Tax evasion conviction upheld; appellate request to replace sentence with administrative sanction rejected.

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 308 din 6 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, s-a stabilit că, în cauză, legea penală mai favorabilă este cea anterioară datei de 1 februarie 2014.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen. actual, a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a fost privat inculpatul, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a din C. pen.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de mai sus, termenul de încercare fiind de 2 ani şi 6 luni, conform art. 82 din C. pen. anterior, termen ce începe să curgă de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 19 şi urm., art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 21 alin. (1) şi (2), art. 119 şi art. 120 din Codul de procedură fiscală anterior, a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului accesoriile calculate la debitul principal de 202.911 RON (achitat integral la data de 11 octombrie 2018), începând cu data scadenţei şi până la data de 11 octombrie 2018, urmând a se ţine cont la calculul accesoriilor şi de plata parţială în cuantum de 15.000 RON - din debitul principal, efectuată la data de 15 decembrie 2017.

S-a dispus comunicarea prezentei sentinţe, după rămânerea sa definitivă, la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

S-a atras atenţia inculpatului că, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare sau în situaţia neplăţii cu rea-credinţă a despăgubirilor civile până la expirarea termenului de încercare, se dispune revocarea suspendării executării pedepsei aplicate, iar pedeapsa de mai sus devine executorie, adăugându-se la cea aplicată pentru infracţiunea comisă în termenul de încercare.

În baza art. 272 din C. proc. pen., s-a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 520 RON, cu titlu de onorariu pentru apărătorul din oficiu, avocat B., ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

În motivarea căii de atac, în esenţă, inculpatul a arătat că un prim motiv de apel îl reprezintă stabilirea primului termen de judecată şi incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Astfel, inculpatul a susţinut că, la primele două termene de judecată de la instanţa de fond, respectiv cele din 26 iunie 2018 şi 26 septembrie 2018, nu a fost legal citat, iar neregularitatea privind citarea nu a fost acoperită de prezenţa avocatului din oficiu, dat fiind faptul că acesta nu a luat legătura cu inculpatul, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 353 alin. (1) C. proc. pen. În aceste condiţii, a arătat că primul termen de judecată la care procedura a fost legal îndeplinită a fost termenul de judecată din data de 16 octombrie 2018, când inculpatul s-a prezentat personal şi a fost asistat de un avocat ales, iar prejudiciul fusese deja achitat integral. Faţă de aceste considerente, a apreciat inculpatul că soluţia pronunţată de către instanţa de fond este una greşită şi că se impunea a se da eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, respectiv să i se aplice o sancţiune administrativă.

Cea de-a doua critică a sentinţei penale apelate a vizat situaţia penalităţilor şi a dobânzilor, respectiv că penalităţile nu au fost evidenţiate de către partea civilă prin constituirea de parte civilă şi nici pe parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond. Inculpatul nu a contestat penalităţile, sens în care a solicitat ca, pe lângă sancţiunea administrativă, să fie obligat şi la plata penalităţilor, astfel cum au fost indicate de partea civilă, urmare adresei instanţei, mai puţin sumele avansate deja de către acesta.

Nu în ultimul rând, s-a solicitat a se avea în vedere persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi faptul că acesta a achitat integral prejudiciul.

Ca atare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, să se dispună faţă de inculpat o sancţiune administrativă.

Prin Decizia penală nr. 320/A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 308 din 6 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj.

A fost obligat apelantul să achite în favoarea statului suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva deciziei penale anterior menţionate, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivele scrise pe care se fundamentează calea de atac şi în susţinerea orală a acestora a fost invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., solicitându-se înlăturarea greşitei aplicări a legii în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, care, în opinia recurentului inculpat, este în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie menţionat, recurentul inculpat a arătat, în esenţă, că se impunea aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma anterioară modificărilor din anul 2013, care, în contextul particular al cauzei, ar fi fost de natură a conduce la stabilirea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Prin Încheierea din 12 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 320/A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Acest caz de recurs în casaţie devine incident ori de câte ori se constată că pedeapsa aplicată de instanţă nu se încadrează în limitele stabilite în norma de încriminare pentru infracţiunea consumată, pentru tentativă sau prin reţinerea unor cauze de agravare, de atenuare a pedepsei ori reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - invocat de recurentul inculpat A. în susţinerea căii de atac - se constată că acesta nu este incident în cauza dedusă judecăţii. În cadrul acestui caz de casare, legiuitorul are în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, în raport de încadrarea juridică a faptei şi de cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale, fiind exclusă orice analiză sub aspectul reindividualizării pedepsei, or, prin motivele scrise de recurs, susţinute şi oral de apărătorul recurentului inculpat, se tinde practic către schimbarea tipului de pedeapsă, în sensul aplicării unei sancţiuni administrative, ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Înalta Curte reţine în acest sens că, în procedura recursului în casaţie, se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport cu încadrarea juridică şi circumstanţele de fapt reţinute, în mod definitiv, de instanţa de apel.

Cât priveşte critica apărării vizând nereţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 (invocată şi în calea de atac a apelului), aceasta nu poate fi primită de către Înalta Curte, în calea de atac a recursului în casaţie verificându-se doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanţele anterioare. În prezenta cauză, instanţa de fond a analizat incidenţa dispoziţiilor legale anterior menţionate, data primului termen de judecată (contestată de către recurentul inculpat) reprezentând un aspect ce ţine de situaţia de fapt, care a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident în speţă cazul de recurs în casaţie menţionat, pedeapsa aplicată recurentului inculpat, prin raportare la încadrarea juridică reţinută în cauză, fiind situată în limitele prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, cum motivele invocate în susţinerea căii de atac nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 320/A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 320/A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM