Abuse of Office: Validity of State Secretary’s Unauthorized Budgetary Transfers and Conflict of Interest Involving a Personal Non-Governmental Association

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin Sentinţa penală nr. 282 din 13 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în fond, rejudecându-se cauza după desfiinţare, s-au dispus următoarele:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului A.;

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969 şi art. 2481 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea-civilă B..

S-a luat act că partea-civilă Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945 - 1989 (fost Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989) a renunţat la pretenţiile civile solicitate în cauză.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 517 din 8 iulie 2016). În considerentele deciziei menţionate s-a arătat că analiza existenţei infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la disp. art. 246 C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum acestea au fost reconfigurate prin această decizie.

Tribunalul, ţinând cont de probatoriul administrat în cauză, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În ceea ce priveşte infr. prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de secretar de stat al SSPR, fiind ajutat de inculpata C., a efectuat operaţiuni financiare multiple, incompatibile cu funcţia şi atribuţiile sale, utilizând informaţii obţinute în virtutea funcţiei, prin ordonanţările de plată a sumelor menţionate în rechizitoriu transferate de SSPR către asociaţiile de revoluţionari.

Instanţa de fond a apreciat că din prevederile art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, rezultă că indiferent de modalitatea de săvârşire, fapta incriminată se realizează în afara cadrului funcţiei, atribuţiei sau însărcinării, incompatibilitatea fiind generată de un act exterior funcţiei, atribuţiei sau însărcinării.

Din punctul de vedere al primei instanţe, în condiţiile în care fapta, la care s-a făcut referire, imputată prin actul de sesizare, a fost realizată în cadrul funcţiei de secretar de stat al SSPR, exercitată de inculpatul A. iar nu în afara acestei funcţii, este evident că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, lipsind elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni.

În ceea ce priveşte infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 2481 C. pen. din 1969, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 2481 C. pen. din 1969, lipsind elementul material al laturii obiective în condiţiile în care SSPR nu a suferit nici un prejudiciu, suma totală de 7.018.134.817 ROL fiind plătită către asociaţiile de revoluţionari, în cadrul programului 15 ani de la Victoria revoluţiei române din decembrie 1989, cu respectarea normelor financiar contabile care reglementează activitatea unităţilor bugetare.

În primul rând, tribunalul a reţinut că activitatea SSPR, în perioada în care, potrivit acuzării, se susţine că au fost săvârşite faptele deduse judecăţii, a fost reglementată de H.G. nr. 760/2003.

În conformitate cu disp. art. 4 pct. d şi j din actul normativ menţionat, pentru realizarea obiectivelor sale, SSPR îndeplineşte o serie de atribuţii principale, respectiv:

"finanţează şi cofinanţează programe şi proiecte ale asociaţiilor revoluţionarilor sau ale revoluţionarilor din decembrie 1989" "sprijină activitatea organizaţiilor neguvernamentale ale revoluţionarilor din decembrie 1989 pentru rezolvarea obiectivelor propuse şi a problemelor importante ale acestora, precum şi pentru organizarea unor manifestări la nivel naţional sau local".

În realizarea obiectivelor prev. de art. 4 din H.G. nr. 760/2003 cu ocazia împlinirii a "15 ani de la Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989", SSPR a elaborat şi propus guvernului spre aprobare programul propus la care s-a făcut referire.

Pentru realizarea obiectivelor propuse prin programul prevăzut de H.G. nr. 2213 din 9 decembrie 2004 s-a aprobat suplimentarea bugetului SSPR cu suma de 2.000.000 ROL, Ministerul Finanţelor Publice aprobând această solicitare, aşa cum s-a arătat.

În vederea realizării programului menţionat, SSPR a efectuat plăţi în valoare totală de 7.018.134.817 ROL către cele 33 de asociaţii de revoluţionari menţionate.

Tribunalul, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expert D. şi de susţinerile acestui expert cu ocazia audierii sale, a reţinut că plăţile către cele 33 de asociaţii de revoluţionari, în cadrul programului menţionat, au fost efectuate cu respectarea normelor financiar contabile care reglementează activitatea unităţilor bugetare, SSPR nesuferind nici un prejudiciu.

Tribunalul a reţinut că susţinerile din raportul de expertiză menţionat cu privire la împrejurarea că E. a justificat cu documente legale suma de 2.995.684.817 ROL primită de la SSPR, sunt confirmate prin Sentinţa civilă nr. 1518 din 18 iulie 2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare şi irevocabilă la data de 19 decembrie 2013.

Prin hotărârea menţionată s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea formulată de SSPR privind obligarea E. la plata sumei de 3.069.559.505 ROL reprezentând prejudiciu, reţinându-se că E. a depus toate documentele justificative pentru suma de 2.995.684.817 ROL prin achitarea chiriei şi a utilităţilor restante, suma fiind utilizată în conformitate cu destinaţia acesteia, fapt recunoscut de SSPR. Totodată, s-a reţinut că E. a virat către SSPR şi suma de 7.614 RON.

În condiţiile arătate, instanţa de fond a apreciat că nu pot fi primite susţinerile acuzării în sensul că prin activitatea lor, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpaţii au încălcat dispoziţiile legale referitoare la gestionarea fondurilor publice ale SSPR (actele normative indicate în cuprinsul rechizitoriului şi în adresa depusă la dosar în cursul judecăţii).

Tribunalul nu a primit susţinerile acuzării în sensul că subprogramul 15 ani de la revoluţia română nu a fost elaborat şi propus spre aprobare Guvernului şi nu aparţine asociaţiilor de revoluţionari şi nu face obiectul atribuţiilor SSPR, iar Ministerul Finanţelor Publice nu a admis finanţarea acestui program, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, subprogramul în discuţie a fost aprobat de către guvern prin H.G. nr. 2213/2004, la care s-a făcut referire, proiectul acestei hotărâri fiind avizat favorabil şi hotărârea contrasemnată de Ministerul Finanţelor Publice, iar sprijinirea asociaţiilor era permisă în temeiul art. 4 din H.G. nr. 760/2003.

De asemenea, nu au fost primite susţinerile acuzării în sensul că suma de 2.945.684.817 ROL trebuia acordată tuturor asociaţiilor de revoluţionari iar ordonanţarea plăţilor către cele 33 de asociaţii s-a efectuat fără existenţa unor documente legale justificative, în condiţiile în care, pe de o parte, E. a fost singura care a formulat cererea pentru acordarea de sprijin financiar, iar pe de altă parte asociaţiile în discuţie au întocmit şi predat cu documente legale sumele primite de la SSPR.

În acelaşi context, nu a fost primită nici susţinerea acuzării în sensul că în cazul E. nu ar fi existat un angajament legal care să justifice efectuarea plăţilor către această asociaţie, întrucât SSPR nu a încheiat un contract de achiziţie publică, în condiţiile în care declaraţia dată de F., în calitate de vicepreşedinte al E., la care s-a făcut referire, are natura juridică a unui angajament legal - întrucât din conţinutul acesteia rezultă în mod cert obligaţia de a folosi suma primită de la SSPR strict pentru achitarea datoriilor restante la chirii şi utilităţi - îndeplinind condiţiile de a angaja asociaţia să restituie suma în cazul nerespectării acestei obligaţii.

Pe de altă parte, în cazul SSPR nu era necesar a se încheia un contract de achiziţie, întrucât această instituţie nu face achiziţii sau investiţii publice, nefiind aplicabile prevederile art. H.G. nr. 461/2001 şi art. 52 alin. (7) din Legea nr. 500/2002.

În acelaşi context, chiar dacă s-ar aprecia că angajamentul legal trebuie să îmbrace forma prevăzută în Normele Metodologice (privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice) aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1792 din 24 decembrie 2002, ceea ce ar fi atras încălcarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului ca urmare a ordonanţării unei plăţi fără existenţa documentelor legale, Tribunalul a considerat că fapta inculpaţilor nu ar fi prevăzută de legea penală.

Astfel, pentru reţinerea infracţiunii în discuţie este necesară încălcarea unei legi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ceea ce nu este cazul în situaţia inculpaţilor.

Tribunalul nu a primit susţinerea acuzării în sensul că ordonanţările de plată către E. s-au efectuat după ce inculpatul A. a fost eliberat din funcţia pe care o deţinea la SSPR, în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a luat la cunoştinţă de eliberarea sa din funcţie în seara datei de 22.12.2004, după ordonanţarea plăţilor în discuţie.

Astfel, prin Decizia prim-ministrului nr. 245 din data de 20 decembrie 2004 inculpatul A. a fost eliberat din funcţia de secretar de stat în cadrul SSPR.

Din borderoul de primire a corespondenţei anexat în copie la adresa Secretariatului General al Guvernului rezultă că inculpatul a primit decizia de eliberare din funcţie la data de 22 decembrie 2004.

Din declaraţia dată de martorul G., cu ocazia audierii sale în Dosarul nr. x/2005 (în care inculpatul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale - constând în aceea că inculpatul a semnat documente în perioada 21.22 - 12.2004 în calitate de secretar de stat, deşi fusese eliberat din funcţie începând cu data de 20 decembrie 2004 - dosar soluţionat prin rezoluţia din data de 20 decembrie 2006 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat cu privire la infracţiunea menţionată) rezultă că inculpatul a deschis plicul în care se afla decizia primului ministru, în prezenţa sa, în seara datei de 22 decembrie 2004.

În contextul probator analizat mai sus, tribunalul a înlăturat declaraţia martorului menţionat, dată în faţa instanţei, cu privire la susţinerea că decizia de eliberare din funcţie a inculpatului i-ar fi fost comunicată acestuia în data de 20 decembrie 2004, această susţinere necoroborându-se cu alt mijloc de probă administrat în cauză.

Instanţa de fond nu a primit nici susţinerile acuzării în sensul că ar fi existat o incompatibilitate între funcţia de secretar de stat şi cea de preşedinte al E., iar inculpatul odată ce a fost validat deputat ar fi trebuit să se abţină de a angaja SSPR din punct de vedere financiar, în condiţiile în care la data săvârşirii pretinselor fapte nu exista nicio dispoziţie legală care să prevadă interdicţia sau incompatibilitatea la care s-a făcut referire.

În ceea ce priveşte susţinerea acuzării în sensul că reaua credinţă a inculpatului ar rezulta din împrejurarea că după transferarea sumei la care s-a făcut referire către E., acesta nu a plătit restanţele la chirii şi întreţinere şi la furnizorul de electricitate, constituind un depozit bancar şi obţinând astfel un folos necuvenit, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care, din probatoriul administrat a rezultat că restanţele în discuţie au fost plătite, iar depozitul bancar invocat a fost constituit pe numele asociaţiei ca urmare a faptului că între aceasta şi R.A. - A.P.P.S. - S.A.I.F.I. se încheiase acordul de eşalonare a plăţilor restante, menţionat cu ocazia reţinerii situaţiei de fapt, situaţie în care datoria nu mai era restantă. Pe de altă parte, depozitul în discuţie a fost ulterior desfiinţat, asociaţia beneficiind de cuantumul dobânzii la care s-a făcut referire.

În contextul arătat, ţinând cont şi de împrejurarea că din probatoriul administrat a rezultat că inculpatul nu datora asociaţiei nicio sumă ca urmare a faptului că a locuit la sediul acesteia, iar începând cu data de 13 februarie 2004 inculpatul a încheiat separat un contract de închiriere a unei locuinţe de serviciu cu R.A. - A.P.P.S. - S.A.I.F.I., fiindu-i acordat un apartament în incinta aceluiaşi imobil unde îşi avea sediul E., nu a fost primită susţinerea acuzării în sensul că inculpatul ar fi obţinut un folos necuvenit.

Pe de altă parte, în opinia tribunalului, dacă s-ar avea în vedere susţinerea acuzării în sensul că îndeplinirea defectuoasă, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu s-a realizat prin ordonanţările nelegale de plată, la care s-a făcut referire, către asociaţiile menţionate, în condiţiile în care inculpatul A., fiind eliberat din funcţia de secretar de stat, nu mai era ordonanţator principal de credite, situaţie în care avea doar abilitatea gestiunii curente, în cauză s-ar putea reţine numai infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, cu privire la care, aşa cum s-a arătat, prin Rezoluţia nr. 1184/P/2005 din 20 decembrie 2006 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpatul A. cu privire la această infracţiune, situaţie în care nu poate fi reţinută nici infracţiunea de complicitate la această infracţiune săvârşită de inculpata C., în contextul în care complice, în sensul legii este persoana care înlesneşte sau ajută, în orice mod, cu intenţie, la realizarea unei fapte prevăzute de legea penală.

Tribunalul a ţinut cont de raportul de expertiză întocmit de expert D. având în vedere împrejurarea că menţiunile din acest raport se coroborează cu cele statuate prin Sentinţa civilă nr. 1518/2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti menţionată mai sus, precum şi, cu celelalte mijloace de probă indicate în acelaşi raport în cuprinsul căruia s-a făcut o corectă aplicare şi o analiză detaliată a normelor legale incidente în cauză, în raport cu obiectivele fixate, prin întregul material probator analizat în ansamblul său fiind infirmate concluziile în sens contrar din raportul de constatare tehnică întocmit în cursul urmăririi penale şi din raportul de expertiză contabilă, întocmit de expert H. (care deşi legal citat, nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a preciza dacă în raport cu noile acte depuse în cursul cercetării judecătoreşti se menţin concluziile expertizei).

B. Prin Decizia penală nr. 271/A din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 282 din 13 februarie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând:

A constatat că legea mai favorabilă inculpatului A. este noul C. pen.

În temeiul art. 386 din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., din infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969, cu referire la art. 248 şi art. 2481 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. 1969 în infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 38 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., art. 155 alin. (4) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 60 de zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Conform art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k), din) C. pen., pe o perioadă de 1 an după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen.

A scăzut din pedeapsa principală perioada executată de inculpat, de la 13 februarie 2012 la 14 aprilie 2015.

A constatat executată pedeapsa de 3 ani şi 60 de zile închisoare aplicată inculpatului A..

A luat act că partea-civilă Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945 - 1989 (fost Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989) a renunţat la pretenţiile civile solicitate în cauză.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B..

În baza art. 276 din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON către partea civilă B., reprezentând contravaloare taxă expertiză contabilă şi pe inculpata C. la plata sumei de 1.000 RON către aceeaşi parte civilă, cu acelaşi titlu.

În temeiul art. 274 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 7.000 RON, iar pe inculpata C. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Reevaluând materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul A. a fost numit în funcţia de Secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989 (numit în continuare în cuprinsul prezentei I.) la data de 29 noiembrie 2002, funcţie pe care a îndeplinit-o până la data de 20 decembrie 2004, când a fost eliberat prin decizia Primului ministru. Inculpatul, urmare a alegerilor parlamentare din noiembrie 2004, a dobândit demnitatea de deputat în cadrul Camerei Deputaţilor a Parlamentului României.

Atribuţiile sale, în calitate de secretar de stat, erau următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 5 din H.G. nr. 760/2003, secretarul de stat al I. este ordonator principal de credite, iar instituţia are ca atribuţii, în realizarea funcţiilor menţionate la art. 3 din H.G. nr. 760/2003, iniţierea şi avizarea actelor normative referitor la revoluţionari, aplicarea prevederilor legale privind revoluţionarii, finanţarea, cofinanţarea programelor asociaţiilor de revoluţionari, elaborarea şi propunerea la Guvern spre aprobare privind cinstirea eroilor martiri şi sprijinirea revoluţionarilor din decembrie 1989, etc.; secretarul de stat coordonează şi exercită aceste atribuţii, el fiind reprezentantul I. în raport cu celelalte autorităţi publice, persoane juridice ori fizice din ţară sau străinătate (Regulamentul de organizare şi funcţionare a I., pag. 177 - 179).

În acelaşi timp, inculpatul A. era şi preşedinte al Asociaţiei de revoluţionari E., cu sediul în Bucureşti, bd. x, funcţie pe care a exercitat-o şi după numirea sa ca Secretar de stat la I.

Astfel, potrivit statutului E., inculpatul A.

A. avea printre alte atribuţii şi pe acelea de reprezentare a asociaţiei în raporturile cu terţii şi de a dispune folosirea fondurilor acesteia conform statutului şi scopului stabilit, aceasta fiind efectivă prin îndeplinirea tuturor atribuţiilor, cu precădere de a dispune de fondurile băneşti ale asociaţiei, fiind singura persoană care avea specimenul de semnătură în bancă şi de a încheia acte juridice.

Prin Procesul-verbal nr. x din 29 noiembrie 2002, înregistrat la data de 7 decembrie 2002, inculpatul A. l-a delegat pe martorul F. - vicepreşedinte al E. să exercite prerogativele funcţiei sale, însă mai puţin semnătura în bancă şi alte atribuţii convenite între cei doi, fără ca aceste atribuţii să fie expres nominalizate; delegaţia dată în acelaşi sens, nr. 0040 din 7 decembrie 2002 din 29 noiembrie 2002, are conţinut identic, menţionându-se expres doar că:

"domnul F. va prelua toate atribuţiile preşedintelui, mai puţin semnătura în bancă şi alte atribuţii ce se vor stabili de comun acord care vor fi de interes deosebit pentru asociaţie şi pentru membrii săi".

Din aceste înscrisuri nu a rezultat că inculpatul A. şi-a predat vreo atribuţie în mod expres, ceea ce a determinat Curtea să aprecieze că acestea au fost încheiate doar formal, pentru a crea aparenţa unei delegări.

Formalismul delegării a mai rezultat şi din faptul că inculpatul A. a încheiat acte juridice, printre care contractul de locaţie din 10 februarie 2004 între Regia Autonomă Administraţia Protocolului de Stat şi E. şi între prima şi inculpat referitor la închirierea unui apartament în sediul asociaţiei (inculpatul a locuit de la înfiinţarea asociaţiei până la 27 decembrie 2004, când a încheiat contract de închiriere cu R.A. - A.P.P.S. pentru alt spaţiu locativ, altul decât imobilul sediu al asociaţiei), dar şi alte acte.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat faptul că E., al cărei preşedinte era inculpatul A., a acumulat din anul 1996 până în luna decembrie 2004 datorii mari la chiria datorată R.A.P.P.S.-ului, serviciile de furnizare a apei şi electricitate (numai chiria reprezenta suma de 2.071.190.679 ROL, din care 1.818.019.461 ROL penalităţi şi 253.171.218 ROL daune) pentru imobilul din str. x.

Aceasta este situaţia premisă care a determinat iniţierea activităţii ilicite a celor doi inculpaţi, întrucât, la finalul mandatului său în funcţia de Secretar de stat al I. (avuseseră loc alegerile şi era clar că urma să se schimbe guvernul, inclusiv secretarul de stat al I.), inculpatul A. a încercat să obţină în mod nelegal fonduri bugetare pentru a achita datoriile asociaţiei sale, respectiv pentru a plăti utilităţile şi chiria restante ale imobilului în care locuia efectiv.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pentru a achita aceste sume de bani, s-a procedat astfel:

Pentru anul 2004, a fost întocmit pentru I. un program de acţiune care era aprobat prin Legea bugetului nr. 507/2003 şi finanţat ca atare, iar acesta se referea, în principal, la problemele sociale ale revoluţionarilor (autoturisme pentru răniţi, materiale sanitare, subvenţii pentru investiţii, tabere pentru copiii revoluţionarilor, etc.), aniversarea a 15 ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989, finanţarea programelor comemorative, finanţare de expoziţii, fonduri documentare, organizarea pomului de Crăciun pentru copiii revoluţionarilor, ajutorul familiilor de revoluţionari cu posibilităţi materiale reduse.

În acest program se prevedea că finanţarea şi cofinanţarea programelor comemorative ale eroilor martiri şi 15 ani de la Revoluţie, prin subvenţii acordate din bugetul I., se făcea numai pentru programe de comemorare a eroilor martiri şi de comemorare a 15 ani de la Revoluţie, în completarea veniturilor proprii şi cu întocmirea documentelor acolo precizate. Aceste subvenţii nu aveau în vedere acoperirea cheltuielilor de personal, de întreţinere şi reparare a mijloacelor fixe, cheltuieli administrative ori alte cheltuieli proprii ale beneficiarului subvenţiei.

Deşi nu avea printre atribuţii decât iniţierea, elaborarea şi avizarea actelor normative cu privire la revoluţia şi revoluţionarii din decembrie 1989, inculpatul A. şi inculpata C. au întocmit un program pe care l-a aprobat inculpatul A., deşi nu avea competenţa legală pentru a proceda astfel, iar membrii guvernului au fost induşi în eroare datorită titulaturii asemănătoare programului iniţial, aprobat, referitor la cofinanţarea programelor comemorative a eroilor martiri şi 15 ani de la Revoluţie, titlul acestuia fiind "Subprogramul 15 ani de la Revoluţia Română".

Prin Adresa nr. x din 13 decembrie 2004, I., prin Secretarul de stat, inculpatul A., a solicitat suplimentarea bugetului cu suma de 5 miliarde RON, pentru obiectivele avute în vedere de Ministerul Finanţelor Publice, însă în final a introdus ca menţiune şi "Subprogramul 15 ani de la Revoluţia Română".

Această finanţare prin suplimentarea bugetului I. nu a fost admisă de Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum s-a arătat mai sus, referitor la "Subprogramul 15 ani de la Revoluţia Română".

De altfel, în cadrul programului de acţiune al I. pe anul 2004, nu exista "Subprogramul 15 ani de la Revoluţia Română", ci doar comemorarea a 15 ani de la Revoluţia Română, prin acele manifestări umanitare, sociale, culturale şi de omagiu adus memoriei eroilor martiri.

Acest subprogram "15 ani de la Revoluţia Română" a fost o acţiune bine deliberată şi plasată în contextul de comemorare, din partea inculpatului A., tocmai pentru a putea folosi fonduri publice în alte scopuri decât cele nobil fixate în programul de comemorare a Revoluţiei Române şi, mai precis, în interesul său personal şi asociaţiei pe care o conducea în calitate de preşedinte.

Din analiza acestui document nu a rezultat că acesta aparţine revoluţionarilor sau asociaţiilor acestora şi care să facă obiectul atribuţiilor I., conform art. 4 din H.G. nr. 760/2003 privind organizarea şi funcţionarea I., ori a secretarului de stat conform art. 7 din acelaşi act normativ, iar, pe de altă parte, actul respectiv nu a fost elaborat şi propus spre aprobare Guvernului. Acest document, fără număr şi fără dată de altfel, se reduce la o prezentare succint întocmită de inculpata C. şi aprobată de inculpatul A., care deturnează total ideea de comemorare a Revoluţiei Române la 15 ani, iar intenţiile de preţuire şi stimă a eroilor şi revoluţionarilor în viaţă, dusă în derizoriu.

În aceste condiţii, inculpatul A. a solicitat inculpatei C. să întocmească o notă de fundamentare prin care să se solicite acordarea de fonduri pentru sprijinirea asociaţiilor de revoluţionari pentru ca acestea să îşi poată îndeplini, în cele mai bune condiţii, scopul pentru care au fost înfiinţate, respectiv suplimentarea bugetului pentru Subprogramul "15 ani de la Revoluţia Română", aceasta fiind semnată de inculpatul A., avizată de ministrul pentru coordonarea secretariatului general al guvernului, J., ministrul justiţiei, K., şi ministrul finanţelor publice, L., cu precizarea că formularea din această notă era generică, fără a se referi expres la acoperirea restanţelor la chirii sau întreţinere.

Prin H.G. nr. 2213 din 9 decembrie 2004 privind suplimentarea bugetului I., din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru anul 2004, s-a aprobat suplimentarea la capitolul 60.01. "asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii", titlul 20 "cheltuieli materiale şi servicii" cu suma de 2 miliarde RON ROL, menţionându-se că se acordă suma de bani inclusiv pentru Subprogramul "15 ani de la Revoluţia Română", deşi acest program nu era aprobat, putând trage astfel concluzia că prin acest act normativ s-a aprobat suplimentarea unor fonduri şi nu un program.

Această concluzie este întărită şi de Nota nr. x din 17 decembrie 2004 şi Adresa nr. x din 20 decembrie 2004 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat I. suplimentarea bugetului cu suma de 2 miliarde RON, dar numai pentru programul social (tipărire de bilete de transport, autoturisme pentru răniţi, medicamente şi materiale sanitare, contravaloare tabere şcolare, subvenţii la credite pentru revoluţionari), comemorarea eroilor martiri la 15 ani de la Revoluţie, organizarea de expoziţii, manifestări cu caracter cultural, depuneri de coroane şi tipărirea de certificate de revoluţionari.

În condiţiile în care bugetul I. a fost suplimentat cu suma de 2 miliarde RON, având acceptul Ministerului Finanţelor Publice comunicat la 20 decembrie 2004, inculpatul A. a trecut la realizarea efectivă a scopului propus, anume de a transfera către E. toată suma suplimentată de la buget pentru I.

La data de 16 decembrie 2004, E. a depus cerere pentru acordarea unui ajutor de plată a chiriei şi utilităţilor, înregistrată sub nr. x din 16 decembrie 2004, iar la data de 17 decembrie 2004, aceasta a fost aprobată de către inculpatul A. şi contrasemnată de inculpata C..

Ulterior, au fost semnate de către inculpatul A. un angajament bugetar individual, sub nr. x din 21 decembrie 2004 şi două propuneri de angajare de cheltuieli, sub nr. x din 21 decembrie 2004 şi nr. y din 22 decembrie 2004, efectuându-se trei ordonanţări de plată în favoarea E. în valoare de 2.000.000.000 ROL, 907.902.590 ROL şi, respectiv, 87.782.227 ROL, în total suma de 2.995.684.817 ROL.

S-a menţionat faptul că toate aceste documente financiar-contabile au fost făcute după data de 20 decembrie 2004 şi au fost semnate de către cei doi inculpaţi care au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, în condiţiile în care I. nu deţinea contract de achiziţie publică de la E. şi nici facturi fiscale din care să rezulte obligaţii de plată.

Această împrejurare este evidentă sub aspectul urmărit de inculpatul A., acela de a transfera întreaga sumă la E., în condiţiile în care nu se depuseseră documente de decontare şi fără angajament legal (convenţie, contract) din partea asociaţiei.

Despre modul în care a fost acordată această sumă de bani a declarat şi martora M. în primul ciclu procesual care a precizat că singura cerere depusă a fost cea a E., iar pentru alocarea sumei de bani era necesară încheierea unui angajament legal în orice formă sau contract; martora N., consilier juridic la I., a arătat şi ea că, în opinia sa, pentru efectuarea plăţii era nevoie de un contract sau convenţie, nu a văzut acest angajament legal, dar şi-a închipuit că el exista sau trebuia să existe (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

La aceeaşi concluzie a ajuns şi expertul contabil H. care a analizat singurul document emis de către E., respectiv declaraţia angajament a martorului F. din data de 15 decembrie 2004 (prin care acesta se angaja, în numele asociaţiei, să utilizeze sumele de bani conform "Subprogramului 15 ani de la Revoluţia Română"), afirmând că aceasta nu îndeplineşte condiţiile pentru a avea caracterul unui angajament legal, respectiv nu are caracter de convenţie, contract şi nu îndeplineşte condiţiile unui act juridic (raport de expertiză, fila x).

De altfel, chiar inculpata C. a recunoscut, la confruntarea efectuată în faza de urmărire penală, cu inculpatul A., că aceasta i-a atras atenţia inculpatului că nu există un angajament legal, aşa cum prevedea O.M.F.P. nr. 1792/2002, însă i s-a cerut să semneze ordinele de plată, deoarece declaraţia angajament a martorului F. este suficientă.

În acest sens, Curtea nu a ţinut seama de constatările expertului D. care a apreciat că declaraţia martorului F. constituie un angajament legal, toate celelalte opinii fiind contrare acestuia.

În mod firesc, această alocaţie bugetară trebuia adusă la cunoştinţa tuturor asociaţiilor de revoluţionari, pentru ca acestea să depună documentaţiile necesare şi să fie analizate fiecare dintre acestea pentru a se decide care putea beneficia de sumele acordate de la bugetul de stat şi nu să fie acordată uneia singure (mare parte din acestea aveau dificultăţi cu chiriile şi întreţinerea), aşa cum a procedat inculpatul.

Cu privire la această finanţare, martorul F. a declarat că asociaţia sa, E., ar fi solicitat ajutor de la inculpat pentru plata utilităţilor, iar acesta i-ar fi spus că o să încerce să îi ajute (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), declarând totodată că întreaga sumă de bani primită a fost folosită în acest scop, aspect neconfirmat nici măcar de către inculpatul A., care a precizat ulterior că, parţial, banii primiţi au avut altă destinaţie;în acelaşi sens, martorul O., preşedintele P., membru al colegiului revoluţionarilor, declara, în faţa instanţei, în primul ciclu procesual, că secretarul de stat A. este cel care a propus iniţierea de demersuri pentru obţinerea de fonduri pentru plata chiriilor şi a celorlalte datorii, fără ca acesta să ofere date concrete, în sensul că ar fi precizat că "dacă se vor obţine acei bani să se ia legătura cu secretariatul de stat şi să se ţină legătura cu acea instituţie", fără a indica termenii şi condiţiile de plată (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

S-a apreciat ca fiind relevantă şi declaraţia martorului Q. care a afirmat că, deşi era membru al colegiului revoluţionarilor, "nu a auzit nicio discuţie ... cu privire la crearea unui subprogram ce viza alocarea de fonduri pentru plata utilităţilor, iar în jurul datei de 9 - 13 decembrie 2004, l-a întrebat expres pe inculpatul A. dacă există vreo soluţie pentru plata utilităţilor (întrucât şi asociaţia sa avea astfel de probleme), iar acesta i-a răspuns negativ, aflând abia în februarie 2005 despre alocarea sumei de bani la care ne-am referit către E. (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Aceste aspecte au fost confirmate şi de martorul R. (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), preşedintele Asociaţiei revoluţionarilor 89 răniţi şi deţinuţi, care a arătat că şi asociaţia lui avea probleme cu plata chiriei şi a utilităţilor, dar nu a depus cerere deoarece nu a aflat despre existenţa programului, spunându-i-se de către inculpat că un demers pentru obţinerea de fonduri publice ce ar fi putut să fie folosit în acest sens este nerealizabil.

Şi martorul S., vicepreşedinte al Asociaţiei decembrie 1989 Metrou, a arătat în declaraţia sa că a aflat despre "subprogramul 15 ani" doar în ianuarie 2005, ulterior derulării acestuia, respectiv după efectuarea plăţilor, deşi termenul limită de depunere a cererilor era 20 decembrie 2004, fără a avea cunoştinţă despre subprograme similare (declaraţie Dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Cu prilejul rejudecării cauzei, martorii M., N., O., S., R. şi Q. au declarat că îşi menţin depoziţiile anterioare. Împrejurarea că martorii nu şi-au mai amintit anumite date la care s-au referit în primul ciclu procesual este explicabilă, având în vedere perioada lungă scursă de la acel moment până la cel al audierii lor în faza rejudecării cauzei, aceasta neavând însă consecinţe asupra probării faptului principal, în condiţiile în care aspectele importante, decisive, referitoare la circumstanţele esenţiale în care s-a desfăşurat activitatea ilicită a celor doi inculpaţi, se coroborează cu celelalte mijloace de probă anterior expuse.

În privinţa martorilor T., U. şi G., audiaţi la propunerea inculpatului A., Curtea a apreciat că amănuntele furnizate de aceştia nu pot conduce la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel.

Având în vedere modul ilicit în care a fost obţinută şi acordată E. suma de bani pentru plata chiriei şi utilităţilor, este evident că declaraţia martorului F. nu poate întruni condiţiile unui angajament legal care să creeze o obligaţie de plată pe seama fondurilor publice.

În continuare, Curtea a analizat un alt act material reţinut în sarcina inculpatului A., care evidenţiază caracterul nelegal al acţiunilor întreprinse de acesta.

Aşa cum s-a arătat, solicitarea iniţială de suplimentare a fondurilor bugetare pentru aşa numitul Subprogram "15 ani de la Revoluţia Română" era de 5 miliarde de ROL, aspect interesant dacă se are în vedere că totalul datoriilor E. pentru imobilul din str. x, se ridică la suma de 2.924.472.265 ROL (chirie restantă perioada august 1998 - noiembrie 2004, 945.778.886 ROL, penalizări pentru perioada octombrie 1996 - octombrie 2004, 1.801.541.641 ROL, daune pentru aceeaşi perioadă 113.320.580 ROL, sume datorate R.A.P.P.S.; 40.262.147 ROL contravaloare consum de gaz neachitat şi penalităţi 6.999.336 ROL către V. şi 16.569.675 ROL contravaloare energie electrică neachitată către W. S.A.).

Întrucât prin hotărârea de guvern nu se aprobase decât plata sumei de 2 miliarde de RON vechi, era necesară suplimentarea acestei sume; astfel, se întocmeşte o notă, fără dată şi fără număr, de către inculpata C., prin care este transferată suma de 1 miliard de ROL de la programul plăţii contravalorii taberelor şcolare copiilor beneficiarilor Legii nr. 42/1990 la Subprogramul "15 ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989", notă care este aprobată de către inculpatul A. în calitate de secretar de stat şi ordonator principal de credite, precizându-se expres că suma va fi utilizată "pentru finanţarea diferenţei din suma solicitată de către E. Bucureşti pentru achitarea debitelor acumulate la plata utilităţilor", fără a exista acordul Ministerului Finanţelor Publice, conform prevederilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 500/2002.

Inculpata C. a recunoscut în faza de urmărire penală că inculpatul A. i-a cerut să identifice şi alte resurse financiare, de la alte programe, iar inculpatul A. a a arătat că a fost asigurat că "operaţiunea este legală", declaraţiile celor doi contrazicându-se.

De altfel, în faza cercetării judecătoreşti, în primul ciclu procesual, inculpata C. şi-a schimbat poziţia şi a arătat că a întocmit această notă privind suplimentarea de un miliard de ROL "având în vedere solicitarea motivată a E." (declaraţie dosar x/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), apărare pe care Curtea a înlăturat-o ca fiind nesinceră.

După primirea sumei de bani, care în total s-a ridicat la 2.995.684.817 ROL, contrar angajamentului semnat de către martorul F., s-a achitat cu titlu de chirie restantă doar suma de 945.778.886 ROL către R.A.P.P.S. iar diferenţa a fost depusă la bancă, inculpatul A. implicându-se în eşalonarea plăţii penalităţilor; s-a înfiinţat astfel un depozit bancar pe trei luni care, urmare a demarării cercetărilor, a fost desfiinţat .

Curtea a analizat, în continuare, situaţia imobilului din str. x, Bucureşti.

S-a precizat că inculpatul a încercat să inducă în eroare organele judiciare arătând că, în perioada 2003 - 2004, a avut contract de închiriere pentru apartamentul nr. x din imobil, când, în realitate, contractul de închiriere s-a încheiat la 13 februarie 2004 şi în fapt în toată perioada 1996 - decembrie 2004, acesta a folosit întregul imobil, o locuinţă impozantă cu aproape 400 mp de încăperi şi 3.700 mp de curte în beneficiul său, acumulând cu privire la acest imobil datorii uriaşe: chirie restantă pentru perioada august 1998 - noiembrie 2004, 945.778.886 ROL, penalizări pentru perioada octombrie 1996 - octombrie 2004, 1.801.541.641 ROL, daune pentru aceeaşi perioadă - 113.320.580 ROL, sume datorate R.A.P.P.S., 40.262.147 RON; contravaloare consum de gaz neachitat şi penalităţi 6.999.336 ROL către V. şi 16.569.675 ROL contravaloare energie electrică neachitată către W. SA.

Inculpatul a mai susţinut şi că alături de el ar mai fi locuit în imobil şi alţi membrii ai asociaţiei, aspect contrazis de martorul F., care

a declarat că acesta a fost singurul care a locuit în clădirea din str. x.

Inculpatul A. a mai arătat că în momentul primirii banilor de către E. pentru plata acestor datorii, avea contract de închiriere pentru un imobil situat în Bucureşti, str. x, aspect real, însă nerelevant din moment ce acest din urmă contract de închiriere a fost încheiat chiar în data de 27 decembrie 2004, ulterior săvârşirii faptelor deduse judecăţii.

Curtea a considerat că declaraţia coinculpatei C. din data de 22 martie 2006 corespunde în mare parte realităţii, aceasta relatând că inculpatul A. i-a cerut să întocmească un proiect de Hotărâre de Guvern pentru a se rezolva situaţia asociaţiilor care au datorii la utilităţi în maxim 24 de ore (de fapt situaţia asociaţiei sale, în fapt a sa, personală), la sfârşitul lunii noiembrie 2004, iar ulterior a întocmit şi semnat "Subprogramul 15 ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989", iniţiativa aparţinând deci acestuia; cu acelaşi prilej, inculpata a mai arătat că şeful său i-a cerut să găsească şi alte surse de finanţare în afara celor 2 miliarde de ROL aprobate de Guvern.

Inculpata a explicat, la confruntarea cu inculpatul A., că i-a cerut acestuia să semneze un contract ferm cu privire la decontarea sumelor ce trebuiau alocate Asociaţiei "E.", iar acesta i-a spus că nu este necesar deoarece simplul angajament al domnului F. este suficient, aceasta concluzionând că a fost influenţată direct şi indirect în elaborarea documentelor, fiind manifestate presiuni asupra sa cu privire la cererea Asociaţiei "E.", presiuni pe care nu le-a putut respinge, iar, pe de altă parte, niciodată nu a fost chestionată cu privire la legalitatea documentelor, ci doar cu privire la disponibilităţile de fonduri, ea însăşi recunoaşte că ar fi putut să refuze să întocmească documentele, dar nu a făcut-o decât verbal nu şi în scris, deoarece "era în schimbare toată structura Guvernului şi nu aveam unde să apelez".

Prin urmare, Curtea a înlăturat apărările inculpatului, formulate în decursul procesului penal, prin care acesta şi-a susţinut nevinovăţia în săvârşirea celor două acte materiale arătate mai sus şi a solicitat achitarea sa.

Curtea a remarcat faptul că, în motivarea soluţiei de achitare, Tribunalul a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, reţinând că şi în situaţia în care s-ar aprecia că inculpaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu ca urmare a ordonanţării unei plăţi fără existenţa documentelor legale, fapta inculpaţilor nu ar fi prevăzută de legea penală, deoarece atribuţiile acestora nu sunt reglementate expres prin legislaţia primară.

În dezacord cu această opinie, Curtea a constatat, în primul rând, că inculpatul A. a deţinut o funcţie de demnitate şi autoritate publică în cadrul Guvernului României, respectiv de secretar de stat SSPR, ceea ce face ca acesta să intre în sfera de subiecţi activi ai infracţiunilor circumscrise dispoziţiilor Legii nr. 78/2000.

Din coroborarea art. 1 lit. a) şi art. 2 din Legea nr. 78/2000, a rezultat că persoanele care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice sunt obligate să îndeplinească atribuţiile care le revin, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, în scopul dobândirii pentru ele sau pentru alte persoane, de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

O conduită similară este impusă celor care exercită funcţii publice de autoritate şi prin art. 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. "Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I."

De asemenea, inculpatul A. exercita o activitate în cadrul unei instituţii publice - Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945 - 1989, acesta fiind funcţionar public.

Având această calitate, activitatea inculpatului era reglementată de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) lit. a) din legea anterior menţionată, funcţionarul public are obligaţia de punere în executare a legilor şi a celorlalte acte normative; potrivit aceluiaşi articol, lit. e), gestionează resursele umane şi resursele financiare, iar potrivit lit. g), o) altă activitate a funcţionarului public constă în reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Art. 3 din Legea nr. 188/1999 reglementează principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eficienţă şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale.

Alte dispoziţii din legislaţia primară care au fost încălcate de inculpaţi sunt prevăzute în Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, care se referă la: obligaţiile şi răspunderea ordonatorilor de credite(art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), c), f),h); controlul financiar preventiv(art. 24); principiile în execuţia bugetară art. 47, art. 52 alin. (5), (7).

Totodată, inculpaţii au încălcat şi atribuţiile de serviciu reglementate prin O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv.

Astfel, conform art. 2 lit. c) din actul normativ menţionat(forma în vigoare la data săvârşirii faptelor),controlul financiar preventiv este activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora.

Potrivit art. 4 alin. (1), conducătorul instituţiei publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern,,.

Pot face obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează inclusiv închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. În funcţie de specificul entităţii publice, conducătorul acesteia poate decide exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor tipuri de proiecte de operaţiuni decât cele prevăzute la alin. (1) - art. 6.

Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia potrivit art. 6, din punctul de vedere al legalităţii şi regularităţii, respectiv al încadrării în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament, după caz, stabilite potrivit legii - art. 7.

Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită în două forme, una dintre acestea fiind controlul financiar preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public - art. 8 alin. (3) lit. a).

Controlul financiar preventiv propriu se exercită, prin viză, de persoane din cadrul compartimentelor de specialitate, desemnate în acest sens de către conducătorul entităţii publice - art. 9 alin. (5) . Inculpatul A. avea această îndatorire, de a coordona activitatea de control financiar preventiv, răspunzând de îndeplinirea sarcinilor care revin compartimentului financiar contabil în legătură cu aceste probleme.

Aşadar, în drept, fapta inculpatului A. care, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, obţinând şi direcţionând în mod nelegal suma totală de 2.995.680.000.000 ROl către E., astfel încât această asociaţie a obţinut un avantaj patrimonial, se circumscrie dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 şi art. 2481 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.

Curtea a apreciat că este nerelevant faptul că Guvernul României - I., care iniţial se constituise parte civilă, a renunţat ulterior la aceste pretenţii, întrucât sub aspectul laturii civile C. proc. pen. a consacrat principiul disponibilităţii.

Prejudiciul însă, ca şi condiţie esenţială a infracţiunii, este dovedit şi constă în suma pe care E. a obţinut-o, în mod nelegal, fără a exista un angajament în termenii ceruţi de actele normative în vigoare.

Fapta inculpatului A. de a fi efectuat două operaţiuni financiare prin care a fost acordată suma de 2.995.684.817 ROl Asociaţiei "E.", prin utilizarea de informaţii obţinute în virtutea funcţiei, respectiv a informaţiilor cu privire la posibilitatea de finanţare a asociaţiilor de revoluţionari de la bugetul public pentru plata chiriei şi utilităţilor în care îşi au sediul acestea (fără ca această informaţie să fie cunoscută şi de alte asociaţii), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 (efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale).

Contrar punctului de vedere exprimat de judecătorul fondului în sensul că la data săvârşirii faptelor nu exista nicio dispoziţie legală care să prevadă interdicţiile sau incompatibilităţile la care s-a făcut referire în rechizitoriu, Curtea a considerat că prin păstrarea prerogativelor conducerii Asociaţiei de revoluţionari, E., (F. având doar o funcţie de reprezentare), inculpatul A. s-a aflat într-un conflict vădit de interese, încălcând dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 70 şi 72 din Legea nr. 161/2003.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii deoarece fapta a fost realizată în cadrul funcţiei de secretar de stat al SSPR, iar nu în afara acestei funcţii, Curtea a apreciat că această interpretare excedează textului de lege, fiind practic o adăugare la acesta.

Referitor la legea mai favorabilă aplicabilă inculpatului A., Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 şi art. 2481 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 (dispoziţii în vigoare la data comiterii faptelor reţinute în sarcina inculpatului) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, are corespondent în C. pen. în vigoare, fiind prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (dispoziţii în vigoare la momentul rejudecării) şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni .

Referitor la infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, aceasta nu a suferit modificări, limitele de pedeapsă rămânând aceleaşi, de la 1 an la 5 ani. S-a constatat însă că pentru această infracţiune, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit, indiferent de legea penală aplicabilă.

Curtea nu a acceptat punctul de vedere exprimat de procuror în sensul suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale între momentul pronunţării hotărârii penale definitive de condamnare în primul ciclu procesual şi admiterea cererii de revizuire a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 156 din C. pen., similar vechii legislaţii, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

În cazul revizuirii nu există o dispoziţie legală expresă care să determine suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale, cum este de exemplu cazul dispoziţiilor art. 312 şi art. 367 C. proc. pen. care reglementează suspendarea procesului penal în faza de urmărire penală, respectiv în faza de judecată pe timpul cât suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal ori să participe la judecată.

Cealaltă situaţie în care termenul de prescripţie a răspunderii penale poate fi suspendat are în vedere intervenirea unei împrejurări de neprevăzut (cazul fortuit) ori de neînlăturat (forţa majoră).

S-a mai invocat de către parchet că a intervenit suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale la momentul în care, în primul ciclu procesual, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu judecarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Deşi prin încheiere s-a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională, încheierea a fost însă atacată cu recurs, care a fost admis.

Aşadar, în opinia Curţii, suspendarea nu a operat câtă vreme procesul a continuat cu judecarea recursului împotriva încheierii, iar după admiterea acestei căi de atac, cu judecarea cauzei.

În fine, s-a mai invocat suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 1 octombrie 2015 - 8 decembrie 2015, când a fost întrerupt cursul justiţiei datorită conflictului negativ de competenţă în procedura de judecată a cererii de revizuire.

Curtea a considerat că în acest interval cursul prescripţiei a fost suspendat, întrucât există o dispoziţie legală expresă în acest sens. Astfel, în procedura conflictului negativ de competenţă reglementată de normele procedurale de drept comun din art. 133 - 135 din C. proc. civ. se prevede, la art. 134, că în această situaţie se dispune suspendarea cauzei. Cu toate acestea, termenul prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit în anul 2015, conform art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 155 alin. (4) din C. pen.

În concluzie, având în vedere că pentru infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a intervenit prescripţia răspunderii penale, indiferent de legea penală aplicabilă, Curtea a constatat că în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu, dispoziţiile din actualul C. pen. sunt mai favorabile inculpatului A., datorită limitelor de pedeapsă mai reduse, astfel că, în temeiul art. 386 din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969, cu referire la art. 248 şi art. 2481 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. 1969 în infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 38 alin. (1) din C. pen. .

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., Curtea a apreciat că este suficientă aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, pentru infracţiunea prev. de 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. .

La alegerea pedepselor complementare şi accesorii, Curtea a avut în vedere că săvârşirea infracţiunii de către inculpatul A., în condiţiile descrise mai sus, dovedeşte incompatibilitatea cu exerciţiul dreptului de a ocupa o funcţie electivă publică sau o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, respectiv o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public (prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen.).

În final, Curtea a constatat că, deşi Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945 - 1989 (fost Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989) a renunţat la pretenţiile civile solicitate în cauză, nu este incident vreunul din cazurile prev. de art. 112 alin. (1) lit. a) - f) din C. pen. (art. 118 lit. a) - f) C. pen. 1969) pentru a se dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 2.995.684.817 ROL de la inculpaţi.

Împotriva Deciziei penale nr. 271/A din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 28 iunie 2019, când s-a stabilit termen la data de 12 septembrie 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie, îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

În acest sens, în ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pen, vizând infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pentru această infracţiune, soluţia ce se impunea fiind cea de menţinere a soluţiei de achitarea pronunţată de prima instanţă, întrucât nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizând infracţiunea de abuz în serviciu, a apreciat că este incident acest caz de casare întrucât nu se poate realiza o suprapunere între faptele materiale descrise de instanţa de apel şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu ce i s-au reţinut în sarcină, în acest sens făcând referire la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 271/A din data de 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În cauză, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând, în esenţă, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu se poate realiza o suprapunere între faptele materiale descrise de instanţa de apel şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu ce i s-au reţinut în sarcină, cu referire la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

În acest sens, în motivare, recurentul inculpat a evidenţiat că atribuţiile de serviciu ale secretarului de stat din cadrul SSPR sunt prevăzute de Hotărârea de Guvern nr. 760/2003 privind organizarea şi funcţionarea Secretarului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989 şi că acest act normativ stabileşte la art. 3 - 6, funcţiile şi atribuţiile SSPR şi ale secretarului de stat, astfel că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei atribuţii de serviciu prevăzută de legislaţia primară care să fi fost încălcată.

Potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu analizându-se doar dacă fapta, astfel cum a fost reţinută de către instanţele inferioare, întruneşte, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată, neputând fi antamate aspectele de netemeinicie invocate de recurent în motivele scrise de recurs.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Aşadar, în raport cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în situaţia neîntrunirii acestei exigenţe conduita funcţionarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal.

În consecinţă, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fişa postului, în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Fără a mai relua situaţia de fapt expusă de instanţa de apel şi prezentată în hotărârea atacată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat că inculpatul A. a deţinut o funcţie de demnitate şi autoritate publică în cadrul Guvernului României, respectiv de secretar de stat SSPR, ceea ce face ca acesta să intre în sfera de subiecţi activi ai infracţiunilor circumscrise dispoziţiilor Legii nr. 78/2000. Astfel, din coroborarea art. 1 lit. a) şi art. 2 din Legea nr. 78/2000, rezultă că persoanele care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice sunt obligate să îndeplinească atribuţiile care le revin, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, în scopul dobândirii pentru ele sau pentru alte persoane, de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Prin urmare,o conduită similară este impusă celor care exercită funcţii publice de autoritate şi prin art. 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Or, inculpatul A. exercita o activitate în cadrul unei instituţii publice - Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945 - 1989, fiind funcţionar public, astfel că activitatea inculpatului era reglementată de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.

Or, s-a reţinut că a fost încălcat art. 2 alin. (3) lit. a) din de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, care se referă la: obligaţiile şi răspunderea ordonatorilor de credite(art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), c), f), h); controlul financiar preventiv (art. 24); principiile în execuţia bugetară (art. 47, art. 52 alin. (5), (7) şi atribuţiile de serviciu reglementate prin O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, în sensul acesta, instanţa de apel argumentând pe larg care au fost motivele pentru care a fost reţinută încălcarea acestor prevederi legale.

În acest context, se constată că fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de apel, vizează încălcări ale legislaţiei primare, acestea fiind menţionate în cuprinsul hotărârii atacate.

Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea inculpatului A. a avut în vedere săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de acesta prin cererea de recurs în casaţie, fapta comisă, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 297 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, se constată că dispoziţiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzaţia de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege.

Totodată, recurentul inculpat şi-a întemeiat cererea de recurs în casaţie şi pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cu referire la infracţiunea prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, arătând, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pentru această infracţiune, deoarece soluţia ce se impunea era cea de menţinere a soluţiei de achitarea pronunţată de prima instanţă, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Astfel, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, neputând fi extinsă la analiza elementelor constitutive ale infracţiunii ce a atras prescripţia răspunderii penale.

Or, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că fapta inculpatului A. de a fi efectuat două operaţiuni financiare prin care a fost acordată suma de 2.995.684.817 ROL Asociaţiei "E.", prin utilizarea de informaţii obţinute în virtutea funcţiei, respectiv a informaţiilor cu privire la posibilitatea de finanţare a asociaţiilor de revoluţionari de la bugetul public pentru plata chiriei şi utilităţilor în care îşi au sediul acestea (fără ca această informaţie să fie cunoscută şi de alte asociaţii), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 (efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale).

În acelaşi timp, în cauză, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceasta nu a suferit modificări, limitele de pedeapsă rămânând aceleaşi, de la 1 an la 5 ani, precum şi că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit, indiferent de legea penală aplicabilă, în anul 2015, astfel că, în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., art. 155 alin. (4) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. a dispus încetarea procesului penal pentru această infracţiune.

Prin urmare, în raport cu aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că nu este incident temeiul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. întrucât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 271/A din data de 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 271/A din data de 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM