Appeal against revision of criminal conviction for unconstitutionality of evidence dismissed as unfounded

Asupra apelului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2/F/ C. civ. din data de 20 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul revizuent A., domiciliat în municipiul Braşov, strada x nr. 32, privind revizuirea Sentinţei penale nr. 136/F din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat condamnatul revizuent să plătească statului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că revizuentul şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevăd că poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive dacă aceasta s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din examinarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii solicitate din perspectiva cazului de revizuire indicat, instanţa a constatat că situaţia în care se găseşte condamnatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi acest temei a fost invocat formal pentru retractarea hotărârii de condamnare, prin raportare la conţinutul cazului de revizuire invocat de condamnat şi limitele aplicabilităţii lui - stabilite chiar de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa şi cu precădere prin Decizia nr. 126 din 3 martie 3016 - şi constatând totodată că în speţa dedusă judecăţii condamnatul nu a invocat în cauza a cărei revizuire o cere nicio excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interceptările telefonice, aşa încât este inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A..

Împotriva Sentinţei penale nr. 2/F/ C. civ. din data de 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală a formulat apel revizuentul A. pentru motivele arătate pe larg în partea introductivă a prezentei, precum şi în scris, astfel cum se află depuse la dosarul cauzei.

În esenţă, revizuentul a solicitat admiterea apelului, apreciind că motivele pentru care cererea de revizuire a fost respinsă nu sunt legale şi temeinice, întrucât Protocolul de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public, care nu este altceva decât un document care atestă fapte, împrejurări necunoscute la soluţionarea cauzei, a devenit cunoscut în urmă cu foarte puţin timp, iar la momentul la care s-a judecat cauza, acest Protocol şi toate datele care se regăsesc înscrise în el, nu erau cunoscute, aspect ce nu-i poate fi imputat.

Examinând apelul declarat de revizuentul A. prin prisma textelor legale incidente şi a motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen.:

"Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când (...):

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 456 alin. (2) C. proc. civ. pen:

"Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia."

Potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., la verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 455, b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv, e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Analizând actele aflate la dosar în raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, prin care poate avea loc retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive atunci când este incident unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. pen.

Aşadar, prin intermediul acestui remediu procesual se poate obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă nu pentru orice motive şi orice încălcări procesuale care au avut loc în cursul judecăţii, ci doar pentru acele împrejurări care pot fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 453 alin. (1) lit. a) - f) C. proc. pen. Prin intermediul revizuirii se tinde la desfiinţarea hotărârii pronunţate, pentru îndreptarea unor erori de fapt, erori comise de organele judiciare cu ocazia stabilirii unor situaţii de fapt. Aceste erori apar fie datorită imposibilităţii cunoaşterii unor anumite împrejurări, fie sunt datorate unor fraude procesuale: mărturii mincinoase, falsuri etc.

Revizuentul şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care prevăd că poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive dacă aceasta s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că în mod corect, din examinarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii solicitate din perspectiva cazului de revizuire indicat, s-a constatat că situaţia în care se găseşte condamnatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi acest temei a fost invocat formal pentru retractarea hotărârii de condamnare.

În această ordine de idei, s-a constatat că există în cauză o hotărâre de condamnare a revizuentului la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 - 82 C. pen. de la 1968, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj şi aceasta este definitivă: Sentinţa penală nr. 136/F/31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este de asemenea îndeplinită condiţia intervenirii, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a unei decizii a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 26 din data de 16 ianuarie 2019), prin care Curtea Constituţională a admis sesizarea şi a constatat "existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii.", iar termenul în care a fost promovată calea de atac a revizuirii respectă prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. pen., respectiv cererea este formulată în termen de un an de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei invocate drept temei al revizuirii.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept anterior expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut că în cauza în care a fost implicat revizuentul şi în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost într-adevăr folosite, astfel cum rezultă din actele dosarului şi chiar din considerentele sentinţei a cărei revizuire s-a solicitat, mijloace de probă constând în interceptări ale unor convorbiri telefonice, realizate probabil cu ajutorul organelor specializate ale Serviciului Român de Informaţii. Cu toate acestea, s-a constatat că revizuentul nu a invocat în această cauză, în cursul procesului penal, vreo excepţie de neconstituţionalitate referitoare la aceste mijloace de probă.

Or, cazul de revizuire invocat, art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care prevăd că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, cu condiţia însă ca în cauzele în care decizia Curţii Constituţionale de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate este invocată ca şi temei al revizuirii, să fi fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege declarate neconstituţionale, până la data publicării.

Această condiţie rezultă în primul rând din conţinutul cazului de revizuire invocat, iar în al doilea rând este conturat cu evidenţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a şi condus de altfel la modificarea textului de lege care reglementează cazurile de revizuire la forma pe care o are în prezent.

În Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 Curtea Constituţională a decis că în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea Constituţională a reţinut, în aceeaşi decizie, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât, Curtea a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Aceste argumente au stat de altfel şi la baza admiterii prin Decizia nr. 126 din 3 martie 3016 a Curţi Constituţionale a excepţiei de neconstituţionalitate a soluţiei legislative cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. în vigoare începând cu data de 27 ianuarie 2016, care nu limita cazul de revizuire menţionat la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Urmare a acestei decizii, legiuitorul a intervenit, modificând textul de lege (453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.) în forma existentă în prezent.

Altfel spus, Înalta Curte, analizând actele aflate la dosar, în raport de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională, constată că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, se reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale.

Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional" (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014).

În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În acelaşi timp însă, mai arată Curtea Constituţională că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată.

Se reţine aşadar că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul.

Pe cale de consecinţă, se constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Cât priveşte principiul autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional a făcut trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, astfel: "rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat."

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept evocate de Curtea Constituţională, Înalta Curte constată că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

Achiesând la motivele expuse în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret". În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Din analiza actelor aflate la dosar coroborate cu susţinerile apărării, astfel cum au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri când, apărătorul ales al revizuentului a susţinut că revizuentul nu a invocat o astfel de excepţie în cauză, întrucât Protocolul de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public, care nu este altceva decât un document care atestă fapte, împrejurări necunoscute la soluţionarea cauzei, a devenit cunoscut în urmă cu foarte puţin timp, iar la momentul la care s-a judecat cauza, acest Protocol şi toate datele care se regăsesc înscrise în el, nu erau cunoscute, aspect ce nu-i poate fi imputat, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite exigenţele deciziei sus-menţionate pentru ca aceasta să-şi poată produce efectele şi în prezenta cauza.

În considerarea argumentelor logico-juridice anterior evocate, se constată că în materia deciziilor Curţii Constituţionale aplicabilitatea pentru viitor este statuată în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la această regulă fiind prevăzută în legislaţia penală o singură excepţie, şi anume atunci când deciziile Curţii Constituţionale se aplică pentru situaţiile facto praeterita, doar în cazul în care partea a invocat respectiva excepţie în cauza sa.

Or, aşa cum s-a arătat, din examinarea întregului material de la dosar rezultă că revizuentul A. nu a formulat o excepţie de neconstituţionalitate în cauza sa.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu putem fi nici în prezenţa cazului reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în situaţia în care, pe de o parte, aşa cum rezultă din Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituţională a asigurat posibilitatea instanţei de judecată de a verifica în fiecare cauză pendinte modalitatea în care aceste Protocoale au avut impact asupra modului de soluţionare. Or, această situaţie urmează a fi stabilită de fiecare instanţă în parte în momentul în care are pe rol o cauză penală, ceea ce se susţine, ar fi necesitatea ca, a fi admisă o cale extraordinară de atac în eventualitatea în care s-ar mai putea ulterior verifica această incidenţă a Protocolului în respectiva cauză.

Pe de altă parte, aşa după cum a susţinut şi apărarea, la interpelarea instanţei în sensul că temeiul de drept al revizuirii a fost indicat ca fiind cel prev. de art. 453 lit. f) C. proc. pen., incidenţa acestuia caz a fost invocată abia în faţa instanţei supreme, "extrapolând, pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen." pe care nu le-a invocat la fond, drept urmare instanţa este ţinută să soluţioneze cauza în limitele cu care este sesizată, revizuentul având posibilitatea să formuleze o altă cerere pentru acest motiv.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, văzând conţinutul cazului de revizuire invocat de condamnat, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi limitele aplicabilităţii lui - stabilite chiar de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa şi cu precădere prin Decizia nr. 126 din 3 martie 3016 - şi constatând, totodată, că în speţa dedusă judecăţii condamnatul nu a invocat în cauza a cărei revizuire o cere nicio excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interceptările telefonice, constată că motivul prevăzut de dispoziţiile anterior evocate este formal invocat, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, iar în prezenta cale de atac nu a fost devoalat niciun motiv pentru care să se impună reformarea hotărârii, aceasta fiind legală şi temeinică.

Aşa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, apelul declarat de revizuentul A. fiind nefondat, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a-l respinge ca atare.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 2/F/ C. civ. din data de 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM