale mai favorabile (în sensul că inculpatul B. a beneficiat de dispoziţiile C. pen. anterior, care au permis acordarea de circumstanţe atenuante şi evitarea sporului obligatoriu) reprezintă o critică care vizează temeinicia hotărârii, astfel încât aceasta nu poate fi examinată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În schimb, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte critica formulată de recurent, în sensul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât dispoziţiile art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 stabilesc limite de pedeapsă în raport de valoarea prejudiciului cauzat.

Conform susţinerilor recurentului, fapta de sustragere de material lemnos este în afara dispoziţiilor art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, prevederi care stabilesc limite de pedeapsă în raport de valoarea prejudiciului cauzat, în condiţiile în care 140 mc au rămas în posesia UAT Baia de Aramă, nefiind sustraşi.

Acest motiv va fi analizat strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Recurentul a criticat şi dezlegarea dată laturii civile, întrucât nu există un prejudiciu cert, deşi recuperarea acestuia a constituit motiv de individualizare a pedepsei cu executare. Înalta Curte a reţinut că, astfel cum s-a menţionat şi anterior, recursul în casaţie constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând încălcări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii, verificându-se dacă din punctul de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Critica recurentului referitor la cuantumul prejudiciului vizează temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia. Ca atare, Înalta Curte a constatat că aspectul invocat de recurent, respectiv modalitatea de soluţionare a laturii civile, nu poate fi cenzurat prin prisma dispoziţiilor legale pe care s-a întemeiat aceasta, dar nici a altui caz de casare dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte a avut în vedere dispoziţiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., conform cărora, în cazul în care se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, instanţa dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Recurentul a solicitat şi suspendarea executării hotărârii atacate, potrivit dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., invocând în acest sens afectarea gravă a stării de sănătate, coroborat cu comportamentul foarte bun în detenţie şi anterior acesteia, faptul că are un copil minor şi refacerea stării de sănătate în mediul psihoprotector al familiei este asigurată, fiind şi principalul întreţinător al familiei sale.

Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că măsura suspendării executării hotărârii atacate ar fi oportună în acest stadiu procesual. În plus, apărările formulate de recurentul inculpat A. în susţinerea cererii nu constituie motive rezonabile pentru suspendarea executării hotărârii atacate.

La termenul de dezbateri, de la data de 22 octombrie 2019, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968 precum şi art. 117 Codul Silvic în vigoare la data săvârşirii pretinsei fapte, susţinând că aceste texte de lege vin în contradicţie cu art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României în ceea ce priveşte componenţa referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice, precum şi respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Apărarea a apreciat că stabilirea unei eventuale neconstituţionalităţi a textelor legale care vizează actele de cercetare ale organelor silvice şi calitatea de mijloc de probă în procesul penal a acestora are legătură directă cu soluţionarea prezentului recurs în casaţie. A considerat, astfel, că dispoziţiile procedurale din 1968, care stabilesc regim de probe unor activităţi desfăşurate în afara procesului penal, de investigaţie ale unor organe silvice, mutandis mutandis Decizia nr. 72/2019 a Curţii Constituţionale privitoare la organele fiscale care efectuează acte de investigaţie fiscală care sunt utilizate ca probe în procesul penal, reprezintă un demers neconstituţional.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale având în vedere că nu are legătură cu obiectul cauzei în acest stadiu procesual.

Pe fond, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) şi alin. (2) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea prevederii de către legea penală a faptelor săvârşite şi, respectiv, a limitelor de pedeapsă în raport de prejudiciu.

În esenţă, apărarea a susţinut că, în urma analizării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, se constată că niciuna din faptele reţinute în sarcina inculpatului nu se regăsesc în conţinutul tipic specific al instigării la săvârşirea celor două infracţiuni care i se impută (tăierea, respectiv sustragerea de arbori).

De asemenea, apărarea a mai susţinut că nu rezultă nici tipicitatea subiectivă a faptelor, considerând că instanţa de apel nu expune forma de vinovăţie, nu analizează şi nu arată mobilul săvârşirii unei astfel de instigări. Mai mult, instanţa de apel nu a arătat dacă în privinţa faptelor imputate este vorba de mai multe acţiuni ale inculpatului (se reţin în concurs instigare la tăiere şi, respectiv la furt de arbori) sau este vorba de o singura acţiune în cadrul căreia s-au realizat ambele instigări.

Susţinând că faptele nu sunt prevăzute de art. 107 alin. (1) lit. d) şi art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, apărarea a arătat că s-au aplicat pedepse în afara limitelor prevăzute de lege, fiind evident că, în condiţiile mai sus descrise, în care o parte a suprafeţei respective nu aparţine fondului forestier, iar o parte din materialul lemnos a rămas la U.A.T. Baia de Aramă, limitele de pedeapsă, determinate în raport de valoarea prejudiciului sunt altele.

