Surrender refused on European Arrest Warrant upheld; Bulgarian tax fraud conviction recognized with 3-year-10-month sentence to serve in Romania despite prescription objection.

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin Sentinţa penală nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019), în temeiul art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată s-a respins cererea de punere în executare, prin predarea persoanei solicitate A., a mandatului european de arestare, emis de Procuratura Judeţeană - Silistra din Republica Bulgaria la data de 15 aprilie 2019, actualizat la data de 15 mai 2019.

În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (3) şi alin. (6) lit. a) coroborate cu art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a recunoscut, pe cale incidentală, Sentinţa nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 (rămasă definitivă la data de 1 ianuarie 2019), pronunţată de Tribunalul Judeţean - Silistra din Republica Bulgaria, în Dosarul nr. x/2018, prin care persoanei condamnate A. i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea, în perioada 14 iulie 2008 - 12 decembrie 2008, a infracţiunii de fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi dispune executarea acestei pedepse într-un penitenciar din România.

S-a constatat că, persoana condamnată este arestată în altă cauză.

În temeiul art. 98 alin. (3) raportat la art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus emiterea mandatului de executare, cu privire la pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare, la data pronunţării acestei sentinţe.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărâ astfel, s-a reţinut că, la data de 3 iulie 2019, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sesizarea nr. 1424/II-5/2019 formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis de către autorităţile judiciare bulgare, faţă de persoana solicitată A., condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prev. de art. 255 alin. (3) coroborat cu alin. (1) pct. 2 coroborat cu art. 26 alin. (1) din C. pen. bulgar, prin Sentinţa nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 (rămasă definitivă la data de 1 ianuarie 2019), pronunţată de Tribunalul Judeţean - Silistra din Republica Bulgaria, în Dosarul nr. x/2018, persoanei condamnate A. reţinându-se, în fapt, că, în perioada 14 iulie 2008 - 12 decembrie 2008, în calitate de administrator al Societăţii Comerciale "B." SRL Silistra, nu şi-a onorat obligaţiile fiscale către statul bulgar, creând un prejudiciu de 228.504,60 leva şi, de asemenea, în calitatea sa de administrator, nu a declarat valoarea totală a achiziţiilor intracomunitare impozabile pentru perioadele fiscale menţionate în declaraţiile privind T.V.A., astfel sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale către statul bulgar.

În baza acestei sentinţe penale de condamnare, rămasă definitivă, a fost emis mandatul european de arestare la data de 15 aprilie 2019, actualizat la data de 15 mai 2019 de către Procuratura Judeţeană Silistra, în dosarul cu număr de referinţă P-2/2019.

S-a mai constatat că persoana solicitată este cetăţean român şi, în cadrul acestei proceduri, a declarat, în mod expres, că nu este de acord să execute pedeapsa privativă de libertate ce i-a fost aplicată, în mod definitiv, în statul emitent al mandatului european de arestare, ci solicită recunoaşterea hotărârii străine de condamnare pe cale incidentală şi executarea pedepsei aplicate prin aceasta într-un penitenciar din România.

Totodată, s-a reţinut că, din actele dosarului, rezultă că persoana solicitată se află încarcerată în Penitenciarul Bucureşti - Rahova, în executarea pedepsei de 4 ani închisoare (ce urmează a expira la data de 23 iunie 2023), aplicată, pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, prin Sentinţa penală nr. 222 din 23 noiembrie 2017 (pronunţată în Dosarul nr. x/2014) a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În ceea ce priveşte eventuala incidenţă în speţă a motivului opţional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, referitor la prescripţia răspunderii penale pentru faptele ce fac obiectul mandatului european de arestare în situaţia în care judecata acestora ar reveni autorităţilor române, aspect argumentat prin aceea că urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 prin care s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., aceste dispoziţii legale au fost lipsite de efecte juridice, astfel încât la acest moment, după scurgerea a mai mult de 10 ani de la data comiterii faptelor, aşa cum au fost reţinute de către autorităţile bulgare, răspunderea penală a fost înlăturată prin împlinirea termenului general de prescripţie, Curtea a constatat că această solicitare a apărării persoanei solicitate este neîntemeiată, în primul rând, pentru că motivul de refuz al predării invocat are caracter facultativ, iar potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de executare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Pe de altă parte, chiar dacă de la momentul epuizării activităţii infracţionale care a atras pronunţarea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis mandatul european de arestare a cărei executare se solicită de către autorităţile judiciare bulgare în cauza pendinte au trecut mai mult de 10 ani, Curtea a considerat că, potrivit legii române, nu s-a împlinit termenul general al prescripţiei răspunderii penale.

Sub acest aspect, Curtea a reamintit că prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituţională, în urma admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale (paragraful 22).

Aşa fiind, în accepţiunea judecătorilor Curţii Constituţionale, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Curtea Constituţională a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 24).

A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut de art. 155 alin. (4) din C. pen. (paragraful 28).

Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite (paragraful 30).

Prin urmare, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma oricărui act de procedură din cuprinsul acestora are în vedere şi acte care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 31).

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34).

Aşadar, obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale presupune în mod necesar ca în procesul infraconstituţional de interpretare şi aplicare a legii să se asigure eficienţă deplină, atât dispozitivului, cât şi considerentelor, astfel că în momentul actual, întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se produce în condiţiile reţinute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar "prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal", în mod asemănător soluţiei legislative anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care, în opinia judecătorului constituţional, "îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză".

Raportat la aceste considerente de ordin teoretic la speţa pendinte, cursul prescripţiei răspunderii penale a fost întrerupt în ceea ce-l priveşte prin comunicarea actelor de procedură îndeplinite în acea cauză, a apreciat instanţa fondului.

Împotriva acestei încheieri, a formulat contestaţie persoana solicitată A..

A solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate întrucât, pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat în Bulgaria, respectiv art. 9, alin. (1), lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, termenul de prescripţie general al răspunderii penale este de 8 ani, astfel că, la momentul la care a luat cunoştinţă de unul de actele din dosar, respectiv de rechizitoriu şi citaţia trimisă de instanţa din Silistra, prescripţia răspunderii penale se împlinise, prin urmare orice procedură era nulă.

A mai solicitat, respingerea solicitării de predare, fiind împlinită prescripţia generală a răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte, examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta este nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că (...)

(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...)

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;

(3) În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109.

În baza art. 166 alin. (6) lit. a) Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, (...) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent;

Art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată prevede condiţiile speciale de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine(1) Instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:a) hotărârea este definitivă şi executorie;b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;c) persoana condamnată are cetăţenie română;d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

Raportat la textele menţionate, în acord cu prima instanţă se constată că hotărârea judecătorească de condamnare a persoanei solicitate A. la pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare este definitivă şi executorie, fapta reţinută în sarcina acesteia era incriminată şi în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală (prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în varianta de reglementare anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 2 ani la 10 ani, prin luarea în considerare a cuantumului prejudiciului cauzat, de peste 100.000 de euro, raportat la paritatea leva/euro), persoana solicitată este cetăţean român, a consimţit la executarea pedepsei într-un penitenciar din România, nu este incident vreun motiv de nerecunoaştere şi neexecutare dintre cele prevăzute în art. 163 alin. (2) din aceeaşi lege, iar executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Astfel, se apreciază că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 166, alin. (3) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, se constată că natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa străină corespunde cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune, astfel că nu este necesară adaptarea pedepsei respective, conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 prevede: (2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) (g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.

Textul de lege menţionat nu îşi găseşte aplicabilitate întrucât, face referire la prescripţia răspunderii penale şi la prescripţia executării pedepsei, în speţă, fiind vorba de executarea mandatului european de arestare care este emis în vederea executării pedepsei stabilite definitiv.

Contrar susţinerilor apărării nu este incident motivul opţional de refuz al executării prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată, în consens cu instanţa fondului că, în cauză nu s-a împlinit termenul general al prescripţiei răspunderii penale, acesta a fost întrerupt prin comunicarea actelor de procedură, aspecte care rezultă din conţinutul mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A., respectiv acesta a fost încunoştinţat despre desfăşurarea procesului în care a fost pronunţată Sentinţa de condamnare nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 a Tribunalului Judeţean - Silistra din Republica Bulgaria. Aceleaşi împrejurări reieşind şi din nota informativă nr. 342p-4011 din data de 21 martie 2019 emisă de Direcţia Regională Silistra din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din Bulgaria, conform căreia, în etapa de desfăşurare a anchetei penale şi a procedurii judiciare persoana în cauză a fost citată şi a primit citaţiile prin formele de comisie rogatorie internaţională la adresa de domiciliu din România.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 330 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019).

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 330 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM