Blackmail conviction upheld on cassation; legality review cannot reassess facts.

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 641 din 13 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-.a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Târgu Mureş, jud. Mureş sau în cadrul Primăriei com. Corunca, jud. Mureş pe o perioadă de 90 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş.

În temeiul art. 96 alin. (1) şi (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în cazul în care nu respectă, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege sau în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

S-a constatat că pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii este suspendată şi executarea pedepselor accesorii, raportat la dispoziţiile art. 65 alin. (3) C. pen., iar conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepsei complementare începe de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (500 RON pentru faza de urmărire penală şi 1000 RON pentru faza de cameră preliminară şi judecată).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A., solicitând achitarea sa, întrucât infracţiunea de care este acuzat nu este dovedită.

Prin Decizia penală nr. 288/A din data de 07.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 641 din 13 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, în Dosarul nr. x/2017, menţinând hotărârea atacată.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat a susţinut că cele două hotărâri pronunţate în cauză sunt nelegale întrucât inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind translatate elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare în conţinutul infracţiunii de şantaj.

Cu privire la latura obiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul, apărarea a arătat că din probele administrate în dosar nu rezultă că ar fi exercitat o acţiune de constrângere aptă să producă rezultatul socialmente periculos pentru persoana vătămată, astfel încât aceasta să aibă o conduită impusă de inculpat. Sub aspectul laturii subiective s-a arătat că infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scop.

Apărarea inculpatului a mai susţinut că în perioada de referinţă reţinută de instanţe ca activitate infracţională desfăşurată de inculpat (februarie-mai 2016), persoana vătămată B. nu avea calitatea de administrator special al C., administrator societar fiind în acea perioadă inculpatul A., ceea ce înseamnă că nu poate subzista infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpatului.

Concluzionând, s-a menţionat că "susţinerea Curţii de Apel Târgu Mureş conform căreia infracţiunea de şantaj se regăseşte în modalităţile alternative de săvârşire a infracţiunii (mijloace de fapt care au îmbrăcat forma unor ameninţări cu violenţe psihice, cu comiterea unei fapte penale păgubitoare şi cu provocarea unei greve ilegale), fără să fie reţinută şi demonstrată epuizarea resurselor morale ale părţii vătămate în sensul acceptării unei conduite impusă de inculpat, nu are corespondent în realitatea juridică, instanţa de control judiciar adăugând nepermis la lege prin calificarea unor fapte circumscrise infracţiunii de ameninţare ca fiind acte de şantaj, infracţiunea de şantaj în modalitatea reţinută de Curtea de apel Târgu Mureş nefiind prevăzută de legea penală."

Astfel, apărarea inculpatului a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei instanţei de apel cu consecinţa achitării inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

Prin încheierea din data de 04 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 7 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanţe, cât şi la decizia instanţei de apel ce exced analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Astfel, având în vedere criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de către recurent în susţinerea cererii de recurs în casaţie.

În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că fapta inculpatului A. care, în perioada februarie - martie a anului 2016 a constrâns persoana vătămată B. să demisioneze din funcţia de administrator special al S.C. C. S.A., ameninţându-l cu acte de violenţă fizică de o gravitate deosebită atât pe acesta cât şi în legătură cu familia sa ori că va da în vileag presupuse fapte penale săvârşite de acesta, urmărind astfel să obţină în mod injust avantaje patrimoniale directe (dividende, salariu) ce ar decurge din administrarea S.C. C. S.A. pe care urmărea să o preia, dar şi indirecte care urmau a fi obţinute de S.C. D. S.R.L. (a cărei administrare şi conducere era asigurată de mama şi soţia sa) prin menţinerea în administrare a fostul E., actualmente F. printr-un contract de asociere în participaţiune încheiat cu S.C. C. S.A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, faptă prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi 3 C. pen.

Înalta Curte constată că apărarea, deşi a plecat de la premisa că ne aflăm în cadrul unei căi extraordinare de atac ce presupune imposibilitatea analizării temeiniciei hotărârii recurate, a susţinut că instanţele inferioare au făcut o greşită încadrare juridică a faptei pentru care a fost condamnat inculpatul (infracţiunea de ameninţare fiind cea care trebuia reţinută în cauză şi nu infracţiunea de şantaj) şi că, din toate probele administrate în dosarul cauzei, nu rezultă că inculpatul A. ar fi exercitat o acţiune de constrângere, aptă să producă rezultatul socialmente periculos pentru persoana vătămată B..

Or, susţinerile recurentului inculpat referitoare atât la greşita încadrare juridică a faptei, cât şi la pertinenţa probelor administrate de instanţele de fond şi apel, nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casaţie.

În consecinţă, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casaţie tind la o reapreciere a probatoriului şi la constatarea unei neconcordanţe între situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanţa reaminteşte faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei şi nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casaţie, nu se poate verifica existenţa concordanţei între situaţia de fapt reţinută de către instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă şi nu se poate avea în vedere o altă încadrare juridică a faptei decât cea reţinută de instanţa de apel, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casaţie.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 07 iunie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 07 iunie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - NN