Dezbaterile sunt cuprinse pe larg în încheierea de şedinţă din data de 22 octombrie 2019.

Prioritar, Înalta Curte analizează admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968, precum şi art. 117 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, formulată de inculpatul A..

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".

În contextul acestor argumente şi a condiţiilor de admisibilitate enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968, precum şi art. 117 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Acesta a susţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite toate cerinţele imperative prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile criticate venind în contradicţie cu art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României în ceea ce priveşte componenţa referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice, precum şi respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. Apărarea a apreciat că stabilirea unei eventuale neconstituţionalităţi a textelor legale care vizează actele de cercetare ale organelor silvice şi calitatea de mijloc de probă în procesul penal a acestora are legătură directă cu soluţionarea prezentului recurs în casaţie.

Înalta Curte, examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale în această materie, constată că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Drept urmare, condiţia legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

Aşadar, examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul proceduri, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă (Încheierea nr. 128 din 23 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, încheierea nr. 304/Rc din 27 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2019). Într-o manieră similară s-a mai pronunţat instanţa supremă şi în alte speţe, statuând că această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul (Decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului unic din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012).

Astfel, în fond, cauza pendinte are ca obiect recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 953 din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care a susţinut, pe de o parte, că niciuna din fapte nu se regăsesc în conţinutul tipic specific al instigării la săvârşirea celor două infracţiuni care i se impută, iar pe de altă parte, că s-au aplicat pedepse în afara limitelor prevăzute de lege în raport de valoarea prejudiciului cauzat.

Examenul legăturii cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate invocate de recurent se face atât prin raportare la stadiul procedurii, cât şi prin prisma interesului specific al autorului acesteia şi influenţa pe care dispoziţiile legale o au în concret. În speţă, autorul excepţiei nu indică un text de lege incident în cadrul recursului în casaţie, ci dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă vizează administrarea probelor de către organele de cercetare penală, aspecte ce exced analizei instanţei în această cale extraordinară de atac. Prin urmare, recurentul nu ridică o problemă de neconstituţionalitate, ci se doreşte, pe această cale, înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a probelor obţinute în baza unor prevederi legale criticate de acesta.

În concluzie, Înalta Curte constată că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei în raport de cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură şi nu pot influenţa modalitatea de rezolvare a recursului în casaţie cu care este investită instanţa în dosarul de faţă.

Pentru aceste considerente, va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968, precum şi art. 117 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, formulată de inculpatul A..

Analizând pe fond recursul în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a cauzelor de nelegalitate şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ca urmare a administrării unor probe noi, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că recurentul A. susţine, în primul rând, că sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), întrucât niciuna din faptele care i-au fost reţinute în sarcină nu se regăsesc în conţinutul tipic specific al instigării la săvârşirea celor două infracţiuni care i se impută (tăierea, respectiv sustragerea de arbori). De asemenea, nici faptele de tăiere şi sustragere de arbori nu realizează exigenţele tipicităţii legii penale şi nici aspectele ce privesc latura civilă (prejudiciul).

Recurentul a mai susţinut că nu rezultă tipicitatea subiectivă, întrucât instanţa de apel nu expune forma de vinovăţie, nu analizează şi nu expune mobilul săvârşirii unei astfel de instigări şi că a respectat dispoziţiile unei autorităţi administrative ca şi dispoziţiile legale.

În consecinţă, instanţa a declarat admisibil recursul în casaţie reţinând incidenţa cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

- lipsa tipicităţii în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situaţia premisă (o parcelă care nu era supusă regimului silvic prevăzut de art. 6 din Legea nr. 46/2008);

- incidenţa art. 21 C. pen. (îndeplinirea unei obligaţii decurgând din H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti").

Recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în sensul că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Astfel, a susţinut că a fost condamnat pentru instigare la tăiere şi furt de arbori fără să se ţină cont de faptul că o parte din suprafaţa vizată (parcela x%) nu face parte din fondul forestier (nesupusă regimului silvic, art. 6 Legea nr. 46/2008) şi este proprietatea UAT Baia de Aramă, motiv pentru care fapta de tăiere şi ridicare de material lemnos nu este prevăzută de legea penală, aspectul reieşind cu certitudine din înscrisurile aflate la dosar şi expertiza extrajudiciară. Această împrejurare, pe lângă tipicitatea necesară, are legătură şi cu întinderea şi valoarea prejudiciului în cauză şi, corespunzător, cu aplicarea pedepsei în afara limitelor prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., se constată că faptele reţinute în concret în sarcina inculpatului A. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tăiere de arbori din fondul forestier naţional sub forma de participaţie a instigării prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 din Codul silvic şi ale infracţiunii de furt de arbori din fondul forestier naţional sub forma de participaţie a instigării prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză, sub acest aspect hotărârea atacată neputând comporta niciun fel de critică. Astfel, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunilor pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Inculpatul critică decizia atacată susţinând lipsa tipicităţii în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situaţia premisă (o parcelă care nu era supusă regimului silvic prevăzut de art. 6 din Legea nr. 46/2008) şi de incidenţa art. 21 C. pen. (îndeplinirea unei obligaţii decurgând din H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti").

Aşadar, apărarea a susţinut că niciuna din faptele reţinute în sarcina inculpatului nu se regăsesc în conţinutul tipic specific al instigării la săvârşirea celor două infracţiuni care i se impută (tăierea, respectiv sustragerea de arbori).

Înalta Curte, reţinând situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţele ordinare, în urma propriei analize efectuată în limitele stabilite de lege constată că în cauză s-a reţinut că în cursul lunii septembrie 2013, au fost tăiaţi, fără respectarea regimului silvic, un număr de 2172 arbori din pădurea publică a oraşului Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi. Astfel, instanţa de apel a reţinut că la data de 14 septembrie 2013, din dispoziţia inculpatului A., primar al oraşului Baia de Aramă, S.C. E. S.R.L. a tăiat "la ras" copacii din pădurea publică a oraşului situată în UP VII Baia de Aramă, UA 23 C, M şi 24 %, volumul total fiind de 344, 96 mc.

Conform probatoriului administrat la dosar, această societate a fost înfiinţată de inculpat în anul 2004, însă în anul 2011, împreună cu soţia sa (asociat) au cesionat integral părţile sociale ale societăţii. Inculpatul A. a negat că s-a mai implicat în activitatea acestei societăţii ulterior anului 2011. Instanţa de apel a reţinut că probele din dosar contrazic susţinerile acestuia (declaraţia martorului D. dată în cursul urmăririi penale care a arătat că, în calitate de angajat al societăţii, a mers la inculpat pentru a solicita remuneraţia restantă, declaraţia martorului L., pădurar în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă care a depus un raport privind tăierile de arbori). Instanţa de recurs în casaţie nu are în competenţă schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curtea de apel. Recursul în casaţie verifică dacă situaţiei de fapt reţinute de Curtea de apel i s-a dat o dezlegare corectă în drept.

Criticile recurentului privind lipsa tipicităţii infracţiunilor (instigare la tăiere şi furt de arbori) în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situaţia premisă (o parcelă care nu era supusă regimului silvic prevăzut de art. 6 din Legea nr. 46/2008), se constată că nu sunt fondate. Acesta a susţinut că fost condamnat fără să se ţină cont de faptul că o parte din suprafaţa vizată (Parcela 24%) nu face parte din fondul forestier (nesupusă regimului silvic, art. 6 Legea nr. 46/2008) şi este proprietatea U.A.T. Baia de Aramă, astfel că fapta de tăiere şi ridicare de material lemnos nu este prevăzută de legea penală, aspectul reieşind cu certitudine din înscrisurile aflate la dosar şi expertiza extrajudiciară.

Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că UA 23 C, M şi 24% care au fost defrişate în totalitate aveau acelaşi regim juridic ca şi celelalte parcele de pe care s-au tăiat arbori. Prin urmare, instanţa de apel a analizat în mod corect situaţia de fapt şi, în baza probelor administrate (respectiv procesul-verbal de punere în posesie din 17 mai 2013 - f. x d.u.p.), a stabilit că terenul în cauză, situat la intrarea în localitate, la circa 100 m de sediul primăriei, a fost predat primăriei, în prezenţa inculpatului A., care a semnat că a luat la cunoştinţă de prevederile referitoare la respectarea regimului silvic. Procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 17 mai 2013 a stabilit că suprafaţa de 0,8358 ha, teren forestier înscris în amenajamentul silvic, este situată în U.A. 24%.

În consecinţă, Înalta Curte constată că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017). Aşadar, instanţa de casaţie nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, constatările acesteia nefiind supuse cenzurii în recurs în casaţie. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., reţinerea unei situaţii de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curţii de apel.

Cu privire la cea de-a doua problemă de drept ridicată de recurent în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv incidenţa art. 21 C. pen. (îndeplinirea unei obligaţii decurgând din H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti"), întrucât proiectul edilitar privind zona Pluti exista dinaintea obţinerii mandatului său de primar (din 2009 exista H.C.L. nr. 42/2009 privind aprobarea investiţiei "înfiinţare parc zona verde Pluti") şi putea fi realizat în condiţii de legalitate, nefiind necesară o intervenţie brutală, nelegală de tăiere. Astfel, intenţia directă de a instiga la o tăiere pentru a realiza un astfel de proiect nu este fundamentată, iar fapta nu se regăseşte în tiparul legii penale.

Textul de lege care prevede cauza justificativă (art. 21 C. pen. - Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii are următorul conţinut: (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. (2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. În consecinţă, cauza justificativă îşi produce efectele în ambele sale ipoteze doar dacă au fost respectate limitele legii.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel contrazice ipoteza cauzei justificative făcând-o inaplicabilă în speţă. În cauză, s-a reţinut că din probele administrate (declaraţii martori) a rezultat că anterior lunii septembrie 2013, inculpatul A. a prezentat consilierilor în cadrul şedinţelor de consiliu intenţia sa de a face diferite amenajări în punctul denumit "La Pluţi", iar la circa o lună de la tăierea copacilor, respectiv în şedinţa de consiliu local din data de 31 octombrie 2013, a fost introdus pe ordinea de zi un proiect de hotărâre pentru schimbarea categoriei de folosinţă a terenului de pe care s-au tăiat copacii din forestier în teren neproductiv, proiect ce a fost aprobat, fiind emisă Hotărârea Consiliului Local Baia de Aramă nr. 40 din 31 octombrie 2013.

Susţinerile recurentului în sensul că ar exista o cauză justificativă potrivit căreia fapta nu este prevăzută de legea penală sunt nefondate, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, modalitatea în care s-a procedat la defrişarea arborilor şi ulterior la valorificarea acestora a fost una nelegală, nefiind respectate dispoziţiile legale prevăzute de Codul silvic. Pentru exploatarea acelor arbori din UA 23 C, M şi 24% era necesară obţinerea unei autorizaţii, întrucât copacii nu aveau vârsta necesară pentru exploatare, astfel că inculpatul A. nu a urmat calea legală în momentul când a dispus tăierea copacilor din pădurea publică a oraşului Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi.

Referitor la cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), Înalta Curte reţine că inculpatul critică decizia atacată, întrucât dispoziţiile art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 stabilesc limite de pedeapsă în raport de valoarea prejudiciului cauzat. Recurentul a susţinut că din materialul lemnos, 140 mc au rămas în posesia UAT Baia de Aramă, astfel că fapta de sustragere de material lemnos este în afara dispoziţiilor art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008.

În cauză, în ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la furt de arbori, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-a reţinut de către instanţa de apel că s-a tăiat material lemnos de pe parcelele în cauză în volum total de 344, 96 mc, iar o parte din arbori au fost încărcaţi în maşini şi transportaţi la depozitul din localitatea Mărăşeşti, iar altă parte au rămas pe loc, fiind încărcată ulterior şi transportată direct la S.C. M.. De asemenea, o cantitate de aproximativ 140 mc a fost lăsată la locul tăierilor, nefiind ridicată.

Criticile apărării în sensul că s-au aplicat pedepse în afara limitelor prevăzute de lege, în sensul că o parte a suprafeţei respective nu aparţine fondului forestier, iar o parte din materialul lemnos a rămas la U.A.T. Baia de Aramă, limitele de pedeapsă, fiind determinate în raport de valoarea prejudiciului, sunt nefondate. Instanţa de apel a reţinut că s-a tăiat un volum total de 344, 96 mc din care o cantitate de aproximativ 140 mc a fost lăsată la locul tăierilor, nefiind ridicată. Calculul volumului s-a făcut conform O.U.G. nr. 85/2006 cu modificările şi completările ulterioare şi OM nr. 3283/2012, la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior de 85 RON. Astfel, valoarea prejudiciului este mai mare decât cea prevăzută de lege pentru a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 109 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Recurentul a mai susţinut că nu s-au administrat probe care să fi condus la stabilirea exactă a prejudiciului, suprafeţele care au fost supuse defrişării şi perioada de timp în care au avut loc (respectiv, o expertiză silvică). Înalta Curte reţine că aceste critici exced obiectului unui recurs în casaţie, întrucât instanţa de casaţie exercită un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a administra probe noi, cu excepţia înscrisurilor, astfel încât constatările sale se întemeiază pe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel. Aprecierea situaţiei de fapt este consecinţa directă a administrării nemijlocite a probelor şi, în consecinţă, situaţia de fapt reţinută în apel nu poate fi schimbată în calea de atac a recursului în casaţie, astfel cum este posibil, de exemplu, într-o revizuire sau într-o contestaţie în anulare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968, precum şi art. 117 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, formulată de inculpatul A.. Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare în ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 953 din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţate în dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 214 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (5) C. proc. pen. din 1968, precum şi art. 117 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, formulată de inculpatul A..

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare în ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 953 din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - MM