European arrest warrant surrender reinstated after judicial authorization found sufficient; case remanded for retrial.

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 260/PI din data de 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost respinsă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 în dosarul x de către Procuratura St. Poelten din Austria;

S-a refuzat executarea mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 în dosarul x de către Procuratura St. Poelten din Austria, pe numele persoanei solicitate A.;

S-a refuzat predarea persoanei solicitate A., către organele judiciare din Austria.

În baza art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 cu aplicarea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 s-a dispus ca Biroul SIRENE naţional să întreprindă demersurile necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS introdusă de Austria, de la data rămânerii definitive a soluţiei de refuz a executării mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 în dosarul x de către Procuratura St. Poelten din Austria.

În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu aplicarea art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura controlului judiciar dispusă în cauză prin încheierea din 14 august 2019 faţă de persoana solicitată A..

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 s-a luat act că în vederea executării mandatului european de arestare, persoana solicitată A. a fost reţinută în cauză pe o durată de 24 ore prin Ordonanţa de reţinere din data de 13 august 2019 emisă de procuror în Dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, începând cu ora 1235.

În baza art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 13 august 2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a solicitat instanţei executarea mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019, în dosarul nr. x St. 133/19t, de către Procuratura St. Poelten, Austria, împotriva persoanei urmărite internaţional A., precum şi arestarea persoanei urmărite internaţional pe o perioadă de 30 de zile şi predarea acesteia către autorităţile judiciare din Austria.

Curtea de Apel Timişoara a reţinut că mandatul european de arestare solicitat a fi pus în executare are ca autoritate judiciară emitentă Procuratura St. Poelten din Austria.

S-a arătat că din interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sintagmei "autoritate judiciară emitentă" prin Hotărârea din 27 mai 2019 pronunţată în cauzele conexate C-508/18 şi C-82/19 PPU, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), în procedurile privind executarea unor mandate europene de arestare emise împotriva O.G. (C-508/18) şi PI (C-82/19 PPU); rezultă că în sensul articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, această sintagmă "nu vizează parchetele dintr-un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucţiuni individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiţiei, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare."

Judecătorul fondului a reţinut că din corespondenţa EUROJUST, în analiza efectelor hotărârilor CJUE în cauzele conexate C-508/18 & C-82/19 PPU şi C-509/18, Austria, respectiv statul emitent în cazul de faţă a arătat că:

"Procurorul este cel care emite MEA, dar doar în ipoteza în care emiterea mandatului a fost autorizată de instanţă. Instanţa este cea care decide emiterea sau nu a unui MEA. Există dispoziţii legale care permit formularea de instrucţii de către Ministrul Justiţiei către procurori în cauze concrete."

S-a reţinut că din răspunsul Procuraturii ST. Poelten, la solicitarea instanţei, rezultă că "în Austria, deşi un mandat european de arestare este emis de parchetul public, acesta necesită, înainte de a putea fi valabil, o autorizaţie judiciară (§ 29 (1) EU JZG). Acesta reprezintă un demers de control judiciar (ex ante). Prin urmare, un mandat european de arestare emis de parchet şi (anterior) aprobat de o instanţă este considerat a fi emis de o "autoritate judiciară" (în sensul articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2012, (2002/584/JAI) şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-508/18 şi 0-82/19PPU; 0-509/18). Mandatul european de arestare emis pe numele A. a fost admis în mod judiciar la data de 2 iulie 2019.

S-a arătat că Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 prevede la art. 6 că: "(1) Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2) Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3) Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern."

Se reţine că în condiţiile art. 267 din Tratatul Privind Funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor; respectiv validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

Răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

Judecătorul fondului a reţinut că potrivit doctrinei o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are autoritatea de lucru interpretat, fiind asemănătoare deciziilor de principiu, care este dată pentru rezolvarea unui caz concret, dar ea este susceptibilă să influenţeze în viitor deciziile în speţele similare; ea nu este un precedent obligatoriu, dar are calitatea de sursă persuasivă a dreptului. Totodată în doctrină s-a arătat că pornind de la aceste premise, se poate afirma că autoritatea de lucru interpretat este noţiunea prin care este desemnat efectul ataşat hotărârilor CJUE cu privire la interpretarea dată unor anumite norme, potrivit competenţei sale. Necesitatea existenţei unei autorităţi de lucru interpretat este justificată prin faptul că normele existente la nivel suprastatal trebuie să aibă o forţă juridică similară şi să beneficieze de o aplicare unitară în toate statele, existenţa unor discrepanţe nefiind de dorit, chiar dacă "tensiunea dintre unitate şi diversitate este caracteristică pentru cultura europeană".

Constatând forţa obligatorie a interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, normelor de drept comunitar, s-a apreciat în cauză sunt relevante paragrafele 26 - 30, 39, 52, 53 şi 56 şi dispozitivul Hotărârii din 27 mai 2019 a CJUE în cauza C-509/18, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), în procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare.

Totodată s-a apreciat că în cauză sunt relevante şi paragrafele 67, 69, 70 - 75 şi dispozitivul Hotărârii CJUE din 27 mai 2019 pronunţată în cauzele conexate C-508/18 şi C-82/19 PPU, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), în procedurile privind executarea unor mandate europene de arestare emise împotriva O.G. (C-508/18) şi PI (C-82/19 PPU):

Curtea de Apel Timişoara a reţinut în acest caz, că are obligaţia respectării jurisprudenţei CJUE de a verifica chiar din oficiu condiţiile de validitate esenţiale ale mandatului european de arestare. Totodată s-a arătat că instanţa are obligaţia de a verifica în caz de îndoieli rezonabile dacă autoritatea judiciară emitentă respectă standardele de obiectivitate şi independenţă aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE şi dacă în situaţia în care mandatul nu este emis de o instanţă de judecată decizia de emitere a mandatului de arestare european şi în special caracterul proporţional al unei astfel de decizii poate fi supusă în Austria unei căi de atac jurisdicţionale care îndeplineşte pe deplin cerinţele inerente unei protecţii jurisdicţionale efective.

În cazul de faţă s-a arătat că mandatul european este emis de Procuratura St. Poelten din Austria care are calitatea de participant la administrarea justiţiei, nefiind însărcinat cu administrarea acesteia la fel ca judecătorul sau instanţa de judecată. Totodată din corespondenţa EUROJUST rezultă că în Austria procurorii pot primi instrucţiuni de la Ministerul Justiţie (care face parte din puterea executivă) în cauze concrete, fapt ce face ca parchetele din Austria să nu îndeplinească exigenţele de "autoritate judiciară emitentă", în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, aşa cum au fost stabilite în jurisprudenţa CJUE.

S-a mai reţinut că, în cauză, din corespondenţa cu Procuratura St. Poelten din Austria a rezultat că decizia de a emite mandatul european de arestare a revenit Procuraturii St. Poelten din Austria, mandatul fiind emis în data de 1 iulie 2019, mandatul fiind "admis judiciar în data de 2 iulie 2019".

Judecătorul fondului a arătat că din jurisprudenţa CJUE rezultă că la momentul emiterii mandatului european de arestare autoritatea judiciară emitentă în mod imperativ trebuie să acţioneze în mod independent în exercitarea funcţiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare; această independenţă impunând existenţa unor norme în măsură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării deciziei, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucţiuni individuale din partea puterii executive; ori în cazul de faţă autoritatea judiciară emitentă nu respectă această exigenţă. Această exigenţă trebuie îndeplinită chiar dacă, dreptul statului membru emitent atribuie competenţa de emitere a mandatului unui parchet şi decizia de emitere poate fi supusă ulterior în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicţionale care îndeplineşte pe deplin cerinţele inerente unei protecţii jurisdicţionale efective.

În cazul de faţă, s-a arătat că din elementele mandatului european de arestare trebuiau să rezulte condiţiile formale de legalitate ale acestuia, iar dacă decizia de emitere a mandatului european de arestare a aparţinut unei instanţe de judecată, acest aspect trebuia să se reiasă din conţinutul mandatului.

Curtea de Apel a reţinut că şi în situaţia în care era reală susţinerea autorităţii judiciare emitente că în data de 2 iulie 2019 decizia de emitere a mandatului european a fost confirmată de o instanţă (aspect nedovedit însă cu înscrisuri) totuşi nulitatea mandatului tot nu poate fi înlăturată dat fiind că această decizie de emitere a mandatului a fost luată de o autoritate judiciară emitentă care nu satisface standardele de independenţă şi obiectivitate fixate în jurisprudenţa CJUE; condiţie imperativ necesară a fi îndeplinită pentru legalitatea mandatului chiar dacă există un control ulterior jurisdicţional, după emiterea mandatului european de arestare.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat contestaţia de faţă, solicitând desfiinţarea sentinţei, iar în rejudecare, admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 în dosarul x de către Procuratura St. Poelten din Austria, executarea mandatului european de arestare, arestarea şi predarea persoanei solicitate A., către organele judiciare din Austria.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 260/PI din data de 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, privind persoana solicitată A., în raport cu susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului, precum şi cu actele şi lucrările din dosar constată că acesta este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 97 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Potrivit articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

Este adevărat că prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 27 mai 2019, pronunţată în cauzele conexate C-508/18 şi C-82/19 PPU, s-a statuat că "noţiunea de autoritate judiciară emitentă, în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că nu vizează parchetele dintr-un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucţiuni individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiţiei, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare."

De asemenea, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 27 mai 2019, pronunţată în cauza C-509/18, s-a stabilit că "noţiunea de autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că vizează procurorul general al unui stat membru care, deşi din punct de vedere structural este independent de puterea judecătorească, este competent să efectueze urmărirea penală şi care are, în acest stat membru, un statut care îi conferă o garanţie de independenţă în raport cu puterea executivă în cadrul emiterii mandatului european de arestare."

În analiza aspectului dacă procurorul poate fi considerat "autoritate judiciară emitentă" în sensul articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, Curtea a avut în vedere următoarele elemente: participarea la administrarea justiţiei penale (competenţa de a efectua urmărirea penală faţă de o persoană bănuită că a săvârşit o infracţiune cu scopul de a o aduce în faţa unei instanţe; şi/sau are un rol esenţial în desfăşurarea procedurii penale; şi/sau are competenţa de a dispune trimiterea în judecată); obiectivitatea (statutul naţional al procurorului consfinţeşte obiectivitatea în realizarea instrucţiei penale, impunându-i-se să ţină seama de toate elementele incriminatoare şi dezincriminatoare); independenţa (poziţia legală a procurorului în ordinea juridică a statului membru emitent îi conferă garanţii de independenţă faţă de executiv în ceea ce priveşte emiterea unui mandat european de arestare; procurorul nu este expus, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat de arestare, niciunui risc de a fi supus în special unei instrucţiuni individuale din partea puterii executive); calea de atac (decizia procurorului de emitere a mandatului european de arestare trebuie să poată fi supusă în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicţionale care îndeplineşte pe deplin cerinţele inerente unei protecţii jurisdicţionale efective).

În cauza de faţă, din actele dosarului (dosar parchet şi dosar instanţă) rezultă că mandatul european de arestare emis la data de 1 iulie 2019, în dosarul nr. x St. 133/19t, de către Procuratura St. Poelten, Austria, în scopul urmăririi penale împotriva persoanei urmărite internaţional A., a fost aprobat de o instanţă la data de 2 iulie 2019.

Astfel, la solicitarea Curţii de Apel Timişoara, Procuratura ST. Poelten, a comunicat faptul că "în Austria, deşi un mandat european de arestare este emis de parchetul public, acesta necesită, înainte de a putea fi valabil, o autorizaţie judiciară (§ 29 (1) EU JZG). Acesta reprezintă un demers de control judiciar (ex ante).

Prin urmare, un mandat european de arestare emis de parchet şi (anterior) aprobat de o instanţă este considerat a fi emis de o "autoritate judiciară" (în sensul articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie2012, (2002/584/JAI) şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-508/18 şi 0-82/19PPU; 0-509/18). Mandatul european de arestare emis pe numele A. a fost autorizat în mod judiciar la data de 2 iulie 2019."

În acelaşi sens sunt şi menţiunile Eurojust, depuse la dosar, vizând natura autorităţilor judiciare emitente ale mandatelor europene de arestare potrivit legislaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene, din care rezultă că în Austria procurorul este cel care emite mandatul european de arestare, dar instanţa este cea care autorizează şi decide emiterea sau nu a acestuia.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mandatul european de arestare având referinţa dosarului nr. x St. 133/19t, emis de către Procuratura St. Poelten din Austria la data de 1 iulie 2019 şi autorizat de judecător la data de 2 iulie 2019, îndeplineşte cerinţa de legalitate prevăzută în art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, referitoare la autoritatea judiciară competentă să emită un mandat european de arestare, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 27 mai 2019.

Nu poate fi primită drept argument nici reţinerea primei instanţe în sensul că "susţinerea autorităţii judiciare emitente că în data de 2 iulie 2019 decizia de emitere a mandatului european a fost confirmată de o instanţă nu a fost dovedită cu înscrisuri", întrucât, pe de o parte, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, iar, pe de altă parte, instanţa nu a solicitat autorităţilor judiciare din Austria comunicarea deciziei din 2 iulie 2019. În măsura în care aprecia că informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente, neclare, lapidare, avea obligaţia să solicite informaţii suplimentare care să permită lămurirea cauzei.

Înalta Curte apreciază că, în aplicarea principiului anterior enunţat, al recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, răspunsul comunicat de Procuratura ST. Poelten la data de 21 august 2019 (care de altfel reiterează cele comunicate Parchetului la 18 iulie 2019) este suficient pentru a concluziona că mandatul european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 de procuror şi aprobat de instanţă la data de 2 iulie 2019 îndeplineşte cerinţa de legalitate prevăzută în articolul 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, referitoare la autoritatea judiciară competentă să emită un mandat european de arestare, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârile din 27 mai 2019.

Pentru toate considerentele ce precedă, instanţa de control judiciar consideră că este fondată contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 260/PI din data de 11 septembrie 2019, vizând nelegalitatea respingerii sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 1 iulie 2019 în Dosarul x de către Procuratura St. Poelten din Austria.

În ceea ce priveşte solicitarea Ministerului Public de a se dispune rejudecarea cererii de executare a mandatului european de arestare emis pe numele intimatului persoană solicitată A. direct de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această cerere este nefondată.

Înalta Curte reaminteşte că este necesar ca judecata să parcurgă toate etapele procesuale, pentru a nu priva partea de un grad de jurisdicţie. Dacă s-ar proceda în modul solicitat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de control judiciar, o astfel de soluţie ar determina eliminarea unui grad de jurisdicţie în defavoarea intereselor procesuale ale persoanei solicitate A. şi imposibilitatea efectuării unui control de legalitate cu privire la fondul cererii de către instanţa ierarhic superioară.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 260/PI din data de 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, privind persoana solicitată A.

Se va desfiinţa, în parte, sentinţa penală contestată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Curţii de Apel Timişoara.

Având în vedere faptul că se va proceda la rejudecarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004 iar anterior, prin încheierea de şedinţă din 13 august 2019 prima instanţă a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de persoana solicitată A., Înalta Curte consideră că în scopul asigurării bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare este necesară menţinerea acestei măsuri .Pentru aceste motive, se va menţine din hotărârea atacată numai dispoziţia referitoare la menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar dispuse faţă de persoana solicitată A..

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 260/PI din data de 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, privind persoana solicitată A.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală contestată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Curţii de Apel Timişoara.

Menţine numai dispoziţia referitoare la menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar dispuse faţă de persoana solicitată A.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM