Non-compliance with minor entrustment measures: conviction upheld and detention ordered despite suspended sentence due to persistent defiance and child's best interests

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., faptă săvârşită începând cu data de 30 septembrie 2016, la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., Curtea de Apel Ploieşti a anulat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 luni închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 97 alin. (2) C. pen. raportat la art. 44 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 luni închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, pedeapsa rezultantă fiind de 3 luni şi 20 de zile închisoare.

În baza art. 91 C. pen., a suspendat executarea pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen., termen care începe să curgă de la data de 15 februarie 2017, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului A. ca, în termen de cel mult o lună de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, să se prezinte la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova - Serviciul de consiliere şi sprijin pentru copil şi familie, pentru a urma un program de consiliere psihologică cu persoana vătămată B., cu scopul de a i se asigura minorei C. exercitarea dreptului de a avea legături cu ambii părinţi.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., a impus inculpatului A. obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Primăriei municipiului Ploieşti sau S.C. Servicii de gospodărire urbană Ploieşti SRL, la alegerea consilierului de probaţiune, perioadă din care vor fi scăzute zilele prestate în baza Sentinţei penale nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a avut în vedere următoarele:

Cu privire la situaţia de fapt, analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală şi probele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut că inculpatul A. şi persoana vătămată B. au fost căsătoriţi, iar din relaţia acestora a rezultat minora C.. Până în luna septembrie 2012 minora a locuit împreună cu ambii părinţi, însă aceştia s-au despărţit în fapt, iar minora a rămas cu mama sa. La data de 9 aprilie 2013, persoana vătămată a mers cu minora la un centru medical pentru investigaţii, însă inculpatul a plecat din incinta unităţii medicale împreună cu minora, fără consimţământul mamei.

A arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti a fost admisă, în parte, cererea formulată de persoana vătămată B. şi s-a stabilit cu titlu provizoriu locuinţa minorei la aceasta, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de divorţ ce forma obiectul Dosarului civil nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată provizoriu de ambii părinţi.

Pentru că hotărârea nu a fost respectată în ceea ce priveşte locuinţa minorei, persoana vătămată a formulat plângere penală prealabilă împotriva inculpatului, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Prin Ordonanţa nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 307 alin. (1) C. pen. anterior şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 de RON, apreciindu-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni .

De asemenea, a precizat că această soluţie a rămas definitivă prin încheierea din data de 28 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de inculpatul A. împotriva Ordonanţelor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 şi respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 20 februarie 2014, care au fost menţinute ca legale şi temeinice.

Prin Decizia civilă nr. 462 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei civile nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu persoana vătămată, a fost anulată în tot sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti.

Prin aceeaşi decizie au fost respinse cererile formulate de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, privind obligarea acestuia la respectarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 9301 din 21 mai 2013 a Judecătoriei Ploieşti, la plata pensiei de întreţinere până la soluţionarea acţiunii de divorţ, ca inadmisibile.

După reînregistrarea cauzei la prima instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Judecătoria Ploieşti a admis cererea principală formulată de persoana vătămată, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului aferent cererii reconvenţionale formulată de inculpat, privitor la obligarea pârâţilor D. şi E. la restituirea către acesta a jucăriilor minorei, a respins în rest cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a stabilit provizoriu locuinţa minorei C., până la soluţionarea irevocabilă a procesului de divorţ al părţilor, la domiciliul mamei.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată şi în favoarea minorei, până la soluţionarea irevocabilă a procesului de divorţ al părţilor, a unei pensii lunare de întreţinere în procent de 25% din venitul net realizat.

Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat, prin Decizia civilă nr. 400 din 18 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă.

Curtea a mai reţinut că, urmare a nerespectării dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 cu privire la stabilirea domiciliului provizoriu al minorei, inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10 octombrie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar prin sentinţa penală nr. 50/F/18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, în baza art. 91 C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Totodată, a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 16325 din 2 decembrie 2014, Judecătoria Ploieşti a admis în parte acţiunea principală, având ca obiect divorţ, formulată de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, a admis în parte cererea reconvenţională, a declarat desfăcută căsătoria din culpa comună a soţilor, a dispus ca pe viitor, persoana vătămată să-şi reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei şi a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei, tatăl având dreptul de a păstra legături personale cu copilul.

Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 397 C. civ., s-a stabilit, cu privire la minora C., că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi şi a obligat inculpatul la plata pensiei lunare de întreţinere în favoarea minorei în cuantum de 25% din veniturile sale nete, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, respingând în rest cererile formulate prin acţiune şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015, a respins excepţia tardivităţii formulării motivelor suplimentare de apel depuse la data de 6 noiembrie 2015, excepţia nulităţii sentinţei, precum şi a încheierilor de amânare a pronunţării, invocată de persoana vătămată şi apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti ca nefondat şi a obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de inculpat şi a modificat, în parte, Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploieşti, pe care a schimbat-o în parte, numai cu privire la cheltuielile de judecată, fiind menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

După rămânerea definitivă a Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, persoana vătămată B. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea punerii în executare silită a acestei sentinţe, întocmindu-se dosarul de executare silită nr. x din 25 iulie 2016 la Biroul executorului judecătoresc F. din Ploieşti .

De asemenea, a reţinut că executarea silită a fost încuviinţată prin Încheierea nr. 6330 din 3 august 2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. x/2016, astfel că executorul judecătoresc F. l-a somat pe inculpatul A. să se prezinte la sediul biroului împreună cu minora pentru a o pune la dispoziţia mamei, în data de 30 septembrie 2016 şi în data de 1 februarie 2017, însă acesta nu a dat curs solicitării.

O somaţie a fost trimisă şi în data de 15 noiembrie 2016, pentru ca inculpatul să fie prezent la reşedinţa din comuna Ariceştii Rahtivani împreună cu minora C. pentru a o preda mamei, însă la termenul fixat executorul judecătoresc s-a prezentat atât la reşedinţa inculpatului A. din comuna Ariceştii Rahtivani, cât şi la şcoala unde minora frecventează cursurile şcolare, fără a o găsi.

În cursul urmăririi penale, fiind audiat cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, inculpatul A. a arătat în declaraţia de suspect din 6 iunie 2017 că nu recunoaşte că nu respectă măsura privind încredinţarea minorei, întrucât aceasta refuză să meargă la mamă din cauza agresivităţii acesteia şi a bunicilor.

În aceeaşi declaraţie şi în cea luată la data de 16 octombrie 2017 în calitate de inculpat, a arătat, printre altele, că minora a fost reţinută de fosta soţie şi de familia acesteia, care nu l-au lăsat să o vadă, că membrii familiei persoanei vătămate sunt consumatori de alcool, iar fetiţa a dobândit unele pete pe piele din cauza stresului provocat de mamă şi familia acesteia. De asemenea, persoana vătămată are un comportament obsesiv convulsiv şi a fost însoţită de gărzi de corp atunci când a venit să o vadă pe minoră, chiar şi la şcoala unde aceasta învaţă.

În declaraţia dată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2019 în faţa primei instanţe, inculpatul a avut aceeaşi poziţie procesuală, arătând că nu recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, întrucât singura modalitate prin care persoana vătămată a înţeles să ia legătura cu minora a fost aceea de a fi însoţită de o gardă de corp, astfel că nu s-a putut apropia de aceasta pentru a putea discuta direct.

A mai arătat că persoana vătămată a făcut anumite gesturi obscene la adresa sa, a vorbit urât despre inculpat, iar minora a avut probleme la şcoală cu ceilalţi copii din cauza persoanei vătămate, care a adus la şcoala unde aceasta învaţă mai multe jucării pentru alţi copii.

De asemenea, comportamentul persoanei vătămate la adresa sa a fost unul agasant şi răutăcios, iar aceasta doreşte să-l îndepărteze de minoră.

În cursul cercetării judecătoreşti, martorii propuşi de inculpat, respectiv G. şi H., verişoara de gradul întâi şi soţul acesteia, au arătat că nu cunosc amănunte cu privire la împiedicarea de către inculpat a minorei de a-şi vedea mama, dar i-au spus acestuia să respecte hotărârea de încredinţare a minorei.

Martora G. a mai arătat că a aflat de la minoră că persoana vătămată i-a spus că inculpatul este un om rău, cu ocazia unei vizite la şcoală, iar ultima dată când a văzut-o pe mama minorei în prezenţa acesteia din urmă a fost în anul 2014, în curtea domiciliului său din comuna Ariceştii Rahtivani, după care cunoaşte că persoana vătămată a luat legătura cu minora numai prin vizite la şcoala unde aceasta învaţă.

Aceeaşi martoră a relatat că, atunci când minora a împlinit 7 ani, a venit supărată de la şcoală, s-a băgat sub masă şi a plâns, spunând că persoana vătămată a venit la şcoală şi i-a spus că tatăl ei este mincinos. După fiecare vizită a mamei la şcoală minora venea supărată acasă, inclusiv pe învăţătoare, pentru că aceasta îi spunea că mama sa o iubeşte.

Martorul H. a mai arătat că, după divorţ, persoana vătămată a venit de mai multe ori la domiciliu său pentru a o vedea pe minoră, o dată însoţită şi de părinţi, însă a anunţat poliţia pentru că avea un comportament inadecvat, adresând injurii la adresa sa, a soţiei şi a minorei, care era de faţă.

A mai arătat că a fost de faţă când fostul şef de la poliţia Ariceşti i-a spus persoanei vătămate să ia minora în braţe, însă aceasta din urmă a respins-o.

Acelaşi martor a arătat că ştie că minora se simte bine cu tatăl său, cu care locuieşte de circa 6 ani.

Persoana vătămată a arătat în declaraţia de la instanţă că nu se constituie parte civilă, întrucât nu doreşte decât să reia legătura cu fetiţa sa şi aducerea acesteia la domiciliul său, potrivit sentinţei prin care i-a fost încredinţată.

A mai arătat că inculpatul i-a spus că nu se va atinge niciodată de minoră, că a încercat de mai multe ori să ia legătura şi să discute cu acesta, inclusiv prin intermediul executorului judecătoresc, însă inculpatul o şicanează, inclusiv la serviciu, prin formularea de sesizări şi plângeri, a agresat-o fizic şi psihic, în trafic, chiar şi atunci când a mers să vadă fetiţa, acesta fiind şi motivul pentru care a fost nevoită să apeleze la o gardă de corp, angajată printr-un contract de prestări servicii.

Martora I., care este învăţătoarea minorei C., a arătat că l-a cunoscut pe inculpat în toamna anului 2015, când a venit cu minora în clasa pregătitoare, acesta explicându-i faptul că părinţii minorei sunt separaţi. La circa trei săptămâni de la începerea şcolii a venit şi mama minorei, care i-a spus martorei că vrea să o vadă pe minoră, însă aceasta din urmă s-a ascuns sub bancă şi a început să plângă.

În aceste condiţii, persoana vătămată a plecat, dar a revenit de mai multe ori, până în clasa a doua neputând să ia contact cu minora.

Către sfârşitul clasei a doua, persoana vătămată a reuşit să vorbească cu minora, căreia îi reamintea că o iubeşte, întâlnirile ulterioare desfăşurându-se în prezenţa martorei până în luna noiembrie 2018.

În această lună, persoana vătămată i-a reamintit minorei că o iubeşte, însă i-a mai spus acesteia să nu creadă prostiile spuse de tatăl său, motiv pentru care minora a avut o reacţie de supărare, în sensul că a spus că tatăl său nu minte niciodată şi a început să plângă.

Martora a mai arătat că, de la acel incident, relaţia dintre mamă şi minoră a regresat puţin, persoana vătămată continuând să vină să o vadă la şcoală, însă numai din uşa clasei, pentru a nu supăra minora.

De asemenea, a arătat că nu a observat la niciunul dintre părinţi un comportament agresiv în prezenţa minorei sau a altor copii.

Analizând toate probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că inculpatul A. a hotărât să decidă în mod unilateral cu privire la minora C., împiedicând persoana vătămată B. să ia legătura cu aceasta fie prin plecarea cu minora de la domiciliu atunci când s-a deplasat executorul judecătoresc în vederea punerii în executare a sentinţei de stabilire a domiciliului minorei, fie prin invocarea unor motive de sănătate care o priveau pe minoră (declaraţie inculpat, dosar fond) ori prin exprimarea unor păreri la adresa mamei minorei, care să o determine pe aceasta din urmă să nu dorească să ia legătura cu mama sa.

Curtea a mai precizat că atitudinea insistentă a persoanei vătămate de a-şi vedea fetiţa şi de a lua legătura cu aceasta a dat roade în cele din urmă, aşa cum a relatat martora I., învăţătoarea minorei, însă lipsa de tact a persoanei vătămate a dus la un oarecare regres al relaţiei ce începuse a fi stabilită.

În opinia primei instanţe, lipsa de tact a mamei de la momentul din luna noiembrie 2018 nu poate reprezenta însă un motiv pentru care persoana vătămată să fie îndepărtată de minoră, această situaţie de alienare a minorei de mamă fiind consecinţa comportamentului inculpatului, care în mod repetat a refuzat să se conformeze dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Susţinerile inculpatului, potrivit cărora nu a făcut decât să respecte dorinţa minorei, nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, întrucât între părţi au avut loc mai multe procese civile legate de minoră şi de domiciliul acesteia, niciunul dintre procese neavând ca finalitate stabilirea domiciliului minorei la tată, iar înstrăinarea minorei de mamă s-a făcut tocmai prin comportamentul inculpatului de refuz al încredinţării minorei către mamă, aşa cum s-a stabilit prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus.

De altfel, inculpatul a mai fost condamnat pentru o infracţiune de acelaşi tip şi prin Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, Curtea a arătat că fapta inculpatului A., care a reţinut-o pe minora C. la locuinţa sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimţământul persoanei vătămate B. şi contra dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., astfel că se impune condamnarea inculpatului pentru această infracţiune.

La individualizarea pedepsei, Curtea a avut în vedere faptul că inculpatul a săvârşit fapta înainte de rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare, respectiv Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă fapta este similară cu cea pentru care i s-a aplicat o pedeapsă de 2 luni închisoare, motiv pentru care a apreciat că se impune o pedeapsă stabilită la maximul special prevăzut de lege, respectiv 3 luni închisoare.

Având în vedere condamnarea anterioară, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) C. pen. şi a anulat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 luni închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în baza art. 97 alin. (2) C. pen. rap. la art. 44 alin. (1) C. pen., i-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, pedeapsa rezultantă fiind de 3 luni şi 20 de zile închisoare.

În ceea ce priveşte individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, Curtea a apreciat că, raportat la situaţia de fapt din cauză, se impune suspendarea pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani a executării pedepsei aplicate inculpatului, conform art. 92 alin. (1) C. pen., termen care începe să curgă de la data de 15 februarie 2017, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

De asemenea, Curtea a reţinut că, chiar dacă faţă de condamnarea anterioară a inculpatului ar părea că se impune ca pedeapsa aplicată acestuia să fie executată efectiv într-un loc de deţinere, Curtea a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

În cauza de faţă, Curtea a constatat că litigiul penal a fost declanşat ca urmare a atitudinii inculpatului, care a înţeles să exercite singur drepturile şi să ia decizii unilateral cu privire la minora C., contrar dispoziţiilor sentinţei civile prin care s-a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei, dreptul ambilor părinţi de a avea legături personale cu copilul şi faptul că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, dar şi dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

În aceste condiţii, a reţinut că minora este foarte ataşată la acest moment de inculpat, care este tatăl său, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor care au descris reacţiile pe care minora le-a avut atunci când i s-a spus că tatăl său nu ar spune adevărul, Curtea a apreciat că inculpatului i se poate acorda o ultimă şansă de a da dovadă de maturitate şi de a avea în vedere interesul propriului său copil, care trebuie să aibă legături cu ambii părinţi, sens în care a impus acestuia, pe lângă obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen., şi obligaţia ca, în termen de cel mult o lună de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, să se prezinte la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova - Serviciul de consiliere şi sprijin pentru copil şi familie, pentru a urma un program de consiliere psihologică cu persoana vătămată B., cu scopul de a i se asigura minorei C. exercitarea dreptului de a avea legături cu ambii părinţi.

Curtea a avut în vedere şi faptul că aplicarea unei pedepse este suficientă pentru ca inculpatul să înţeleagă, în ultimă instanţă, că fiica sa are nevoie şi de mamă, cu atât mai mult cu cât este fetiţă, şi că nu trebuie să se ajungă la situaţia în care minora să fie lipsită şi de celălalt părinte - inculpatul, care ar putea executa pedeapsa într-un loc de detenţie în situaţia nerespectării obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin prezenta sentinţă sau a celor stabilite cu privire la minoră prin hotărârile civile.

Totodată, în baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, iar în baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Ploieşti sau S.C. Servicii de gospodărire urbană Ploieşti SRL, la alegerea consilierului de probaţiune, perioadă din care au fost scăzute zilele prestate în baza Sentinţei penale nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva Sentinţei penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat apel inculpatul A. şi persoana vătămată B..

1. Inculpatul A. a declarat calea de atac a apelului, fără a depune în scris motivele de apel.

Prin concluziile orale formulate cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, inculpatul, prin apărător, a solicitat admiterea apelului formulat, iar pe cale de consecinţă, achitarea acestuia, întrucât fapta nu există.

În esenţă, a susţinut că din întreg materialul probator aflat la dosarul instanţei de fond, la dosarul de urmărire penală, cât şi cel care a fost administrat nemijlocit în faţa instanţei de apel, nu rezultă faptul că inculpatul A., a întreprins vreo acţiune directă, în sensul reţinerii minorei C..

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, a precizat faptul că în opinia apărării, persoana vătămată este deranjată de faptul că inculpatul nu a solicitat minorei să aibă o atitudine mai bună faţă de mama sa, însă acest lucru nu poate fi subsumat dispoziţiilor art. 379 C. pen.

A mai învederat instanţei faptul că acuzarea a reţinut că există o plângere penală formulată la data de 20 martie 2017, data la care s-a dispus încuviinţarea hotărârii, aspect în raport de care a apreciat că aceasta a fost făcută cu rea-credinţă, având în vedere că acuzarea a cunoscut că toate actele de executare reţinute în rechizitoriu şi care i se impută inculpatului, respectiv cele din data de 30 septembrie 2016, 1 februarie 2016 şi 15 noiembrie 2016 nu au respectat o hotărâre judecătorească. A explicat că acea hotărâre nu fusese pusă în executare decât la data de 20 martie 2017.

A precizat că pentru a se pune în mişcare acţiunea penală în ceea ce priveşte infracţiunea ce se impută inculpatului, este nevoie de formularea unei plângeri prealabile, astfel că instanţa poate decide doar dacă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, data de 28 mai 2016 şi până la 20 martie 2017, inculpatul a întreprins activităţi infracţionale ce se circumscriu elementului material al infracţiunii.

De asemenea, a arătat că încheierea de încuviinţare a executării silite produce efecte de la data de 20 martie 2017, iar pentru faptele săvârşite între data de 20 martie 2017 şi până în prezent, nu există formulată o plângere prealabilă, drept pentru care acestea nu se pot analiza de către instanţă.

În susţinerea aspectelor relatate, a invocat dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 18 din data de 15 ianuarie 2019, prin care se statuează că în această materie, "partajarea" copilului nu se poate face precum în cazul unui bun, ci trebuie avut în vedere şi acordul de voinţă al copilului, chiar dacă este minor, întrucât acesta are dreptul să aleagă părintele la care doreşte să locuiască.

Mai mult decât atât, a arătat că se prevede ca o etapă obligatorie a procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti în această materie, constatarea în mod nemijlocit de către executorii judecătoreşti a voinţei copilului minor.

Or, a opinat că simpla întocmire a unui proces-verbal de afişare a unei somaţii de către executorul judecătoresc, pentru care nu a existat o încuviinţare emisă de o instanţă şi constatarea faptului că inculpatul nu a prezentat minora la sediul executorului judecătoresc, pentru că se afla în vacanţă împreună cu aceasta, nu poate constitui parcurgerea clară a etapei executării silite.

Cu privire la apelul formulat de persoana vătămată a solicitat respingerea acestuia, apreciind că motivele de apel formulate nu vizează dispoziţiile exprese ale textului prevăzut de art. 379 C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul.

2. Prin motivele de apel formulate, persoana vătămată B. a solicitat desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale atacate, în sensul de a se dispune executarea pedepsei aplicate inculpatului în regim de detenţie.

În acest sens, a susţinut că, sub aspectul laturii penale a cauzei, inculpatul beneficiază de un tratament sancţionator prea blând, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată de instanţa de fond, având în vedere perseverenţa infracţională, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de persoana vătămată.

A precizat că deşi, inculpatul se află la a treia condamnare pentru aceeaşi faptă de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, totuşi acesta nu a înţeles sa pună în executare hotărârea prin care minora a fost încredinţată mamei sale, astfel că, în opinia apelantei persoană vătămată, nu se justifică clemenţa acordată inculpatului de organele judiciare.

Cu privire la apelul formulat de inculpat, a solicitat respingerea acestuia, susţinând în esenţă, că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 379 alin. (1) C. pen.

La termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2019, persoana vătămată B., prin apărător, a depus note de concluzii, prin care a arătat că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, se impune admiterea apelului formulat de persoana vătămată şi executarea pedepsei aplicate inculpatului în regim de detenţie.

La data de 14 noiembrie 2019, inculpatul A. a depus note de concluzii, solicitând în esenţă, admiterea apelului formulat, anularea sentinţei atacate în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 2 din Protocolul 7 la Convenţie, art. 401 - 404 C. proc. pen., iar pe cale de consecinţă achitarea inculpatului sau în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât nu s-a pronunţat cu privire la toate aspectele invocate, şi care profită acestuia conform principiului "in dubio pro reo", respectiv lipsa unei cercetări judecătoreşti complete şi lipsa unei motivări corespunzătoare atrag sancţiunea nulităţii absolute, încălcându-se dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme între acuzare şi apărare şi principiul dublului grad de jurisdicţie.

De asemenea, în susţinerea aspectelor învederate în cuprinsul apelului formulat, a invocat practica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dispoziţiile de trimitere în judecată pentru astfel de fapte: în anul 2014 au fost soluţionate 1450 de dosare privind nerespectarea măsurilor privind minorii, 10 cu trimitere în judecată, restul soluţionate prin dispoziţii de clasare sau renunţare la urmărirea penală, motivaţia majoritară fiind că urmare a audierii minorilor de către agentul de politie, aceştia au declarat că nu doresc să meargă la celălalt părinte.

A mai invocat tardivitatea depunerii plângerii penale prealabile de către partea vătămată B., faţă de data săvârşirii infracţiunii, respectiv primul act pretins de reţinere a minorei.

Astfel, conform rechizitoriului remediat consumarea infracţiunii s-a realizat la data de 30 septembrie 2016, prin neprezentarea inculpatului la executorul judecătoresc cu minora, mama fiind prezentă, iar plângerea penală prealabilă se depune la 3 martie 2017 prin poştă.

Un alt aspect invocat vizează nulitatea sentinţei de fond motivat de incompatibilitatea procurorului ce a instrumentat prezenta cauză, faţă de prevederile art. 64 alin. (1) lit. f) şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, a arătat că aşa cum rezultă din comunicarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti privind Ordonanţa de clasare nr. 693/P/2017, procuror J. a cercetat inclusiv plângerea persoanei vătămate B. şi BEJ F. pentru "nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor", prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. pentru 3(trei) plângeri dispunând clasarea, motivul fiind lipsa plângerii prealabile.

De asemenea, a mai invocat nulitatea absolută a sentinţei penale atacate, motivat de împrejurarea că nu s-a pronunţat cu privire la incompatibilitatea de participare la audierea minorei şi la întocmirea raportului de constatare de către psiholog K. din partea DGASPC Prahova.

La data de 15 noiembrie 2019, inculpatul A., prin apărător ales avocat L., a depus note de concluzii, prin care a criticat situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, apreciind că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) C. pen.

La data de 14 noiembrie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note de concluzii.

Cu privire la tardivitatea plângerii prealabile, a arătat că prin Rechizitoriul nr. x/2017 emis la data de 25 octombrie 2017 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, astfel cum a fost remediat prin Ordonanţa nr. 95/P/2015 din data de 13 februarie 2018, s-a reţinut că fapta săvârşită de inculpatul A. constă în reţinerea minorei C. la locuinţa sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimţământul persoanei vătămate B. şi contra dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 379 alin. (1) C. pen.

Instanţa de fond a stabilit că fapta inculpatului A., care a reţinut-o pe minora C. la locuinţa sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimţământul persoanei vătămate B. şi contrar dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., astfel că a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracţiune.

A arătat că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată M. la data de 7 martie 2017.

Potrivit art. 296 alin. (1) C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.

Potrivit deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, care îşi păstrează valabilitatea, în cazul infracţiunii continue data săvârşirii faptei este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.

În consecinţă, a apreciat că în raport de acest moment se calculează şi termenul prevăzut de art. 296 C. proc. pen., astfel încât plângerea prealabilă nu a fost tardiv formulată în prezenta cauză.

Cu privire la suprapunerea perioadei activităţii infracţionale reţinute în prezenta cauză cu cea pentru care a fost condamnat anterior prin Sentinţa penală nr. 50 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42 din 15 februarie 2017 a ICCJ, a susţinut că în Dosarul penal nr. x/2014 s-a avut în vedere nerespectarea dispoziţiilor privind domiciliul provizoriu al minorei C., astfel cum au fost stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 a Judecătoriei Ploieşti şi menţinute prin Decizia 400 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Prahova.

Or, în prezenta cauză s-a avut în vedere infracţiunea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. în raport de ignorarea de către inculpat a dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei sale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul A. şi de persoana vătămată B., precum şi din oficiu, în limitele impuse de art. 417 din C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului reprezintă modalitatea de sancţionare pe plan penal a nerespectării drepturilor prevăzute la art. 262 C. civ., art. 401 alin. (1) C. civ. şi a art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cu care părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Acest drept este prevăzut şi de Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990. Potrivit jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului pe tărâmul art. 8 din Convenţie, legăturile personale între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi s-a rupt, iar măsurile interne care împiedică o astfel de relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială.

În plan penal unul dintre mijloace este incriminarea în art. 379 C. pen., sub denumirea marginală de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, a faptei persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent

Reglementată în capitolul II intitulat "Infracţiuni contra familiei", infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală impun respectarea măsurilor luate privitor la încredinţarea minorului, pentru asigurarea creşterii şi educării lui pentru păstrarea legăturii acestuia cu părinţii săi şi impune sub aspectul tragerii la răspundere penală a unei persoane existenţa unei situaţii premisă, şi anume aceea ca un copil minor să fie încredinţat unuia din părinţi sau unei anumite persoane, prin hotărâre judecătorească.

Pentru că una din principalele critici formulate de inculpatul A. a vizat achitarea sa întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de dispoziţiile art. 379 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va face o analiză punctuală, pe elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 379 C. pen. prin raportare concretă la situaţia de fapt existentă în cauză.

Deşi apărarea în susţinerea solicitării de achitare este profund nejuridică solicitându-se achitarea inculpatului A. pe baza unor analogii de genul "ce este întunericul - absenţa luminii" şi alte asemenea alegaţii care nu au nicio legătura cu acuzaţia adusă inculpatului, Înalta Curte va face o analiza în fapt şi drept conformă cu legea penală şi cu normele sale de aplicare pentru că adoptarea unei soluţii în cauză trebuia să aibă la baza argumente juridice şi nu cugetări şi maxime.

Sub aspectul elementului material, infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, se realizează, în cazul art. 379 alin. (1) din noul C. pen. prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, respectiv este vorba despre un minor care a fost încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei alte persoane iar, acest minor, aflându-se temporar la celălalt părinte sau la unul din părinţi, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau la persoana căreia i-a fost încredinţat potrivit legii.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul.

Pe aceste coordonate apreciază Înalta Curte că se impune analizarea acuzaţiei adusă inculpatului A. şi care în conformitate cu probele administrate în cauză se pliază întru totul pe condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

Deşi comportamentul inculpatului A. din punct de vedere infracţional nu este singular, în sensul în care acesta a mai fost cercetat şi condamnat penal pentru aceeaşi infracţiune astfel cum se va arăta, în analiza răspunderii penale din prezenta speţa, Înalta Curte va porni de la conţinutul dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care s-a admis în parte acţiunea principală, având ca obiect divorţ, formulată de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, a admis în parte cererea reconvenţională, a declarat desfăcută căsătoria din culpa comună a soţilor, a dispus ca pe viitor, persoana vătămată să-şi reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei şi a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei, tatăl având dreptul de a păstra legături personale cu copilul.

Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 397 C. civ., s-a stabilit, cu privire la minora C., că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi şi a obligat inculpatul la plata pensiei lunare de întreţinere în favoarea minorei în cuantum de 25% din veniturile sale nete, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, respingând în rest cererile formulate prin acţiune şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

Parcursul juridic al acestei sentinţe civile prin care minora C. a fost încredinţată persoanei vătămate, deşi a suferit modificări în căile de atac în sensul în care Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015, a respins excepţia tardivităţii formulării motivelor suplimentare de apel depuse la data de 6 noiembrie 2015, excepţia nulităţii sentinţei, precum şi a încheierilor de amânare a pronunţării, invocată de persoana vătămată şi apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti ca nefondat şi a obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a cheltuielilor de judecată, iar prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de inculpat şi a modificat în parte Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii apelul declarat de inculpat împotriva Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploieşti, pe care a schimbat-o în parte, numai cu privire la cheltuielile de judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii; în esenţă, dispoziţiile principale prin care s-a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei au rămas neschimbate.

Astfel, din momentul rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, inculpatul de profesie avocat avea obligaţia de a aduce la îndeplinire dispoziţia instanţei fără a mai pune la îndoială forţa şi caracterul executoriu al unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum a procedat.

După rămânerea definitivă a Sentinţei civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, persoana vătămată B. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea punerii în executare silită a acestei sentinţe, întocmindu-se Dosarul de executare silită nr. x din 25 iulie 2016 la Biroul executorului judecătoresc F. din Ploieşti .

Executarea silită a fost încuviinţată prin Încheierea nr. 6330 din 3 august 2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. x/2016, astfel că executorul judecătoresc F. l-a somat pe inculpatul A. să se prezinte la sediul biroului împreună cu minora pentru a o pune la dispoziţia mamei, în data de 30 septembrie 2016 şi în data de 1 februarie 2017, însă acesta nu a dat curs solicitării.

O somaţie a fost trimisă şi în data de 15 noiembrie 2016, pentru ca inculpatul să fie prezent la reşedinţa din comuna Ariceştii Rahtivani împreună cu minora C. pentru a o preda mamei, însă la termenul fixat executorul judecătoresc s-a prezentat atât la reşedinţa inculpatului A. din comuna Ariceştii Rahtivani, cât şi la şcoala unde minora frecventează cursurile şcolare, fără a o găsi.

Aşadar, dincolo de faptul că a nesocotit cu bună ştiinţă hotărârea instanţei civile prin care minora a fost încredinţată mamei, a depus şi toate "diligenţele", ca să împiedice aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor instanţei respectiv să încredinţeze minora mamei în pofida oricăror demersuri efectuate de persoana vătămată N., mama minorei.

Dincolo de declaraţiile pe care acesta le-a dat în faţa instanţei de fond şi din care transpare cu prisosinţa atitudinea sa de totală sfidare a legii, acest aspect a fost constatat nemijlocit şi cu prilejul audierii sale în faţa Înaltei Curţi, unde reiterează într-o manieră extrem de ostilă şi agresivă versiunea sa proprie, încercând să transforme procesul penal într-unul de divorţ, să devieze de la natura cauzei şi să plaseze răspunderea penală în sarcina persoanei vătămate ca o justificare a atitudinii sale.

Frapant în conţinutul declaraţiei sale dată în faţa Înaltei Curţi este atitudinea şi percepţia sa vis a vis de respectarea legii sau mai exact de nerespectarea sa când precizează în mod expres:

"Ca avocat, am specializarea în materie comercială, iar în ceea ce priveşte punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, consider că în asemenea situaţie, când e vorba de minori, nu se poate da o soluţie categorică, întrucât nu poţi să forţezi un copil sau părţile să ia o atitudine într-un sens sau altul.

Consider că o hotărâre judecătorească definitivă are un caracter obligatoriu de la un caz la altul, întrucât trebuie să aibă în vedere spiritul uman, conjunctura şi atitudinea părţilor."

Deşi în ultimul cuvânt a încercat să nuanţeze conţinutul declaraţiei, Înalta Curte constată că în pofida a ceea ce a încercat să declare, în fapt nicio singură secundă nu a avut de gând să aducă la îndeplinire hotărârea instanţei civile.

Acest fapt rezultă cu prisosinţă din atitudinea anterioară prezentului proces penal, pentru că împotriva atitudinii constante a inculpatului A. de nerespectare a legii de a încredinţa minora mamei, aceasta a tot apelat la mijloacele legale pe care i le-a pus la dispoziţie legea civilă sau penală după caz, şi, de fiecare dată atitudinea inculpatului A. a fost aceeaşi, de refuz total de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor instanţei.

O primă hotărâre nerespectată se referă la Sentinţa civilă nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti prin care a fost admisă în parte cererea formulată de persoana vătămată B. şi s-a stabilit cu titlu provizoriu locuinţa minorei la aceasta, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de divorţ ce forma obiectul Dosarului civil nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată provizoriu de ambii părinţi.

Pentru că hotărârea nu a fost respectată în ceea ce priveşte locuinţa minorei, persoana vătămată a formulat plângere penală prealabilă împotriva inculpatului, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Prin Ordonanţa nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 307 alin. (1) C. pen. anterior şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 de RON, apreciindu-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni .

Această soluţie a rămas definitivă prin încheierea din data de 28 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de inculpatul A. împotriva ordonanţelor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 şi respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 13 ianuarie 2014 şi respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 20 februarie 2014, care au fost menţinute ca legale şi temeinice.

Un al doilea proces penal a vizat nerespectarea dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 cu privire la stabilirea domiciliului provizoriu al minorei, când inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10 octombrie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar prin Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, în baza art. 91 C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Aşa cum transpare cu prisosinţă din situaţia juridică prezentată mai sus, Înalta Curte apreciază că inculpatul nu a avut în intenţie niciun moment să încredinţeze pe minoră mamei aşa cum a dispus instanţa civilă, nu a acceptat şi nu a depus un minimum de efort în încercarea disperată a persoanei vătămate de a menţine legătură cu minora, ba dimpotrivă a făcut tot ce i-a stat în putinţă să o ţină pe aceasta departe de mamă.

Înalta Curte, constată că pe toată durata proceselor pe care le-a avut cu persoana vătămată, inculpatul A. şi-a propus în apărare în mod constant aceeaşi martori, în principal pe verişoara sa de gradul întâi G. şi soţul acesteia H., persoane la care minora a tot locuit pe parcursul anilor cât a încercat persoana vătămată să-i fie încredinţată minora.

Dacă în faţa instanţei de fond declaraţiile martorilor s-au plasat într-un cadru de decenţă şi oarecare imparţialitate, în sensul în care au declarat că i-au spus inculpatului că trebuie să respecte hotărârea, în faţa Înaltei Curţi, martora G., de profesie avocat ca şi inculpatul, într-o deplină conivenţă cu acesta şi într-o manieră deopotrivă de agresivă ca şi cea a inculpatului a încercat să plaseze vina în sarcina persoanei vătămate şi să o transforme pe aceasta în inculpat, deşi nu acesta era cadru procesual.

A încercat de asemenea martora prin tot felul de tertipuri după ce a citit declaraţia să nuanţeze conţinutul acesteia şi a încercat împotriva dispoziţiilor legale să-l folosească pe apărătorul inculpatului în scopul propriei consilieri, deşi acesta nu avea delegaţie decât pentru inculpat.

A încercat martora deopotrivă în toate modurile posibile să denatureze adevărul şi să-l favorizeze pe inculpat, astfel că asupra întregii sale depoziţii planează o profundă îndoială vis a vis de sinceritatea celor declarate, aceasta şi prin raportare la declaraţiile iniţiale.

Apreciază Înalta Curte că martora şi-a făcut un scop în a-l apăra pe inculpat pornind de la faptul că a acceptat ca minora să locuiască mare parte din timp la domiciliul său din comuna Ariceştii Rahtivani, unde minora frecventa şi cursurile şcolii din localitate, deşi aşa cum susţine inculpatul în aceeaşi localitate locuia şi mama sa şi până la a-l susţine pe acesta în toate demersurile sale de nerespectare a legii şi de a nu o încredinţa pe minoră mamei, deşi, femeie fiind ar fi putut măcar media o relaţie mamă fiică între persoana vătămată şi minoră.

Depoziţia martorei I., care este învăţătoarea minorei C., reliefează că, l-a cunoscut pe inculpat în toamna anului 2015, când a venit cu minora în clasa pregătitoare, acesta explicându-i faptul că părinţii minorei sunt separaţi şi că la circa trei săptămâni de la începerea şcolii a venit şi mama minorei, care i-a spus martorei că vrea să o vadă pe minoră, însă aceasta din urmă s-a ascuns sub bancă, a început să plângă şi astfel persoana vătămată a plecat, dar a revenit de mai multe ori, până în clasa a doua neputând să ia contact cu minora decât spre sfârşitul acelui an, când a reuşit să vorbească cu aceasta, căreia îi reamintea că o iubeşte, întâlnirile ulterioare desfăşurându-se în prezenţa martorei până în luna noiembrie 2018.

În această lună, persoana vătămată i-a reamintit minorei că o iubeşte, însă i-a mai spus acesteia să nu creadă prostiile spuse de tatăl său, motiv pentru care minora a avut o reacţie de supărare, în sensul că a spus că tatăl său nu minte niciodată şi a început să plângă.

Aceasta este singura declaraţie obiectivă, în opinia Înaltei Curţi şi care reliefează tabloul faptic al situaţiei existente în cauză întrucât provine de la o persoană care nu se află în niciun fel de raport cu vreuna dintre părţi, astfel că nu poate fi interpretată decât în sensul în care reflectă adevărul.

În ceea ce priveşte declaraţia inculpatului dată în faţa Înaltei Curţi, aceasta nu face altceva decât să reflecte caracterul şi atitudinea inculpatului A., din care rezultă cu prisosinţă că nu a avut în intenţie nici o singură secundă să respecte hotărârile instanţelor civile.

Din toate actele dosarului reiese că inculpatul a încercat şi a şi reuşit printr-o poziţie dominantă de forţă să decidă în mod unilateral în maniera care i-a convenit, cu privire la situaţia minorei în contra hotărârii instanţei civile, a dorit să demonstreze în permanenţă în pofida demersurilor juridice legale iniţiate de persoana vătămată că nimeni nu este mai presus de el şi de deciziile sale, a pus persoana vătămată într-o poziţie permanentă de defensivă şi a umilit-o în încercarea sa disperată de a relua legătura cu fiica sa, minora C.

A făcut inculpatul A. tot ce i-a stat în putinţă ca s-o îndepărteze pe minora C. de mama sa, inoculându-i tot felul de stări de temere şi îndoială de natură să o determine să-şi respingă mama. A aşezat interesul şi orgoliul său personal mai presus de interesul superior al minorei şi nu i-a păsat niciun moment că ar putea să o traumatizeze pe minoră pentru tot restul vieţii sale.

A încercat să minimalizeze prin orice fel de demersuri rolul persoanei vătămate în creşterea şi educarea minorei şi a privat-o prin atitudinea sa pe minora C. de prezenţa mamei într-una din cele mai importante etape din viaţa acesteia, respectiv atunci când avea mai mare nevoie de prezenta mamei în viaţa sa.

A refuzat orice tip de mediere psihologică iniţiată de persoana vătămată şi a persistat într-o conduită refractară, rigidă şi lipsită de empatie faţă de minoră şi mama acesteia, persoana vătămată B.

A pus interesul său mai presus de orice şi a transformat o situaţie care trebuia să-i favorizeze pe amândoi părinţii, într-un război personal ignorând toate hotărârile instanţelor civile care au dat câştig de cauza mamei în ceea ce priveşte domiciliul minorei C.

A lipsit de efect din start hotărârea instanţei civile prin care stabilea domiciliul minorei la mamă, justificându-şi atitudinea prin dragostea sa faţă de minoră şi nu a vrut nici măcar să accepte în vreun mod prezenţa persoanei vătămate în preajma minorei C., ba chiar a depus toate demersurile ca aceasta să nu se afle alături de mama sa, şi i-a deteriorat profund imaginea mamei în faţa minorei care a început să o vadă pe acesta ca o persoana potrivnică.

Nu a încercat niciun moment să contureze în memoria minorei C. imaginea mamei aşa cum ar fi fost firesc, ba dimpotrivă a învinovăţit-o pe aceasta de tot ce se întâmpla şi a determinat-o pe minoră să respingă ideea de a avea legături cu mama sa naturală, persoana vătămată din prezenta cauză şi la care ar fi trebuit să locuiască de multă vreme.

A justificat într-un mod pueril că nu a avut cunoştinţă că s-a început executarea silită împotriva sa ca efect al neîncredinţării de bună voie a minorei în pofida actelor de executare existente la dosarul cauzei şi a atras-o în această activitate pe martora G. care şi-a adus pe deplin contribuţia la activitatea infracţională a inculpatului astfel cum s-a arătat.

Analiza întregului material probator administrat în cauză reliefează aşadar neechivoc că acţiunile repetate şi constante ale inculpatului A. de a refuza încredinţarea minorei C. mamei sale, persoana vătămată din prezenta cauză, se pliază pe deplin pe elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., astfel încât condamnarea acestuia este pe deplin justificată, legală şi deopotrivă temeinică.

Argumentele prezentate de Înalta Curte cu prilejul analizării vinovăţiei inculpatului A., reprezintă deopotrivă motive întemeiate pentru a admite apelul persoanei vătămate sub aspectul individualizării pedepsei în planul modalităţii de executare dispusă de instanţa de fond, apreciindu-se că scopul pedepsei aplicată acestuia nu poate fi atins decât prin executare efectivă în regim de detenţie.

Înalta Curte apreciază că toate argumentele expuse pledează şi susţin necesitatea dispunerii executării pedepsei în regim de detenţie fiind dovedită pe deplin proporţionalitatea soluţiei adoptată în cauză cu situaţia care a determinat-o, inculpatul aflându-se la a treia condamnare pentru aceeaşi faptă de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, şi cu toate acestea nu a înţeles sa pună în executare hotărârea prin care minora a fost încredinţată mamei sale şi a bagatelizat în mod repetat dispoziţiile instanţei civile.

Executarea pedepsei în regim de detenţie îşi găseşte deopotrivă justificarea din punctul de vedere al Înaltei Curţi şi în planul reglementărilor internaţionale, unde drepturile copilului sunt stabilite prin Convenţia asupra Drepturilor Copilului adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 ce a fost asumată şi de România prin adoptarea Legii nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001) şi care defineşte drepturile şi principiile dezvoltării normale a unui copil, garantând printre altele următoarele drepturi: copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, iar copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale protejează prin art. 8 dreptul la respectarea vieţii private şi de familie apreciind că legăturile personale între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi s-a rupt, iar măsurile interne care împiedică o astfel de relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială.

În cauzele Ignaccolo-Zenide c. României şi I. C. civ. României jurisdicţia europeană a reţinut că trebuie verificat dacă s-a păstrat un echilibru echitabil între interesele concurente ale părinţilor şi ale copilului, însă se va ţine seama de faptul că trebuie avute în vedere, în principal, cele mai bune interese ale copilului. De asemenea, Curtea a admis că dificultăţile în executarea hotărârii datorate comportamentului unui părinte obligă statele membre să ia măsuri adecvate, coercitive, pentru a sancţiona comportamentul ilicit al părintelui la care locuieşte, în fapt, copilul.

Or, dincolo de normele de drept interne încălcate, inculpatul A. a încălcat flagrant şi normele de drept internaţional astfel cum au fost arătate fiind evidentă şi neechivocă starea de pericol creată pentru creşterea şi educarea minorei, astfel că executarea pedepsei în regim de detenţie este dublu justificată.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii introducerii plângerii de către persoana vătămată, invocată în apărare de către inculpat, Înalta Curte apreciază nefondată această critică:

A susţinut inculpatul A. prin apărător că persoană vătămată nu a introdus plângerea în termenul prevăzut de lege, faţă de data săvârşirii infracţiunii, respectiv data primului act pretins de reţinere a minorei.

Astfel, a arătat inculpatul A. că potrivit rechizitoriului consumarea infracţiunii s-a realizat la data de 30 septembrie 2016, prin neprezentarea inculpatului la executorul judecătoresc cu minora, mama fiind prezentă, iar plângerea penală prealabilă a fost depusă la 3 martie 2017 prin poştă, astfel că este tardiv formulată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 296 alin. (1) C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.

Potrivit deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, care îşi păstrează valabilitatea, în cazul infracţiunii continue data săvârşirii faptei este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.

În prezenta speţă, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni curge de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare prin care a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 luni închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind şi momentul care marchează încheierea ciclului infracţional şi autonomizează infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul.

Cu privire la suprapunerea perioadei activităţii infracţionale reţinute în prezenta cauză cu cea pentru care a fost condamnat anterior prin Sentinţa penală nr. 50 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 42 din 15 februarie 2017 a ICCJ, se constată că în Dosarul penal nr. x/2014 s-a avut în vedere nerespectarea dispoziţiilor privind domiciliul provizoriu al minorei C., astfel cum au fost stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 a Judecătoriei Ploieşti şi menţinute prin Decizia 400 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Prahova şi, tocmai de aceea termenul de 3 luni curge de la data rămânerii definitive a sentinţei penale anterioare de condamnare, respectiv de la data de 15 februarie 2017 aceasta fiind şi data încetării acţiunii infracţionale, întrucât persoana vătămată în mod corect a aşteptat să fie soluţionat definitiv conflictul de drept penal cu care a fost învestită instanţa, înainte de a iniţia o nouă acţiune penală, respectând deopotrivă şi prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.

A admite contrariul ar însemna că, persoana vătămată din trei în trei luni de la data emiterii rechizitoriului trebuia să formuleze un şir infinit de plângeri penale pentru a fi în termen aşa cum susţine inculpatul A. prin apărător.

Or, persoana vătămată pe lângă faptul că a iniţiat toate demersurile juridice cu putinţă, acţionând atât în planul dreptului civil cât şi pe plan penal şi nu a rămas în pasivitate niciun moment, a aşteptat să se definitiveze pe rolul instanţei penale procesul penal ce a generat pronunţarea Sentinţei penale nr. 50/2015 definitivă la 15 februarie 2017, iar apoi în termenul de 3 luni prevăzut de lege respectiv la data de 7 martie 2017 a formulat o nouă plângere penală, aşa încât în mod corect s-a raportat la acel moment şi a calculat şi termenul prevăzut de art. 296 C. proc. pen., astfel că plângerea prealabilă nu a fost tardiv formulată în prezenta cauză.

Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că plângerea persoanei vătămate B. este formulată în termenul legal de 3 luni astfel că excepţia tardivităţii formulată în cauză este nefondată.

În ceea ce priveşte critica ce vizează nulitatea sentinţei de fond motivat de incompatibilitatea procurorului ce a instrumentat prezenta cauză, faţă de prevederile art. 64 alin. (1) lit. f) şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen., pe motiv că aşa cum rezultă din comunicarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti privind Ordonanţa de clasare nr. 693/P/2017, procuror J. a cercetat inclusiv plângerea persoanei vătămate B. şi BEJ F. pentru "nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor", prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. pentru 3(trei) plângeri dispunând clasarea, motivul fiind lipsa plângerii prealabile, Înalta Curte apreciază de asemenea nefondată critica.

Dincolo de faptul că nu ne aflăm în prezenţa unui caz de nulitate aşa cum este acesta reglementat în conţinutul dispoziţiilor art. 281 C. proc. pen., Înalta curte constată că în realitate inculpatul invocă nemulţumiri de ordin personal în sensul în care apreciază că dacă acelaşi procuror a dat clasare de 3 ori pe motiv ca plângerea lipsea, faptul că a patra oară l-a trimis în judecată pe inculpat îl face de plano incompatibil.

Această susţinere total eronată nu se încadrează în opinia Înaltei Curţi în cazul de incompatibilitate invocat astfel că va înlătura şi această critică ca fiind nefondată şi făcută în scop şicanator.

De asemenea, a mai invocat nulitatea absolută a sentinţei penale atacate, motivat de împrejurarea că nu s-a pronunţat cu privire la incompatibilitatea de participare la audierea minorei şi la întocmirea raportului de constatare de către psiholog K. din partea DGASPC Prahova.

Înalta Curte, apreciază şi pe acest motiv că deşi nu a arătat care sunt considerentele pentru care se apreciază incompatibilitatea psihologului, ele au cumva legătură cu faptul că acelaşi psiholog a mai întocmit în cauză şi alte referate, respectiv în dosarele anterioare în care inculpatul a mai fost cercetat, însă de asemenea se apreciază că nu poate fi vorba despre un caz de nulitate, ci doar despre o nemulţumire personală a inculpatului care nu este supusă niciunei sancţiuni.

Faţă de toate aspectele de fapt şi drept existente în cauză, şi pentru considerentele expuse în mod exhaustiv, Înalta Curte, va admite apelul formulat de persoana vătămată B. împotriva Sentinţei penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va desfiinţa sentinţa penală atacată numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului A. şi judecând în aceste limite:

Va înlătura dispoziţia privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 luni şi 20 de zile închisoare stabilită prin sentinţa penală atacată şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie.

Va aplica inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 (un) an, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii şi va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va obliga apelantul inculpat A. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul formulat de persoana vătămată B. împotriva Sentinţei penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează sentinţa penală atacată numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului A. şi judecând în aceste limite:

Înlătură dispoziţia privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 luni şi 20 de zile închisoare stabilită prin sentinţa penală atacată şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 (un) an, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii.

II. Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă apelantul inculpat A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM