Inadmissibility of appeal against preliminary rejection of annulment motion under finality rule

Asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A., fiind obligat acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că petentul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 340/A/02.03.2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva Sentinţei penale nr. 392/28.12.2016 a Judecătoriei Alexandria, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa amenzii penale pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen.

S-a avut în vedere că au fost invocate cazurile prevăzute la art. 426 alin. (1) lit. b), i) şi f) C. proc. pen., iar cu privire la motivarea contestaţiei, s-a reţinut că petentul a arătat, în esenţă, că fapta nu există şi a indicat în acest sens art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Cu privire la acest aspect, a precizat că Sentinţele nr. 1456/2014 şi 2431/2015 nu se referă la casa în care locuieşte acesta şi nu are nicio legătură cu ea, ci se referă la casa numitului B. şi a moştenitorului C., care nu există şi nu a existat niciodată.

Acesta a mai susţinut că succesiunea casei numitului B., în Sentinţa nr. 1456/2014, s-a făcut pe fondul falsificării sentinţelor definitive nr. 1232/1980 şi nr. 2544/1993 ale Judecătoriei Alexandria. În continuare, a făcut apel, care, însă, a fost respins de către Tribunalul Bucureşti.

S-a mai reţinut că un alt punct din cuprinsul contestaţiei a vizat autoritatea de lucru judecat, indicând dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. Astfel, petentul a invocat Sentinţa nr. 1232/1980 şi încheierea nr. 175/2012 în care s-a stabilit că A. este moştenitorul lui D. şi a lui E. Totodată, a mai făcut referire la Sentinţa nr. 1370/2012 din care reiese că "nu există nicio dovadă din care să rezulte că i s-a atribuit lui C. o casă în care a locuit tatăl său. Contestatorul a mai făcut referire şi la Sentinţa nr. 2544/1993, arătând că aceasta se referă la terenuri, ceea ce interesează fiind curtea pe care a câştigat-o E., întrucât pe aceasta era construită casa lui D., iar curtea nu a făcut obiectul ieşirii din indiviziune. Totodată, a mai susţinut că în Încheierea nr. 308/2012 se arată că A. este moştenitorul lui E.

Conchizând, a precizat că există 5 sentinţe definitive în care nu se pomeneşte nimic de casa fantomă - C.

Referitor la cazul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 426 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., petentul a arătat că a fost judecat la fond şi în apel în lipsa avocatului şi, în plus, toate probele sale reale au fost respinse, iar magistraţii au mers pe înţelesul fals din dispozitivul Sentinţei nr. 2461/2015, explicat anterior - că acesta locuieşte în casa C. - şi nu au ţinut cont de probele reale - că nu există această casă, fiind o "fantomă".

În finalul expunerii, contestatorul a subliniat faptul că există probe clare, respectiv actele de proprietate şi autoritatea de lucru judecat că acesta locuieşte în altă casă, şi anume casa familiei D. şi E., care nu are nicio legătură cu casa B. şi cu moştenitorul C., care este o fantomă.

Analizând cererea petentului şi actele dosarului, prima instanţă a constatat că nu este admisibilă contestaţia în anulare formulată în speţă, pentru următoarele motive:

S-a precizat că într-o modalitate nesistematizată, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 426 lit. b), f) şi i) C. proc. pen., arătând în esenţă că a fost condamnat deşi ar fi trebuit dispusă achitarea, deoarece fapta nu există, că ar exista mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, precum şi că nu a fost asistat de avocat în cursul judecăţii în primă instanţă şi apel.

S-a menţionat că potrivit art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Analizând actele dosarului, raportat la dispoziţiile legale sus-menţionate, s-a constatat că împrejurările învederate de petent nu constituie cazuri de formulare a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în baza dispoziţiilor art. 426 lit. b), f) şi i) C. proc. pen.

Astfel, s-a constatat că deşi petentul a invocat cazul privind încetarea procesului penal, acesta a motivat că de fapt trebuia să se dispună achitarea sa, întrucât fapta nu ar fi existat, împrejurarea incompatibilă cu calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

De asemenea, s-a reţinut că petentul a arătat că nu a fost asistat de avocat la judecarea apelului, invocând dispoziţiile art. 426 lit. f) C. proc. pen., însă în speţă nu era obligatorie asistenţa juridică a inculpatului, în sensul art. 90 lit. a) - c) C. proc. pen. Astfel, s-a menţionat că la momentul judecării cauzei în apel, contestatorul nu era minor, nu era supus vreunei măsuri preventive şi nu se afla în nicio altă situaţie ce ar fi atras obligativitatea asigurării apărării, era în măsură să-şi facă singur apărarea, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului că ar fi fost pronunţate mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, referindu-se la mai multe hotărâri civile, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. au în vedere situaţiile în care împotriva unei persoane se pronunţă hotărâri penale definitive pentru aceeaşi faptă, cu încălcarea principiului ne bis in idem, iar nu atunci când în legătură cu o anumită situaţie juridică s-au pronunţat mai multe hotărâri civile, însă doar o singură hotărâre penală definitivă, după cum este cazul în speţă.

De asemenea, prima instanţă a constatat că nu există nici alte împrejurări care să constituie cazuri de contestaţie în anulare, în condiţiile în care completul de judecată ce a soluţionat cauza a fost compus potrivit legii, nu a existat un caz de incompatibilitate, contestatorul a fost legal citat la judecarea cauzei în apel, şedinţa de judecată a fost publică, cu participarea procurorului, asistenţa juridică şi prezenţa contestatorului la judecată nefiind obligatorii.

Prin urmare, s-a apreciat că petentul a formulat formal o contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri definitive, invocând dispoziţiile art. 426 C. proc. pen., în condiţiile în care motivele cererii nu au legătură cu cazurile de contestaţie în anulare menţionate mai sus, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. pen. nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii.

Împotriva acestei soluţii, contestatorul A. a formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12.08.2019, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 27.09.2019, cu citarea apelantului.

Examinând admisibilitatea căii de atac de faţă, Înalta Curte constată că apelul formulat de contestatorul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentei căi de atac îl constituie Decizia penală nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 340/A/02.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Aşadar, prin decizia penală apelată, curtea de apel a examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare promovate de contestatorul condamnat A., respingând în principiu cererea acestuia, în procedura admisibilităţii în principiu prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. pen.

În cadrul acestor dispoziţii cu caracter special care reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Este adevărat că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilesc faptul că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, aşadar ulterior admiterii în principiu reglementată de art. 431 C. proc. pen.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului, cum este şi cazul deciziei penale împotriva căreia s-a formulat prezenta cale de atac.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În acelaşi sens este şi doctrina pronunţată în materie, atât după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., cât şi anterior acestui moment, care a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge în principiu contestaţia în anulare.

Mai mult, sub aceste aspecte, relevante sunt cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 248 din 10/04/2015.

Se constată, aşadar, că apelantului contestator condamnat A. nu îi este recunoscută calea de atac împotriva deciziei penale prin care s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de acesta, întrucât a fost formulată împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare. Astfel, prin promovarea acesteia, contestatorul condamnat a încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Concluzionând, în condiţiile în care calea de atac de faţă a fost exercitată împotriva unei hotărâri definitive, Înalta Curte va constata că apelul formulat în cauză de contestatorul A. este inadmisibil, urmând a-l respinge ca atare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge apelul formulat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca inadmisibil.

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2019.

Procesat de GGC - GV