False declarations of non-collaboration with pre-1990 security services and the retroactive effect of final administrative judgments on criminal liability

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 185/F din data de 9 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 5 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 3 aprilie 2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) s-au contopit cele două pedepse, în final, aplicând inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969) s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969) s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii, atrăgându-se atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desfiinţat parţial declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013, respectiv menţiunea, şi nu am colaborat cu acestea".

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin Rechizitoriul nr. x/2015 din 25 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la 16 august 2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de procuror, inculpatul A. a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, fiind admis pentru funcţia de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 5 mai 2010, având următorul cuprins:

"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct delegat al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de articolul 292 din C. pen., că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea. Prezenta declaraţie o dau şi o semnez în conformitate cu dispoziţiile articolului 48, alin. (10) şi 11, raportate la prevederile articolului 49, alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor."

S-a mai arătat că inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 şi că, prin Hotărârea nr. 300 din 8 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, în temeiul art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 a hotărât numirea inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în funcţia de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010.

Tot în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, fiind admis pentru funcţia de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 3 aprilie 2013, având următorul cuprins: "Subsemnatul A., prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de articolul 292 din C. pen. că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea. Prezenta declaraţie o dau şi semnez în conformitate cu dispoziţiile articolului 48, alin. (10) şi (11) raportate la prevederile articolului 49, alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor". Inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 285 din 27 iunie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 a hotărât numirea inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în funcţia de prim - procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2013.

S-a mai arătat că s-a întocmit de către Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Direcţia Investigaţii, Nota de constatare nr. x/1021 din 7 mai 2012 şi, în baza art. 2 lit. b), art. 3 lit. l), art. 8 lit. a) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, art. 30, art. 31 alin. (2), art. 35 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S., adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008 şi art. 112 C. proc. civ., s-a formulat acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul A., solicitând să se constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securităţii, arătându-se că notele furnizate de pârât permit reţinea calităţii de colaborator al Securităţii, aşa cum este definită de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Pârâtul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, fiind administrată proba cu înscrisuri şi expertiza grafică, în raportul de expertiză criminalistică nr. 207 din 17 iunie 2013, întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti din cadrul Ministerului Justiţiei, concluzionându-se că "notele informative aflate la filele x în mapa anexă R 214708, vol. 2 şi angajamentul aflat la dosarul personal R 214708, vol. 1, au fost scrise şi semnate literal de A.".

Prin sentinţa civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, recursul declarat de pârât fiind respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015.

În rechizitoriu, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care, la 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte) că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului A. care, la 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa), că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În camera preliminară, inculpatul A. a formulat cereri şi excepţii, care au fost respinse prin încheierea din 04 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei, hotărâre rămasă definitivă prin încheierea nr. 15 din 10 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea contestaţiei inculpatului.

Prin sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea celor două infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate, în parte, declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de A., la 5 mai 2010, respectiv 3 aprilie 2013, în sensul înlăturării, din cuprinsul acestora, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2016, inculpatul A. a solicitat ca, în baza art. 374 alin. (4) C. proc. pen., judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor pe care le-a depus la termenul menţionat, Curtea încuviinţând cererea şi procedând la ascultarea sa şi primirea înscrisurilor în apărare, respectiv Hotărârea nr. 449 din 15 septembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, caracterizarea nr. 8252/VI/1/2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, caracterizarea nr. 662/VI/1/2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, fişa de evaluare a activităţii sale profesionale, Deciziile nr. 51/2008 şi nr. 308 din 28 martie 2012 ale Curţii Constituţionale.

Analizând materialul probator administrat în ambele faze procesuale, s-a apreciat că faptele inculpatului A. din 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013 nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând o componentă a litigiului de contencios administrativ dintre acesta şi reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, s-a arătat că, pentru ca declaraţiile date la 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013 să realizeze elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) ar fi fost necesar ca, la acele date, să se fi stabilit deja, cu certitudine, că acesta a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea dată acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, or, în cauză, până la data de 26 februarie 2015, când a fost soluţionat definitiv Dosarul nr. x/2012, respectiva împrejurare era una nesigură, discutabilă, supusă unei contestaţii judiciare.

În acest sens, făcând referire la prevederile art. 8 lit. a), art. 11 şi art. 12 din O.U.G. nr. 24/2008, precum şi la considerentele Deciziei nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, judecătorul fondului a apreciat că stabilirea, în mod neechivoc şi cu putere de adevăr, a colaborării unei persoane cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, reprezintă sarcina exclusivă a instanţei de contencios administrativ, prevăzută expres de ordonanţa menţionată, neputând fi considerată o obligaţie a vreunui subiect de drept, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), fiind invocată jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a instanţei supreme în materia acţiunilor promovate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, apreciindu-se, totodată, că pregătirea juridică a inculpatului este irelevantă pentru soluţionarea conflictului, pretins penal, dedus judecăţii în prezenta cauză.

În plus, pornind de la faptul că Parchetul a indicat ca probe esenţiale în acuzare Sentinţa nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi, date ulterior faptelor pentru care A. a fost trimis în judecată, judecătorul fondului a considerat că, înainte de pronunţarea hotărârilor de către instanţa de contencios administrativ, nici Ministerul Public şi nici inculpatul nu erau legal abilitaţi să califice activitatea anterioară anilor 1990 ca fiind una de colaborare cu serviciile de informaţii, în sensul dat acestei noţiuni de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Ca atare, s-a apreciat că faptele reţinute în sarcina acuzatului prin rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, cele două declaraţii făcute de acesta (din 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013) fiind anterioare datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunţat, în recurs, instanţa supremă, singura entitate abilitată prin dispoziţiile normative să stabilească, cu valoare de adevăr şi într-o procedură prevăzută de lege, îndeplinirea cerinţelor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Pornind de la aceleaşi argumente, s-a reţinut că nici sub aspectul laturii subiective nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, atâta timp cât la 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013, inculpatul A. nu avea cum să ştie că activitatea de colaborare cu serviciile de informaţii înainte de 1990 se circumscrie dispoziţiilor anterior menţionate, singura entitate care avea competenţa legală sa analizeze acest aspect fiind instanţa de judecată. Astfel, la acele momente, lui A. nu i se putea cere decât să cântărească colaborarea sa cu serviciile de informaţii anterior anului 1990 prin prisma opticii şi argumentelor personale şi nicidecum sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), sens în care s-a menţionat Decizia nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale. S-a mai arătat că inculpatul şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la apărare pe parcursul soluţionării dosarului de contencios administrativ, formulând întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acţiunii CNSAS şi a prezentat argumentele pentru care a apreciat că aceasta este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Relevantă a fost considerată şi Hotărârea nr. 449/2015 a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat faptul că nu există indicii cu privire la neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie de către procurorul A., reţinându-se buna sa credinţă întrucât, la momentul soluţionării definitive a Dosarului nr. x/2012, prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi, acesta şi-a înaintat, de îndată, demisia din funcţia de conducere.

În plus, în susţinerea nevinovăţiei inculpatului A., au fost exemplificate acele situaţii în care, deşi se dispune trimiterea în judecată a unor persoane pentru săvârşirea anumitor infracţiuni, ulterior, acestea sunt definitiv achitate, ceea ce nu înseamnă că semnatarul actului de sesizare răspunde pentru fals intelectual sau abuz în serviciu, în condiţiile în care, în cuprinsul acestuia, a expus propria sa interpretare a probelor şi dispoziţiilor legale, trăgând concluzia necesităţii trimiterii în judecată. Până la soluţionarea conflictului de drept, printr-o hotărâre definitivă, acuzarea şi apărarea îşi expun argumentele în faţa instanţei, fără a însemna că se implică într-o activitate infracţională de fals sau abuz. Astfel, într-o situaţie similară a fost şi inculpatul A. care, la 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013, a arătat, în cuprinsul înscrisurilor sub semnătură privată trimise CSM, că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, fapt în care a crezut şi pe care l-a arătat şi ulterior, în mod constant, în faţa instanţei de contencios administrativ, până la pronunţarea Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curţi.

Cu privire la faptul că inculpatul A. s-a prevalat de dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., prima instanţă a apreciat că acesta nu o împiedică să adopte o soluţie de achitare, atâta timp cât textul de lege face referire la recunoaşterea de către acuzat a faptelor reţinute în sarcina sa, iar nu a infracţiunii, noţiune cu semnificaţie fundamental diferită. Or, în cauză, inculpatul a recunoscut faptele imputate prin actul de sesizare, motiv pentru care Curtea a procedat la judecată în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor depuse la primul termen, în condiţiile în care A. nu era obligat, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., să recunoască şi împrejurarea ca acestea ar reprezenta infracţiuni şi că ar fi fost comise cu vinovăţia cerută de norma de incriminare. De altfel, nici dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu impun instanţei să reţină aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpat şi nici să pronunţe o hotărâre de condamnare.

Totodată, având în vedere că, în prezent, faţă de conţinutul Deciziei nr. 873/2015 a instanţei supreme, declaraţiile semnate de A. la 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013 apar ca necorespunzătoare realităţii, judecătorul fondului a apreciat că este necesară înlăturarea lor din circuitul civil, motiv pentru care, în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea lornparţială, în sensul înlăturării, din cuprinsul lor, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat apel, prin Decizia penală nr. 246/A din 30 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, fiind admis apelul declarat de parchet, desfiinţată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a constatat, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, că inculpatul A. nu a recunoscut faptele, aşa cum au fost expuse prin actul de sesizare, având în vedere că a contestat, în declaraţia dată la termenul din 20 ianuarie 2017, că angajamentul încheiat înainte de 1990 cu fosta Securitate ar putea fi calificat ca fiind "poliţie politică", întrucât informaţiile furnizate "erau utile apărării unor interese de natură economică", deşi, prin rechizitoriu, ceea ce i se impută a fost declararea necorespunzătoare adevărului, cu ocazia înscrierii la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere la nivelul unor unităţi de parchet, în perioadele aprilie - iulie 2010 şi martie - iunie 2013, a faptului că nu a colaborat cu serviciile de informaţii anterior anului 1990. Nu în ultimul rând, inculpatul s-a apărat cu faptul că nu a putut să realizeze, la momentul depunerii declaraţiilor, în ce măsură colaborarea cu Securitatea putea să se circumscrie noţiunii de poliţie politică, cu atât mai mult cu cât "singurul organism abilitat să verifice îndeplinirea celor două condiţii prevăzute în lege" este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, Înalta Curte a constatat că, în mod greşit, judecătorul fondului a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., deşi inculpatul A. nu a recunoscut integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, cu consecinţa admiterii cererii formulate în acest de sens.

În acest context, s-a arătat că, pentru a fi urmată procedura abreviată, apare ca fiind obligatoriu ca inculpatul să manifeste un comportament procesual pe deplin sincer, nepermiţându-i-se să recunoască parţial sau nuanţat faptele ce i-au fost imputate, în vederea diminuării sau absolvirii sale de răspundere penală. Chiar dacă legea permite ca, în această procedură, să se poată pună în discuţie o recalificare juridică a faptelor, este interzisă modificarea împrejurărilor factuale cu ocazia ascultării în condiţiile art. 375 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care orice atitudine a inculpatului de a tăgădui, fie şi numai în parte, elemente de natură obiectivă sau subiectivă este incompatibilă cu desfăşurarea judecăţii în procedura simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, cu consecinţa respingerii cererii fundamentate pe dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte a reţinut că, pe lângă faptul că inculpatul A. nu a recunoscut activitatea infracţională, aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, acesta, prin apărările formulate, a urmărit să obţină o soluţie de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii sub aspectul laturii subiective, împrejurare care reprezintă, în realitate, o modificare a bazei factuale din actul de sesizare a instanţei, operaţiune ce nu este permisă în procedura simplificată, întrucât forma de vinovăţie cerută de lege pentru ca un anumit comportament să intre în sfera ilicitului penal întregeşte circumstanţele care caracterizează faptele ce i-au fost imputate.

Astfel, prima instanţă a procedat, în mod eronat, când a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a adoptat o poziţie nuanţată cu privire la acuzaţiile ce i-au fost aduse, sens în care a încercat să găsească atât o justificare pentru activitatea de colaborare cu organele securităţii, cât şi o explicaţie pentru acţiunile sale de la momentul înscrierii la cele două concursuri de promovare în funcţii de conducere, precum şi că, o dată admisă cererea de judecare în procedură simplificată, legea nu-i mai permitea să dispună, pe fondul cauzei, o soluţie de achitare pentru lipsa intenţiei şi a laturii obiective.

Într-o atare situaţie, existând o contradicţie între măsura de realizare a judecăţii în procedura simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, ce s-a fundamentat doar pe probele administrate la urmărire penală şi pe înscrisurile noi depuse de inculpat la instanţă, şi modul în care a fost dezlegat raportul juridic de drept penal substanţial, prin pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate, inclusiv a intenţiei, sub aspectul infracţiunilor de fals în declaraţii, s-a arătat că singura soluţie este cea de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere că, în raport cu atitudinea procesuală a inculpatului, trebuia efectuată cercetarea judecătorească, conform proceduri comune, care implica administrarea de probe atât în acuzare, cât şi în apărare, cu consecinţa rezolvării acţiunii penale în una din modalităţile prevăzute de art. 396 C. proc. pen.

S-a reţinut că o interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de Convenţia Europeană în art. 6 parag. 1, cât şi de legislaţia naţională în art. 8 C. proc. pen., dar şi a principiilor aflării adevărului şi a dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, întrucât, în eventualitatea pronunţării unei soluţii de condamnare, pentru prima dată, direct în apel, ca urmare a rejudecării fondului cauzei şi administrării de probe potrivit procedurii de drept comun, s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului A., precum şi la eludarea dispoziţiilor legale şi convenţionale privind dublul grad de jurisdicţie.

Urmare a Deciziei nr. 246/A din 30 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, Dosarul fiind reînregistrat sub nr. x/2016*.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2017, fiind întrebat, potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că nu doreşte parcurgerea procedurii simplificate, ci solicită soluţionarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, că nu doreşte să dea o declaraţie în faţa instanţei şi nici nu solicită administrarea de probe, solicitând să fie reţinute înscrisurile ataşate la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că cele două declaraţii tehnoredactate şi semnate sunt necorespunzătoare adevărului, inculpatul colaborând cu Securitatea înainte de 1990, iar sub aspectul laturii subiective a acţionat cu intenţie directă şi anume, cunoştea caracterul neconform cu adevărul al acestor două declaraţii, dându-le în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public, Legea nr. 303/2004 interzicând numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte sau au colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990.

Apărarea inculpatului, în sensul că aceste două declaraţii au natura unor acte administrative, supuse verificării în cadrul unei proceduri contencioase, Curtea de Apel fiind cea care stabileşte calitatea de colaborator al Securităţii, la momentul întocmirii declaraţiilor nefiind clară această calitate întrucât instanţa de contencios administrativ nu se pronunţase asupra acestuia aspect, nu au putut fi primite întrucât hotărârea respectivei instanţe nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având, din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate, reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.

În plus, în momentul întocmirii declaraţiei din 3 aprilie 2014, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiunea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea a mai apreciat că vârsta avută la întocmirea angajamentului, perioada scurtă de colaborare (1986-1987), natura obligatorie a colaborării, neputând fi refuzată colaborarea cu Securitatea, precum şi faptul că informaţiile furnizate nu erau importante, conţinutul acestora neîncălcând drepturile fundamentale al persoanelor respective, invocate de inculpat, nu înlătură caracterul penal al faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Raportat la legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este codificarea anterioară prin prisma condiţiilor suspendării condiţionate a executării pedepsei, prevăzute de art. 81 C. pen. (1969) raportat la cele ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 91 C. pen.

Prin urmare, în drept, fapta inculpatului A., care, la 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte) că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului A. care, la 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa), că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Curtea a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii pentru fiecare infracţiune săvârşită, la individualizarea pedepselor ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea de săvârşire, precum şi persoana inculpatului, care nu a avut o atitudine sinceră şi care a comis faptele deduse judecăţii având calitatea de procuror, în scopul ocupării unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, fiind adusă atingere încrederii societăţii în magistraţi, cei care trebuie să dea dovadă de o înaltă probitate, apreciind, totodată, că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie.

Împotriva Sentinţei penale nr. 185/F din 9 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea pe motiv că faptele pentru care a fost trimis în judecată nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost comise cu vinovăţia prevăzută de lege, iar, în subsidiar, încetarea procesului penal cu privire la fapta din 05 mai 2010, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale şi achitarea pentru infracţiunea din 03 aprilie 2013 întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cu consecinţa aplicării unei amenzi administrative.

Prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A., a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 5 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 63 C. pen. (1968) a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5.000 RON (fapta din 3 aprilie 2013), atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen. (1969).

A fost înlăturată aplicarea art. 81 - 83 C. pen. (1969).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei decizii.

Examinând apelul în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că declaraţiile inculpatului din 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013, în conformitate cu obligaţiile prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 sunt necorespunzătoare adevărului în raport de prevederile art. 292 C. pen. (1969), întrucât au fost date cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, în condiţiile în care avea cunoştinţă că a colaborat cu Securitatea înainte de anul 1990, iar Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

Astfel cum a constatat instanţa de contencios administrativ, Înalta Curte a reţinut că inculpatul A. a întocmit şi a semnat angajamentul olograf la 21 martie 1986, cu numele real, preluând numele conspirativ "B." şi obligându-se să colaboreze în secret cu organele de securitate, în sensul informării despre activitatea ostilă a unor elemente care intenţionează să aducă, în orice mod, atingere securităţii statului sau să creeze pagube importante economiei naţionale, că angajamentul şi notele informative au fost scrise şi semnate de inculpat, potrivit raportului de expertiză criminalistică întocmit, iar informaţiile furnizate s-au referit la ascultarea şi colportarea de către anumite persoane a conţinutului ştirilor difuzate de "C." şi "D.", precum şi la comentarii negative asupra calităţii vieţii din România şi la adresa conducerii superioare de partid, întrucât tindeau la dezvăluirea unor activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin informaţiile furnizate vizându-se îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Inculpatul A. a recunoscut faptele în materialitatea lor, dar s-a apărat în sensul că acestea nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost comise cu vinovăţia cerută de lege, solicitând achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., susţinând că nu a acţionat cu intenţie directă întrucât la data când a dat respectivele declaraţii a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea ca poliţie politică, ci informaţiile furnizate organelor de securitate au vizat aspecte legate de apărarea unor interese de natură economică. A mai arătat că numai instanţa de judecată era în măsură să stabilească în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se stabili calitatea sa de colaborator al securităţii, ca poliţie politică, or la data întocmirii respectivelor declaraţii nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să stabilească acest lucru.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, la împrejurările în care inculpatul a dat cele două declaraţii pe proprie răspundere, Înalta Curte a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) acţionând cu intenţie directă întrucât cunoştea caracterul neconform cu adevărul al celor două declaraţii, pe care le-a dat în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public şi în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

În ce priveşte susţinerea inculpatului că la data la care au fost întocmite declaraţiile pe proprie răspundere nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să stabilească dacă a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.

În plus, Înalta Curte a arătat că, în momentul în care inculpatul A. a întocmit declaraţia din 3 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, inculpatul cunoscând actele existente la dosar, comunicate de CNSAS, în cuprinsul cărora se solicita să constate calitatea sa de colaborator al securităţii, ca poliţie politică.

Înalta Curte a apreciat că apelul inculpatului este fondat sub aspectul împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale pentru fapta din 5 mai 2010 şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicate pentru fapta din 3 aprilie 2013, şi constatat că legea penală mai favorabilă o constituie codificarea anterioară, potrivit căreia, în speţă, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru fapta din 5 mai 2010, întrucât, conform art. 124 raportat la art. 122 lit. d) C. pen. (1969), la data săvârşirii acesteia (5 mai 2010) se adaugă perioada de 7 ani şi 6 luni.

Deşi inculpatul a solicitat, în subsidiar, achitarea sa pentru infracţiunea de fals în declaraţii din 3 aprilie 2013 şi aplicarea unei sancţiuni administrative întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art. 181 C. pen. (1969), Înalta Curte a reţinut că, în raport de criteriile enumerate în art. 181 alin. (2) C. pen. (1969) nu se poate concluziona că faptele inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere împrejurările în care acestea s-au comis, scopul urmărit, calitatea în care a săvârşit faptele, atingerea adusă relaţiilor sociale protejate prin dispoziţiile art. 292 C. pen. (1969). Astfel, inculpatul în calitate de procuror a dat cele două declaraţii necorespunzătoare adevărului cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, cu scopul de a ocupa aceste funcţii, ceea ce s-a şi realizat, ocupând funcţia de prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi, ulterior, de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

Înalta Curte a mai reţinut că inculpatul nu a dat o singură declaraţie cu scopul menţionat anterior, ci două declaraţii, în condiţiile în care la 3 aprilie 2013, data celei de a doua declaraţii, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII de contencios administrativ şi fiscal era deja înregistrat Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiunea formulată de C.N.S.A.S. pentru constatarea calităţii de colaborator al securităţii, ca poliţie politică, în condiţiile O.U.G. nr. 24/2008.

S-a mai constatat că este real faptul că inculpatul a fost numit în funcţiile de conducere pe baza rezultatelor obţinute la cele două concursuri, dar au fost avute în vedere şi declaraţiile sale în sensul că nu a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu a colaborat cu acestea, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzicea aceasta.

Înalta Curte a constatat că apelul declarat de inculpat este întemeiat şi în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (1969) (fapta săvârşită la 3 aprilie 2013).

S-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. (1969), condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii este în măsură să corespundă scopului educativ şi preventiv al pedepsei, având în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, relaţiile sociale lezate, împrejurările şi scopul săvârşirii faptei, respectiv că inculpatul, în calitate de procuror, a dat declaraţia din 3 aprilie 2013, cu scopul participării la concursul organizat şi ocupării unei funcţii de conducere în ierarhia Ministerului Public, atitudinea sa procesuală şi conduita pozitivă în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Astfel, prin hotărârea nr. 449 din 15 septembrie 2015 a secţiei pentru procurori din cadrul CSM, s-a stabilit că nu există indicii privind neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie de către procurorul A., iar, în cuprinsul adreselor Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, apelantul inculpat este caracterizat pozitiv, atât în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în relaţiile cu procurorii, personalul auxiliar, reprezentanţii altor profesii juridice şi cu justiţiabilii.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., personal, la 9 martie 2018 (plic Dosar nr. x/2018 al ICCJ), iar, la 7 mai 2018, acesta a depus la dosar motivele recursului în casaţie şi un set de înscrisuri.

În cuprinsul căii de atac formulată de inculpatul A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă, că faptele reţinute în sarcina sa nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât cele două declaraţii (din 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013), pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt anterioare pronunţării Deciziei nr. 873/2015 a ICCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal (26 februarie 2015), aceasta fiind singura entitate abilitată de lege să stabilească dacă a colaborat cu serviciile de informaţii anterior anului 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind invocate considerentele deciziei nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a instanţei supreme; mai mult, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv semnarea de note, rapoarte scrise, relatări verbale de denunţare a unor activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi care să fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, invocând jurisprudenţa CEDO, a mai susţinut că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie, întrucât cercetarea judecătorească de către instanţa de rejudecare s-a realizat fără a se administra acte noi de natură a schimba situaţia de fapt, în condiţiile în care aceasta trebuia să se conformeze hotărârii de trimitere, nefiind în niciun mod combătută legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual.

În plus, a arătat că, la data verificării condiţiilor pentru participarea la concursul din anul 2013, pentru funcţia de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, CSM cunoştea că a existat o colaborare cu securitatea, însă nu se stabilise cu certitudine că îndeplinea cerinţele art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aşa cum rezultă, pe de o parte, din adresa din 25 iulie 2012 a CNSAS, înregistrată sub nr. x din 23 iulie 2012 la CSM, iar, pe de altă parte, din adresa din 29 martie 2018 a CSM (primită la 4 aprilie 2018), din care reiese că instituţia a fost informată cu privire la calitatea sa de colaborator, aspecte neavute în vedere de instanţa de control judiciar la data pronunţării deciziei recurate.

În raportat de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, s-a solicitat, în temeiul art. 448 pct. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa pentru infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, iar, în baza art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate.

Prin Încheierea pronunţată la data de 13 septembrie 2018 în Dosarul nr. x/2018, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 53/A din 7 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că, în mod greşit, a fost condamnat de către instanţele inferioare, întrucât, raportat la materialul probator, lipseşte tipicitatea obiectivă şi subiectivă pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), motiv pentru care se impune achitarea, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală

Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în cauză, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), constând în aceea că inculpatul A., la 03 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004 (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa) că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţiile la Consiliul Superior al Magistraturii.

Se observă, aşadar, că, deşi, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care vizează condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, din lecturarea cererii de recurs în casaţie rezultă că, în realitate, recurentul este nemulţumit de modul în care instanţele de fond şi de apel au interpretat probatoriul administrat în cauză, situaţie care nu se încadrează în cazul indicat. Astfel, prin motivele de recurs în casaţie nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, argumentele recurentului inculpat referitoare la faptul că declaraţiile date (din 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013) sunt anterioare pronunţării de către instanţa supremă a Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 (singura entitate abilitată de lege să stabilească dacă a colaborat cu serviciile de informaţii anterior anului 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008) constituind veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, care nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cu privire la criticile formulate de către inculpat potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenţiei la săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, Înalta Curte apreciază că susţinerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen.

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate în susţinerea tezei că, în speţă, forma de vinovăţie cerută de lege nu este realizată, cu referire la inexistenţa intenţiei directe a recurentului în săvârşirea infracţiunii, vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenţiei directe, însă, aşa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Mai mult decât atât, se constată că, în realitate, se invocă eroarea în care inculpatul A. s-ar fi aflat cu ocazia formulării declaraţiei, întrucât, la momentul respectiv, nu avea reprezentarea dacă, din punct de vedere juridic, a fost colaborator al securităţii, or această cauză de neimputabilitate nu poată fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Totodată, deşi s-a susţinut că Decizia nr. 873/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal reprezintă o chestiune prealabilă, în sensul prevăzut de art. 52 din C. proc. pen., potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen., hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii, astfel încât, indiferent de soluţia instanţei de contencios administrativ, parchetului îi revenea obligaţia să administreze probe din care să rezulte dacă declaraţia a fost necorespunzătoare adevărului.

În aceste condiţii, Înalta Curte, raportându-se la situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) (fapta din data de 3 aprilie 2013).

Referitor la criticile privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie, întrucât cercetarea judecătorească de către instanţa de rejudecare s-a realizat fără administrarea de probe noi de natură a schimba situaţia de fapt, Înalta Curte arată că susţinerile apărării nu se circumscriu cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) care vizează doar situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, şi nici în vreunul dintre celelalte temeiuri de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. întrucât fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este prevăzută de lega penală, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 53/A din 7 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, şi, având în vedere că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 53/A din 7 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 08 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM