Decizia nr. 231/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 227/F din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2016 s-a constatat că legea penală mai favorabilă în ansamblul ei, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B. este C. pen. din 1969, s-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în consecinţă:

S-a schimbat calificarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A., din 6 infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., în 6 infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 246 C. pen. din 1969 şi din 6 infracţiuni de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în 6 infracţiuni de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul săvârşirii a 6 infracţiuni de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzură de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 1 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 2 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 3 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 4 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 5 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (pct. 6 din rechizitoriu).

În baza art. 65 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., b) şi c) C. pen. 1969.

S-a constatat că infracţiunile din prezenta cauză sunt concurente cu infracţiunile pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedepse cu închisoarea prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 74 din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pedepsele componente stabilite prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2012 a ICCJ, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti în aplicarea art. 6 din Noul C. pen., cât şi în pedepsele componente stabilite prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a ICCJ, de:

- 1 (un) an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. anterior;

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. anterior;

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. anterior;

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. anterior;

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) - (3) C. pen. anterior;

- 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) - (3) şi (5) C. pen. anterior, redusă la 5 ani conform Sentinţei penale nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti în aplicarea art. 6 din Noul C. pen.

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 şi 244 alin. (2) C. pen., pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

S-a înlăturat sporul aplicat prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a menţinut pedeapsa accesorie privind interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedeapsa componentă de:

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu aplicată prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente aplicate prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior;

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior;

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior;

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) - (3) din C. pen. anterior;

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) - (3) şi 5 din C. pen. anterior şi în pedepsele componente aplicate prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de:

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen.

- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune, prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 şi 244 alin. (2) C. pen.

S-a înlăturat sporul de 4 ani şi 10 luni închisoare.

S-au menţinut pedepsele complementare şi accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., precum şi restul dispoziţiilor sentinţelor penale.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare, în:

- două pedepse de câte 4 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu în formă calificată aplicate prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare:

- două pedepse a câte 5 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la înşelăciune şi 3 ani şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a exercita funcţia de notar public) C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă complementară, aplicate prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare;

- două pedepse a câte 5 ani închisoare fiecare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitatea la înşelăciune;

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual;

- sporul de 3 ani şi 6 luni închisoare, toate aceste pedepse fiind stabilite prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a menţinut sporul de 5 ani închisoare aplicat prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare.

S-au repus în individualitatea lor toate aceste pedepse şi,

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele aplicate prin prezenta cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 74 din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare şi s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 5 ani închisoare aplicat prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă, în final inculpata A. având de executat pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatei pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969 (ce au corespondent şi în legea nouă) pe o durată de 5 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată sau considerată ca executată după executarea a pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale (preluată şi de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.).

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969 s-a scăzut din durata pedepsei rezultante de 10 ani închisoare aplicată prin prezenta, perioada executată de la data de 19 martie 2013 la zi.

S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la inculpata A., precum şi restul dispoziţiilor sentinţelor penale ale căror pedepse au fost contopite.

S-au anulat mandatele de executare emise în baza sentinţelor penale susmenţionate şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare al pedepsei închisorii.

S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. şi în consecinţă, s-a schimbat calificarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., din complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., în complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 246 C. pen. din 1969 şi din infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. 5 din rechizitoriu).

S-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul B. a fost condamnat la pedepse cu închisoarea prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 974/7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti în pedepsele componente de:

- 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

- 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

- 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

S-a menţinut sporul de 1 an închisoare aplicat Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

S-a menţinut pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b C. pen.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti în pedepsele componente de:

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la uz de fals prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals privind identitatea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals privind identitatea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., pedepse ce au fost contopite şi cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010.

S-a menţinut pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b C. pen.

S-a înlăturat sporul de 1 an închisoare aplicat prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

S-au repus în individualitatea lor toate aceste pedepse.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare sporită cu 6 luni închisoare la care s-a adăugat sporul de 1 an închisoare aplicat prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, în final inculpatul B. având de executat pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b C. pen. din 1969.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969 s-a scăzut din durata pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin prezenta, reţinerea de 24 ore din data de 6 august 2007 cât şi reţinerea şi arestarea de la data de 24 iunie 2009 la 9 aprilie 2014.

S-au anulat mandatele de executare emise în baza sentinţelor penale susmenţionate şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

S-a constatat că legea penală mai favorabilă, în ansamblul ei, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C., D., E., F. şi G. este Noul C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. penală (pct. 1 din rechizitoriu).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului C. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului C. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), care se va executa de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare sub supraveghere pe o durată de 3 ani, potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului C. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului său de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului C. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. combinat cu art. 404 alin. (2) C. proc. pen. pe parcursul termenului de supraveghere s-a impus inculpatului C. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul H. sau în cadrul Direcţiei Administrare Parcuri şi Zone de Agrement - Sector 5 Bucureşti pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 91 alin. (4) teza ultimă din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului C. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu consecinţa executării pedepsei închisorii în regim de detenţie, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul în care inculpatul mai săvârşeşte o infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) urmează a se comunica Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

Pedeapsa complementară aplicată se va executa de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., iar pedeapsa accesorie numai în caz de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. ca urmare a împăcării părţilor (pct. 2 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului D. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului D. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), care se va executa de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe o durată de 2 ani, potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului D. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului său de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului D. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. combinat cu art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a impus inculpatului D. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul H. sau în cadrul Direcţiei Administrare Parcuri şi Zone de Agrement - Sector 2 Bucureşti pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 91 alin. (4) teza ultimă din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului D. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu consecinţa executării pedepsei închisorii în regim de detenţie, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul în care inculpatul mai săvârşeşte o infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

Pedeapsa complementară aplicată urmează a se executa de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., iar pedeapsa accesorie numai în caz de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. ca urmare a împăcării părţilor (pct. 2 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata E. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei E., pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatei E. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), care urmează a se executa de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe o durată de 2 ani, potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei E. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului său de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatei E. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. combinat cu art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a impus inculpatei I. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul H. sau în cadrul Direcţiei Administrare Parcuri şi Zone de Agrement - Sector 2 Bucureşti pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 91 alin. (4) teza ultimă din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei E. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu consecinţa executării pedepsei închisorii în regim de detenţie, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul în care inculpatul mai săvârşeşte o infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

Pedeapsa complementară aplicată se va executa de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., iar pedeapsa accesorie numai în caz de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 41 alin. (1), art. 45 alin. (3) C. pen. (pct. 5 din rechizitoriu).

În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului G. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a interzis inculpatului G., ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul G. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare cu aplicarea art. 91 C. pen., prin Sentinţa penală nr. 269/7 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare.

S-a constatat că prin sentinţa penală susmenţionată, în baza art. 67 alin. (1) C. pen. i-au fost interzise inculpatului G., cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

Conform art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului G., cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală sus menţionată.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 269 din 7 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare, urmând ca inculpatul G. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care s-a adăugat (o treime din totalul celeilalte), 3 luni închisoare. În total inculpatul G. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 3 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului G. alături de pedeapsa principală de 3 ani şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 lit. c) C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. s-a aplicat inculpatului G. ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pedeapsa accesorie executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale 3 ani şi 3 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei F. () sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata F. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (pct. 5 din rechizitoriu).

În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatei F. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a interzis inculpatei F., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a luat act că partea civilă D. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal (faptă pct. 1 din rechizitoriu).

În baza art. 22 alin. (1) C. proc. pen. s-a luat act că partea civilă J. a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpaţilor D. şi E. (faptă pct. 2 din rechizitoriu).

S-a admis, în parte acţiunea civilă, formulată de părţile civile K. şi L.

În baza art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ. au fost obligaţi în solidar inculpaţii A., F., B. şi G., la câte 7.500 RON către părţile civile K. şi L., cu titlu de daune materiale. (faptă pct. 5 din rechizitoriu).

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă M..

În baza art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune materiale şi 10.000 euro cu titlu de daune morale sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua efectuării ambelor plăţi către partea civilă M. (faptă pct. 6 din rechizitoriu).

În temeiul art. 20 alin. (4) C. proc. pen., părţile civile N., O. şi P. pot introduce acţiune la instanţa civilă ca urmare a nerespectării condiţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desfiinţat următoarele înscrisuri:

- înscrisul sub semnătură privată, denumit "CHITANŢĂ", încheiat la data de 14 mai 1985, între C. şi Q.;

- declaraţiile pentru stabilirea impozitului pe teren şi pe clădire depuse la Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 de inculpatul C.;

- certificatul fiscal nr. 603902 din 20 iulie 2005, emis de Direcţia Venituri Buget Local Sector 2;

- înscrisul sub semnătură privată, denumit "CHITANŢĂ", încheiat la data de 10 august 1993, între inculpaţii D., E. şi R.;

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 6 iunie 2005, prin care inculpaţii D. şi E. au vândut imobilul din Bucureşti, str. x, către S.;

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 21 noiembrie 2005, prin care S. a vândut imobilul din Bucureşti, str. x, către T.;

- Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 decembrie 2005, prin care U., a vândut către V., imobilul din Bucureşti, str. x, împreună cu înscrisurile existente la dosarul notarial;

- înscrisul sub semnătură privată, denumit "CHITANŢĂ", încheiat la data de 24 martie 1986, din care rezultă că U. a cumpărat imobilul de la W.;

- Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005, prin care X., în calitate de mandatar al numitului Y., a vândut imobilul din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov, către Z., împreună cu documentele existente la dosarul notarial;

- înscrisul sub semnătură privată, denumit "CHITANŢĂ", întocmit la data de 20 aprilie 1999, din care rezultă că Y. a cumpărat terenul de la O. şi AA.;

- procura autentificată de notarul public BB. sub nr. x din 3 mai 2004, prin care X. a fost împuternicit de Y. să vândă imobilul din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov;

- Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006, autentificată de notarul public A., prin care, aparent, CC. a împuternicit-o pe F. să vândă imobilul din Bucureşti, str. x, Sector 2;

- Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 noiembrie 2007, redactat de avocat DD., având ca obiect imobilul din Bucureşti, str. x.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă şi suma de 2.000 RON cheltuieli judiciare stabilită prin rechizitoriu.

Onorariul avocatului din oficiu în sumă de 1.050 RON s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul C. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă şi suma de 1.000 RON cheltuieli judiciare stabilită prin rechizitoriu.

În temeiul art. 275 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii D. şi E. la câte 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat în care este inclusă şi suma de câte 1.000 RON cheltuieli judiciare stabilită prin rechizitoriu.

În baza aceluiaşi text de lege a fost obligată partea civilă J. la 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii B., F. şi G. la plata sumei de câte 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă şi suma de câte 1.000 RON cheltuieli judiciare stabilită prin rechizitoriu.

În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A., B., F. şi G. să plătească suma de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă L..

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2003 din data de 11 mai 2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii: A. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 1), abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 2); abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 3); abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 4); abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 5) şi abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 6); C., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 1) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen. (fapta de la punctul 1);

D., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 2); E., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 2);

F., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 5); B., pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu prev. de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 5) şi G. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu prev. de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen. (fapta de la punctul 5).

Prin încheierea din data de 5 octombrie 2016 a judecătorului de cameră preliminară, definitivă, au fost respinse cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A., G., F., B. şi C., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2013, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, instanţa de fond a constatat următoarele:

1. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 2 s -a reţinut că la data de 22 mai 2006, inculpatul D. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că numitul T. încearcă să obţină evacuarea sa din imobilul situat la adresa susmenţionată, pe baza unui titlu de proprietate obţinut în mod ilegal.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că, la data de 21 iulie 2005, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare cumpărare nr. x din 21 iulie 2005 prin care, C. a vândut lui EE., imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţie edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, contra sumei de 100.843,2 RON, sumă achitată integral la data autentificării contractului. Pentru a dovedi că este proprietarul imobilului, inculpatul C. a prezentat notarului public A. un înscris sub semnătură privată, denumit "chitanţă" încheiat la data de 14 mai 1985, din care rezulta că a cumpărat imobilul de la Q.

În raport de prevederile art. 11 din Decretul nr. 144/1958 potrivit cărora "Înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor, comunelor reşedinţe de raioane, localităţilor balneo-climatice şi a comunelor declarate centre muncitoreşti, precum şi a comunelor în care se vor dezvolta staţiuni balneo-climatice şi centre muncitoreşti, se vor putea face numai cu autorizaţia prealabilă, dată în condiţiunile prezentului Decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare. Actele de înstrăinare sau împărţeala terenurilor de mai sus se va face numai în forma autentică. Înstrăinările sau împărţelile terenurilor prevăzute în acest articol făcute fără respectarea cerinţelor prezentului Decret, sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de Procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare şi de orice persoană interesată", s-a reţinut că înscrisul prezentat de C., intitulat "chitanţă", nu reprezenta un titlu de proprietate valabil întrucât nu era un înscris autentic şi, prin urmare, era lovit de nulitate absolută, fiind şi fals, deoarece C. nu a cumpărat şi nu a stăpânit niciodată respectivul teren.

S-a mai reţinut că din documentele transmise de Primăria Sectorului 2 Bucureşti - Direcţia Venituri Buget Local a rezultat că inculpatul C. a declarat imobilul din Bucureşti, str. x, Sector 2 în vederea impozitării abia la 20 iulie 2005, adică cu o zi înainte de data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005, prin care a vândut lui EE. imobilul respectiv, demers pe care l-a întreprins deoarece avea nevoie de certificat fiscal la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare.

Odată cu depunerea, la data de 20 iulie 2005, a declaraţiilor pentru stabilirea impozitului pe teren şi clădire, inculpatul C. a depus la Direcţia Venituri Buget Local din cadrul Primăriei Sector 2 Bucureşti şi o cerere pentru eliberarea unui certificat fiscal, cerere care a fost înregistrată sub nr. x din 20 iulie 2005.

Certificatul fiscal care are acelaşi număr şi dată de înregistrare ca şi cererea (603902 din 20 iulie 2005) a fost depus de inculpat la notariat, fiind necesar pentru autentificarea de către inculpata A. a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005, contract cu ajutorul căruia EE. a vândut imobilul lui T. cu suma de 45.000 euro, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public FF. sub nr. x din 20 decembrie 2005. În baza acestui contract de vânzare-cumpărare, T. a solicitat evacuarea inculpatului D. din imobil.

Pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti s-a format Dosarul civil nr. x/2006, iar la data de 15 noiembrie 2011 instanţa a admis excepţia perimării invocată din oficiu şi a constatat ca fiind perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T. în contradictoriu cu pârâţii D., E., GG., HH., II., E., JJ., KK., LL. şi D..

Prin Sentinţa civilă nr. 3326 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti s-a admis în parte acţiunea formulată de D., s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005 încheiat între C. şi EE. şi s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 decembrie 2015, încheiat între EE. şi T.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 21/A din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis apelul declarat de D. împotriva Sentinţei civile nr. 3326 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti şi a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 decembrie 2015 încheiat între EE. şi T., iar la data de 13 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de T. (inculpatul D. nu era proprietarul imobilului, dar locuia de mai mult timp în acesta).

În drept s-a reţinut că:

Faptele inculpatei A. care în cursul anului 2005 l-a ajutat pe C. să vândă în mod fraudulos imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 21 iulie 2005, a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005, prin care C. a vândut respectivul imobil numitului EE. contra sumei de 100.843,2 RON, sumă achitată integral la data autentificării contractului, deşi C. a prezentat notarului public un înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă" care nu reprezenta un titlu valabil de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpatului C. care la data de 21 iulie 2005, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 21 iulie 2005, folosindu-se de un înscris sub semnătură privată fals, denumit "chitanţă", a vândut numitului EE., contra sumei de 100.843,2 RON, imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, asupra căruia nu avea drept de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. 1din noul C. pen., reţinută în sarcina inculpatului C. în cursul cercetărilor penale, constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

2. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 2 s-a reţinut că la data de 30 aprilie 2009, J. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 6 iunie 2005, D. şi E. au vândut, în mod fraudulos, imobilul proprietatea sa, situat la adresa susmenţionată.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la data de 6 iunie 2005, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 iunie 2005 prin care D. şi E. au vândut imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 46 mp, către S., contra sumei de 967.000.000 ROL, preţ achitat vânzătorilor la data de 20 martie 2005.

Pentru dovedirea dreptului de proprietate, D. şi E. au prezentat notarului public A. un înscris sub semnătură privată intitulat "chitanţă", întocmit la 10 august 1993, din care rezultă că au dobândit imobilul de la R..

În raport de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 18/1991, act normativ în baza căruia, în anul 1993, era reglementată circulaţia juridică a terenurilor, cu sau fără construcţii, care prevedeau că "terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică", s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată denumit "chitanţă" prezentat de D. şi E., nu reprezenta un titlu de proprietate valabil deoarece nu era înscris autentic şi, prin urmare, era lovit de nulitate absolută. Cu toate acestea, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 iunie 2005, în baza căruia, S. a promis vânzarea imobilului respectiv, mai întâi către T., prin Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de acelaşi notar public sub nr. x din 10 octombrie 2005, iar ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de acelaşi notar public sub nr. x din 21 noiembrie 2005, a vândut imobilul către T. contra sumei de 77.000 euro, achitată integral.

J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune de lungă durată, în baza sentinţei civile nr. 914/2 februarie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, iar prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP MM., sub nr. x din 25 februarie 2015, a vândut imobilul către NN., contra sumei de 91.610 euro.

În drept s-a reţinut că:

Faptele inculpatei A. care în cursul anului 2005 i-a ajutat pe D. şi E. să vândă în mod fraudulos imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 46 mp, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 6 iunie 2005, a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 iunie 2005 prin care D. şi E. au vândut respectivul imobil către S., contra sumei de 967.000.000 ROL, preţ ce a fost achitat vânzătorilor în data de 20 martie 2005, deşi D. şi E. au prezentat notarului public un înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă", care nu reprezenta un titlu valabil de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpaţilor D. şi E. care la data de 6 iunie 2005, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 6 iunie 2005, folosindu-se de un înscris sub semnătură privată fals, denumit "chitanţă", au vândut numitului S., contra sumei de 967.000.000 ROL, imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 46 mp asupra căruia nu aveau drept de proprietate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., reţinută în sarcina inculpaţilor D. şi E. în cursul cercetărilor penale, constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

3. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 6 s-a reţinut că la data de 8 octombrie 2008, N. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2 decembrie 2005, U. a vândut în mod fraudulos către V. acest imobil aflat în proprietatea mamei sale.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la data de 2 decembrie 2005, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 decembrie 2005 prin care U. a vândut către V. imobilul situat la adresa susmenţionată, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţia edificată pe acesta, în suprafaţă de 58,53 mp, contra sumei de 108.929 RON, achitată integral la 20 martie 2005.

Pentru a dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, U. a prezentat notarului public A. un înscris sub semnătură privată intitulat "Chitanţă", întocmit la data de 24 martie 1986 din care rezulta că a cumpărat imobilul de la W., bunicul lui N., înscris care este fals deoarece, aşa cum rezultă din extrasul din Registrul de deces nr. 120864 din 16 iunie 2010 emis de Primăria Sector 6 Bucureşti - Starea civilă, W. a decedat la data de 16 ianuarie 1986, adică cu aproximativ 2 luni înainte de încheierea respectivei chitanţe.

Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 50/1991 (care a abrogat Decretul nr. 144/1958 ce reglementa circulaţia juridică a terenurilor cu sau fără construcţii) care prevedea că "înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor, comunelor reşedinţe de raioane, localităţilor balneo-climatice şi a comunelor declarate centre muncitoreşti, precum şi a comunelor în care se vor dezvolta staţiuni balneo-climatice şi centre muncitoreşti, se vor putea face numai cu autorizaţia prealabilă, dată, în condiţiunile prezentului Decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare. Actele de înstrăinare sau împărţeala terenurilor de mai sus se va face numai în formă autentică. Înstrăinările sau împărţelile terenurilor prevăzute în acest articol făcute fără respectarea cerinţelor prezentului Decret sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de Procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare şi de orice persoană interesată", s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată denumit "chitanţă", prezentat de U. nu reprezenta un titlul de proprietate valabil, întrucât nu era un înscris autentic şi, prin urmare, era lovit de nulitate absolută. Cu toate acestea, respectivul înscris a fost avut în vedere de către notarul public A. la autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 2 decembrie 2005.

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 4 iulie 2003, întocmit de notarul public OO., imobilul din Bucureşti, str. x, este în proprietatea numiţilor PP. şi QQ. (mama şi, respectiv unchiul lui N.).

În drept s-a reţinut că faptele inculpatei A. constând în aceea că în cursul anului 2005 l-a ajutat pe U. să vândă în mod fraudulos imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58,53 mp, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 2 decembrie 2005 a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 decembrie 2005, prin care U. a vândut respectivul imobil către V. cu suma de 108.929 RON, achitată integral la data de 20 martie 2005, deşi U. a prezentat notarului public un înscris sub semnătură privată, denumit "chitanţă", care nu reprezenta un titlu valabil de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

4. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Voluntari, judeţul Ilfov s-a reţinut că la data de 16 februarie 2006, O. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că numitul Z. a ocupat în mod abuziv un teren în suprafaţă de 600 mp situat în localitatea Voluntari, tarlaua x, parcela x, aflat în proprietatea sa, conform Titlului de proprietate nr. x din 31 iulie 1998.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la data de 12 octombrie 2005, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005, prin care X., în calitate de mandatar al numitului Y. a vândut imobilul situat la adresa susmenţionată, compus din teren în suprafaţă de 640 mp şi construcţia edificată pe acesta, către Z., contra sumei de 47.570 RON, preţ ce a fost achitat vânzătorului, prin mandatar, la data de 10 octombrie 2005.

Pentru a dovedi dreptul de proprietate al vânzătorului Y., X. a prezentat notarului public A. un înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă", întocmit la 20 aprilie 1999, din care rezulta că Y. a cumpărat terenul respectiv de la O. şi AA.

Având în vedere prevederile art. 67 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, potrivit cărora "Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică", s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată denumit "chitanţă", prezentat de X., nu reprezenta un titlu de proprietate valabil întrucât nu era un înscris autentic şi, prin urmare, era lovit de nulitate absolută. Cu toate acestea, notarul public A. a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005, în baza "chitanţei" respective.

X. a fost împuternicit de Y. să vândă imobilul respectiv prin Procura autentificată de notarul public BB. sub nr. x din 3 mai 2004.

În drept s-a reţinut că:

Faptele inculpatei A. care în cursul anului 2005 l-a ajutat pe X., în calitate de mandatar al numitului Y., să vândă în mod fraudulos imobilul din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 640 mp şi construcţia aferentă edificată pe acesta, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 12 octombrie 2005 a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005, prin care X., în calitate de mandatar al lui Y. a vândut respectivul imobil către Z., contra sumei de 47.570 RON, preţ ce a fost achitat vânzătorului prin mandatar în data de 10 octombrie 2005, deşi X. a prezentat notarului public un înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă", care nu reprezenta un titlu valabil de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpatului X. care la data de 12 octombrie 2005, în calitate de mandatar al numitului Y., prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A. sub nr. x din 12 octombrie 2005, folosindu-se de un înscris sub semnătură privată fals, denumit "chitanţă", a vândut numitului Z., contra sumei de 47.570 RON, imobilul din localitatea Voluntari, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 640 mp şi construcţia edificată pe acesta, asupra căruia Y. nu avea drept de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de uz de fals, prev. de art. 323 din noul C. pen., înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Cu privire la infracţiunea de uz de fals, prev. de art. 323 din noul C. pen. reţinută în sarcina inculpatului X. în cursul cercetărilor penale, constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

5. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 2 s-a reţinut că la data de 21 martie 2008, K. şi L., în calitate de moştenitori legali ai defunctului CC., au sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, la 14 noiembrie 2007, pe baza unei procuri false întocmite la BNP RR., F. a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului de la adresa susmenţionată, iar promitentul cumpărător, în persoana avocatului SS. a solicitat Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la data de 18 aprilie 2006, notarul public A. a autentificat Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o pe F. să vândă imobilul de la adresa susmenţionată oricui crede de cuviinţă.

În realitate, CC. nu a împuternicit-o pe F. să vândă imobilul respectiv şi nici nu s-a prezentat în faţa notarului public A., împrejurare ce rezultă din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 7 mai 2008 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul D.G.P.M.B., care a concluzionat că CC. nu a semnat procura şi cererea de autentificare a acesteia. În faţa notarului s-a prezentat, în calitate de mandant, o altă persoană a cărei identitate nu a putut fi stabilită, care a fost identificată de notar cu ajutorul martorilor de identitate, G. şi B..

Pe baza Procurii nr. 2224 din 18 aprilie 2006, la data de 14 noiembrie 2007, F., în calitate de mandatar, a încheiat cu avocatul SS. un antecontract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, antecontract care nu a fost întocmit la notar, ci a fost redactat de avocat DD., sora lui SS. şi în cuprinsul căruia s-a menţionat că preţul imobilului este de 85.000 euro şi a fost achitat integral mandatarului F..

La aceeaşi dată, de 14 noiembrie 2007, SS. a întocmit un proces-verbal cu inculpata F., în prezenţa martorilor asistenţi TT. şi B., în care au fost consemnate seriile bancnotelor de 500 euro şi de 100 euro şi care adunate formează suma de 85.000 euro.

Ulterior încheierii Antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 25 februarie 2008, SS. a introdus o acţiune la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în contradictoriu cu K. şi a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul respectiv, acţiune ce face obiectul Dosarului civil nr. x/2008 La termenul din 8 decembrie 2009, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului penal în care s-a început urmărirea penală împotriva inculpatei F..

În drept s-a reţinut că:

Faptele inculpatei A. care în cursul anului 2006 a ajutat-o pe inculpata F. să vândă în mod fraudulos imobilul situat în Bucureşti, str. x, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 18 aprilie 2006, a întocmit în fals şi a autentificat Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006, prin care, aparent, CC. a împuternicit-o pe F. să vândă respectivul imobil, deşi, în realitate, CC. nu s-a prezentat în faţa notarului şi nu a semnat procura, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpatei F., care în cursul anului 2006 l-a determinat pe notarul public A. să întocmească în fals Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o să vândă imobilul situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 deşi, în realitate, acesta nu s-a prezentat în faţa notarului public şi nu a semnat procura, iar pe baza acestei procuri, la data de 14 noiembrie 2007 a încheiat cu avocatul SS. un antecontract de vânzare-cumpărare în baza căruia a primit pentru imobilul respectiv suma de 85.000 euro, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., instigare la fals intelectual, prev. de art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen. şi instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpatului B. care în cursul anului 2006 a ajutat-o pe inculpata F. să obţină o procură falsă, respectiv Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006, pe baza căreia, ulterior, aceasta a promis vânzarea imobilului din Bucureşti, str. x, către avocatul SS. în schimbul sumei de 85.000 euro, prin aceea că, la data de 18 aprilie 2006 a confirmat în fals identitatea persoanei care s-a prezentat în faţa notarului public A., susţinând că acea persoană este CC., proprietar al imobilului respectiv, deşi, în realitate, persoana care s-a prezentat în faţa notarului public nu era CC., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., complicitate la fals intelectual prev. de art. 48 raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele inculpatului G. care în cursul anului 2006 a ajutat-o pe inculpata F. să obţină procura falsă nr. 2224 din 18 aprilie 2006, pe baza căreia, ulterior, aceasta a promis vânzarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, către avocatul SS., în schimbul sumei de 85.000 euro, prin aceea că, la data de 18 aprilie 2006 a confirmat în fals identitatea persoanei care s-a prezentat în faţa notarului public A., susţinând că respectiva persoană este CC., proprietar al imobilului respectiv, deşi în realitate, persoana care s-a prezentat în faţa notarului public nu era CC., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la fals intelectual, prev. de art. 48 raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Cu privire la infracţiunea de complicitate la fals intelectual, prev. de art. 48 raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., reţinută în sarcina inculpatului G. în cursul cercetărilor penale, constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

6. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului situat în Bucureşti, Calea x, Sector 5 s-a reţinut că la data de 30 august 2006, Ministerul Justiţiei a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, în urma unui control efectuat la biroul notarului public A. s-au constatat nereguli referitor la Dosarul succesoral nr. x/2006 privind pe UU.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că, la data de 7 martie 2006, notarul public A. a autentificat Procura nr. 1189 din 7 martie 2006 prin care, aparent, VV. (identitate fictivă), l-a împuternicit pe WW. să facă demersurile necesare pentru dezbaterea succesiunii de pe urma numitei UU., decedată la 30 octombrie 2005. Cu această ocazie, VV. a fost identificat cu martorii de identitate XX. (decedat la 28 noiembrie 2007) şi YY..

La data de 15 martie 2006, la Biroul Notarial RR. s-a înregistrat sub nr. x din 15 martie 2006, cererea formulată de VV. privind dezbaterea succesiunii de pe urma mamei sale UU., la dosarul succesoral fiind ataşată şi o copie de pe cartea de identitate a lui VV., din conţinutul căreia rezultă că seria şi numărul acesteia, precum şi CNP-ul lui VV. sunt identice cu cele ale lui WW. De asemenea, la dosarul succesoral a fost ataşată şi o copie de pe certificatul de naştere al lui VV., din conţinutul acestuia rezultând că CNP-ul său este identic cu cel al lui WW.

Cu toate că cererea lui VV. a fost înregistrată la BNP RR. la data de 15 martie 2006, notarul public A. a solicitat Camerei Notarilor Publici Bucureşti să-i comunice dacă procedura succesorală de pe urma defunctei UU. s-a dezbătut sau nu la un alt birou notarial, încă din data de 8 martie 2006, adică într-un moment în care nu exista încă o cerere pentru dezbaterea succesiunii.

Prin Adeverinţa nr. x din 8 martie 2006, Camera Notarilor Publici Bucureşti a comunicat notarului public A. faptul că succesiunea de pe urma defunctei UU. s-a înregistrat la Biroul Notarial ZZ., în baza certificatului Camerei Notarilor Publici nr. 1703/2006.

La acest birou notarial era înregistrat Dosarul succesoral nr. x/2006, ca urmare a cererii formulate, în data de 8 februarie 2006, de către AAA., prin care solicita dezbaterea succesiunii de pe urma mamei sale UU..

Prin urmare, la data de 8 februarie 2006, existau două persoane care se prezentau ca fiind copiii defunctei UU., respectiv: VV., care a întreprins demersuri pentru dezbaterea succesiunii la notarul public A. şi AAA., care a făcut demersuri pentru dezbaterea succesiunii la notarul public ZZ..

La solicitarea lui VV. din data de 9 martie 2006, Biroul Notarial ZZ. a transmis cauza succesorală la Biroul Notarului Public A..

Deşi AAA. formulase cerere pentru dezbaterea succesiunii şi indicase în cerere calitatea sa de fiu moştenitor al defunctei UU., notarul public A. a emis Certificatul de moştenitor nr. x din 15 martie 2006 prin care VV. era declarat unic moştenitor al defunctei UU., fără a se face vreo referire la AAA.

Prin urmare, deşi a primit Dosarul succesoral nr. x/2006, de la Biroul Notarial ZZ., în care se afla cererea formulată de AAA., notarul public A. a ignorat efectiv existenţa acestui moştenitor şi, în mod abuziv a emis Certificatul de moştenitor nr. x din 15 martie 2006 doar pe numele lui VV.

Pentru a da o aparenţă de legalitate actelor efectuate, notarul public A. a depus la dosarul succesoral o declaraţie dată de YY. din care rezultă că la data decesului, UU. nu era căsătorită şi avea un singur fiu, VV.

În baza Certificatului de moştenitor nr. x din 15 martie 2006, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23 martie 2006, de notarul public A., VV. a vândut imobilul din Bucureşti, Calea x, lui BBB.

La întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, identitatea lui VV. a fost stabilită de notarul public A. cu martorii de identitate CCC. şi DDD.

În cursul cercetărilor s-a stabilit că AAA. şi VV. nu erau adevăraţii moştenitori ai defunctei UU.. Persoana care, în realitate, era îndreptăţită să o moştenească era M.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, la data de 16 februarie 2009, în Dosarul civil nr. x/2008 a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului VV., invocată din oficiu; a anulat acţiunea formulată de reclamanta M. împotriva pârâtului VV., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a admis acţiunea formulată de reclamanta M. împotriva pârâţilor WW., BBB. şi EEE. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a: Procurii autentificate sub nr. x din 7 martie 2006 de către BNP RR., notar public A.; Certificatului de moştenitor autentificat sub nr. x din 15 martie 2006 de către BNP RR., notar public A. şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 martie 2006 de către BNP RR., notar public A. Totodată a constatat deschisă succesiunea defunctei UU. decedată la 30 octombrie 2005, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. x, faptul că, în masa succesorală de pe urma acesteia este inclus apartamentul situat la adresa susmenţionată şi că are calitatea de moştenitor M., sora, cu o cotă de 1/1 din masa succesorală. În consecinţă, a dispus radierea dreptului de proprietate de pe numele numiţilor VV., BBB. şi FFF. din cartea funciară a imobilului nr. 6167, deschisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 5 şi evacuarea din imobil a pârâţilor FFF. şi BBB.

În final, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP GGG. sub nr. x din 19 august 2011, M. a vândut imobilul către soţii HHH. şi III.

În drept s-a reţinut că faptele inculpatei A. care în cursul anului 2006 l-a ajutat pe WW. să vândă în mod fraudulos imobilul din Bucureşti, Calea x, prin aceea că în calitate de notar public, la data de 15 martie 2006, a emis în mod abuziv Certificatul de moştenitor nr. x din 15 martie 2006, prin care VV. (identitate fictivă) a fost declarat unic moştenitor al defunctei UU., deşi la dosarul succesoral se mai afla şi cererea formulată de AAA. după care, pe baza Procurii nr. 1189 din 7 martie 2006, întocmită în fals, a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23 martie 2006 prin care VV. a vândut imobilul respectiv către BBB., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., uz de fals, prev. de art. 323 din noul C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (2) şi art. 5 din noul C. pen.

Cu privire la infracţiunile de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din noul C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 din noul C. pen., reţinute în sarcina inculpatei A., în cursul cercetărilor penale, constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

7. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 6 s-a reţinut că la data de 3 aprilie 2008, JJJ. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, în baza unor acte false, persoane necunoscute au ocupat apartamentul situat la adresa susmenţionată, aflat în proprietatea mamei sale, KKK., care l-a dobândit prin moştenire de la LLL., decedat la 21 iulie 2007.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la 18 iulie 2006, notarul public A. a autentificat Procura nr. 4267 din 18 iulie 2006 prin care, aparent, LLL., a împuternicit-o pe MMM. să vândă imobilul din Bucureşti, str. x, Sector 6 oricui va crede de cuviinţă.

În realitate, LLL. nu s-a prezentat în faţa notarului şi nu a împuternicit-o pe MMM. să vândă imobilul respectiv, împrejurare ce rezultă din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 14 mai 2008 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul D.G.P.M.B. care a concluzionat că LLL. nu a semnat Procura nr. 4267 din 18 iulie 2006 şi cererea de autentificare a acesteia.

Tot la data de 18 iulie 2006, notarul public A. a autentificat şi Procura nr. 4268 din 18 iulie 2006 prin care LLL. a împuternicit-o pe MMM. să facă demersurile necesare pentru obţinerea actelor de proprietate ale imobilului respectiv, precum şi Testamentul nr. 4269 din 18 iulie 2006, prin care LLL. a instituit-o legatar universal pe MMM.

Din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 14 mai 2008 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul D.G.P.M.B. rezultă că Procura nr. 4268 din 18 iulie 2006 şi Testamentul nr. 4269 din 18 iulie 2006 nu au fost semnate de LLL.

Ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public NNN. sub nr. x din 27 octombrie 2006, MMM., în calitate de mandatar al lui LLL. a vândut imobilul către notarul public A.. Cu alte cuvinte, după ce a întocmit în fals Procura 4267 din 18 iulie 2006, notarul public A. s-a folosit de acest înscris pentru a cumpăra în mod fraudulos imobilul respectiv, aflat în proprietatea lui LLL.

În Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 octombrie 2006 s-a consemnat faptul că preţul imobilului este de 25.000 euro şi a fost achitat integral la data de 18 iulie 2006.

Prin Sentinţa civilă nr. 500 din 22 ianuarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1748 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti s-a admis cererea formulată de KKK. în contradictoriu cu A. şi MMM. şi s-a constatat nulitatea absolută a Procurilor nr. 4267 din 18 iulie 2006 şi nr. 4268 din 18 iulie 2006, a Testamentului nr. 4269 din 18 iulie 2006 şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 octombrie 2006.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 975 din 4 februarie 2010 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neapelare s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta KKK. şi a fost obligată pârâta A. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. x.

În drept s-a reţinut că faptele inculpatei A. care în cursul anului 2006, în calitate de notar public, a întocmit în fals şi a autentificat Procura nr. 4267 din 18 iulie 2006 prin care, aparent, LLL. a împuternicit-o pe MMM. să vândă imobilul din Bucureşti, str. x, oricui va crede de cuviinţă, iar mai apoi, cu ajutorul acestei procuri a cumpărat respectivul imobil de la MMM., prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public NNN., sub nr. x din 27 octombrie 2006, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 289 din vechiul C. pen., uz de fals, prev. de art. 291 din vechiul C. pen., complicitate la fals în declaraţii, prev. de art. 26 raportat la art. 292 din vechiul C. pen. şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

Cu privire la infracţiunile de fals intelectual, prev. de art. 289 din vechiul C. pen., uz de fals, prev. de art. 291 din vechiul C. pen. şi complicitate la fals în declaraţii, prev. de art. 26 raportat la art. 292 din vechiul C. pen., constatându-se că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, în baza art. 328 alin. (3) şi art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea cauzei.

8. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, Sector 2 s-a reţinut că la data de 6 iunie 2006, OOO. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, la 9 decembrie 2005, PPP. zis "QQQ.", prezentându-se drept mandatar, pe baza unei procuri false, a vândut imobilul proprietatea sa, situat la adresa susmenţionată.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la data de 9 decembrie 2005, notarul public A. a autentificat Procura nr. 6474 din 9 decembrie 2005 prin care OOO. l-a împuternicit pe PPP. să vândă imobilul situat în Bucureşti, str. x, oricui va crede de cuviinţă (deşi denumirea actuală a străzii era y, în procură a fost trecută vechea denumire, aceea de str. x).

Din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 29 noiembrie 2006 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul DGPMB rezultă că OOO. a semnat atât cererea de autentificare a procurii, cât şi Procura nr. 6474 din /9 decembrie 2005.

Pe baza Procurii nr. 6474 din 9 decembrie 2005, PPP. a vândut imobilul respectiv către RRR. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public A., sub nr. x din 9 decembrie 2005, contract în cuprinsul căruia a fost inserată menţiunea că preţul imobilului este de 162.765 RON şi a fost achitat în întregime mandatarului la data autentificării acestuia.

Totodată, în Contractul de vânzare-cumpărare, imobilul a fost identificat ca fiind situat în Bucureşti, str. x, deşi în Procura nr. 6474 din 9 decembrie 2005 şi în titlul de proprietate al lui OOO. (Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 7 decembrie 1994) imobilul figura ca fiind situat în Bucureşti, str. x.

Pentru autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 decembrie 2005, în data de 7 decembrie 2005, notarul public A. a transmis către Biroul de Carte Funciară Sector 2 o adresă prin care a solicitat eliberarea unui extras de carte funciară pentru autentificare, pentru imobilul din Bucureşti, str. x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Bucureşti, adresă în care a menţionat faptul că solicitarea sa vine în urma unei cereri formulate de OOO. (la acea dată însă, aceasta din urmă se numea OOO., ca urmare a schimbării numelui prin căsătorie, şi nu OOO.).

În drept, s-a reţinut că faptele inculpatei A. care la data de 9 decembrie 2005, în calitate de notar public, a autentificat în mod abuziv Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 9 decembrie 2005, prin care PPP., în calitate de mandatar al lui OOO., a vândut imobilul din Bucureşti, str. x, către RRR., contra sumei de 162.765 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 din vechiul C. pen.

Instanţa de fond, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti a reţinut ca fiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă activitatea infracţională a inculpaţilor astfel cum a fost stabilită în cursul cercetării penale cu precizarea că, în raport de împrejurarea că faptele au fost comise în perioada 2005 - 2009 (anterior intrării în vigoare a noului C. pen.) şi, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 prin care s-a statuat că, pentru identificarea corectă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind, fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unor pedepse mai mici a apreciat întemeiată cererea procurorului de a se constata că, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B. legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969 şi nu noul C. pen., aşa cum s-a reţinut în actul de trimitere în judecată.

1. În ceea ce priveşte vânzarea imobilului din Bucureşti, str. x, s-a reţinut că inculpata A. a recunoscut în declaraţiile date infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, declaraţii care se coroborează cu declaraţiile persoanei vătămate D., ale martorilor EE. şi T. şi cu înscrisurile depuse la dosar (Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 decembrie 2005, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005, Raportul de expertiză criminalistică nr. x din 18 martie 2016 întocmit de IGPR - Institutul Naţional de Criminalistică, actele transmise de Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti, actele transmise de BNP RR., prin Adresa nr. x din 25 noiembrie 2015) şi a solicitat ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În concret, s-a reţinut că inculpata A., în calitate de notar public l-a ajutat pe inculpatul C. să vândă pe baza unui înscris fals intitulat "chitanţă" imobilul situat la adresa susmenţionată.

Astfel, la data de 21 iulie 2005, inculpata a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2006 prin care C. a vândut martorului EE. imobilul respectiv, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, contra sumei de 100.843,2 RON.

Prin autentificarea de către inculpată a Contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, pe baza unui act sub semnătură privată fals, EE., care în instanţă a arătat că a fost de fapt un intermediar, cumpărător fiind o persoană cu porecla SSS. sau TTT., a vândut imobilul martorului T., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public FF. sub nr. x din 20 decembrie 2005, contra sumei de 45.000 euro.

Constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatei A. care, în cursul anului 2005 l-a ajutat pe inculpatul C. să vândă în mod fraudulos imobilul situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, prin aceea că, în calitate de notar public, la data de 21 iulie 2005 a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005 prin care C. a vândut imobilul numitului EE. contra sumei de 100.843,2 RON, sumă achitată integral la data autentificării contractului, deşi C. a prezentat notarului public un înscris sub semnătură privată denumit "chitanţă", care nu reprezenta un titlu valabil de proprietate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 din C. pen. din 1969 şi de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, texte de lege în baza cărora a dispus condamnarea inculpatei.

Întrucât inculpata a recunoscut în totalitate infracţiunea de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969 şi a solicitat judecarea doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, s-au reţinut prevederile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatei pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969 s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, apreciindu-se faţă de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea inculpatei, rezultate din multitudinea infracţiunilor aflate în concurs real că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 din C. pen. din 1969 (text de lege reţinut în urma aplicării art. 5 din noul C. pen.) pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei s-a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 5 ani, prevăzut de art. 122 din C. pen. din 1969 s-a împlinit în luna ianuarie 2013. Prin urmare, pentru această faptă penală, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În ce-l priveşte pe inculpatul C. s-a reţinut că, legea penală mai favorabilă este noul C. pen. şi că din probele administrate în cauză rezultă că acesta a instigat-o pe inculpata A. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

Pentru a concluziona în sensul întrunirii sub aspect obiectiv şi subiectiv a elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. s-a avut în vedere nu numai autentificarea, în data de 21 iulie 2005, de către inculpata A., a Contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, pe baza unei chitanţe false pusă la dispoziţie de către inculpat, în calitate de vânzător, ci şi întregul demers al acestuia pentru a putea vinde un bun care nu i-a aparţinut niciodată.

Astfel, cu o zi înainte de vânzarea imobilului, inculpatul l-a declarat la Primăria Sectorului 2 Bucureşti - Direcţia Venituri, Buget Local, în vederea impozitării, act ilegal ce a avut la bază, de fapt, eliberarea Certificatului fiscal nr. 603902 din 20 iulie 2005 pe care l-a depus la notarul public A. pentru autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului C., instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din noul C. pen. privitoare la gradul de pericol social al infracţiunii şi la persoana inculpatului, reţinând că acesta este la primul conflict cu legea penală. Având în vedere că de la data săvârşirii infracţiunii (21 iulie 2005) şi până la judecarea cauzei au trecut 13 ani, precum şi acordul inculpatului de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cazul în care va fi tras la răspundere penală s-a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins fără executare efectivă şi anume, în condiţiile art. 91 din noul C. pen. cu instituirea în sarcina inculpatului pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, a măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din noul C. pen. şi a obligaţiei de a presta o muncă în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile.

În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului s-a constatat că, la data de 21 iulie 2015 s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 155 alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) din noul C. pen. şi în consecinţă, s-a dispus încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen.

2. În ceea ce priveşte vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti str. x, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii A., D. şi E. au recunoscut faptele, solicitând ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, potrivit art. 374 din C. proc. pen.

Din probele administrate în cauză a rezultat că prin Sentinţa civilă nr. 914 din 25 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a stabilit că dreptul de proprietate privată asupra imobilului situat la adresa susmenţionată l-a deţinut prin uzucapiunea de lungă durată partea civilă J. care a declarat că s-a împăcat cu inculpaţii D. şi E., împrejurare faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestora pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din noul C. pen.

În ceea ce o priveşte pe inculpata A. s-a reţinut că a comis infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) din C. pen. din 1969 prin aceea că a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 iunie 2005, în calitate de notar, pe baza unui act sub semnătură privată, care nu era un înscris autentic, ci o chitanţă de mână falsificată, ajutându-i în acest mod pe inculpaţii D. şi E. să vândă imobilul respectiv către S., prejudiciind-o prin faptele sale pe partea civilă J.

Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut că inculpata A. a acţionat cu vinovăţia cerută de lege, sub forma intenţiei directe, atâta timp cât a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 iunie 2005 fără a exista un titlu valabil de proprietate asupra imobilului, ci doar o chitanţă de mână ce poartă anul 1993 deşi, J. a deţinut imobilul prin uzucapiunea de lungă durată.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatei s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969 referitoare la circumstanţele reale ale infracţiunii comise, cât şi la persoana acesteia care s-a aflat în permanent conflict cu legea penală, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1969, pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, s-a constatat că, potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi, în consecinţă, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal.

Referitor la inculpaţii D. şi E. s-a reţinut că fapta acestora de a o instiga pe inculpata A. să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu a fost recunoscută de inculpaţi care au solicitat judecarea cauzei pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi dovedită cu probatoriul administrat în cauză.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor D. şi E. s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din noul C. pen. referitoare la gradul de pericol social al faptelor, la persoana inculpaţilor, care nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, precum şi faptul că de la data săvârşirii infracţiunilor - 2005 - la data judecării cauzei inculpaţii nu au mai intrat în conflict cu legea penală, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepselor poate fi atins şi fără executarea efectivă a acestora, respectiv prin aplicarea art. 91 din noul C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu instituirea în sarcina inculpaţilor, pe durata termenului de supraveghere, a măsurilor prevăzute de art. 93 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din noul C. pen. şi a obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

3. În ceea ce priveşte vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, instanţa de fond a reţinut că inculpata A. a recunoscut săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi complicitate la înşelăciune pentru care a fost trimisă în judecată şi care se referă la modul în care a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 decembrie 2005, respectiv, pe baza unei chitanţe de mână prezentate de U. (faţă de care s-a disjuns cauza şi se efectuează cercetări pentru acelaşi gen de infracţiuni) şi nu în baza unui titlu de proprietate, chitanţă care este falsă în condiţiile în care la data de 24 martie 1996, când U. a cumpărat imobilul de la bunicul lui N., numitul W., acesta era decedat.

Astfel, din extrasul de înregistrări de deces nr. 120864 din 16 iunie 2010 emis de Primăria Sector 6 Bucureşti - Starea civilă - rezultă că W. a decedat la 16 ianuarie 1998 cu aproximativ două luni înainte de întocmirea chitanţei de către U., iar potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 4 iulie 2003, proprietarii imobilului situat la adresa susmenţionată sunt PP., în prezent decedată şi QQ. (unchiul lui N.).

Concluzionând în sensul că sunt întrunite sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) din C. pen. din 1969 s-a dispus condamnarea inculpatei A. la pedeapsa închisorii, cu reţinerea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., apreciindu-se, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, privind gradul de pericol social al faptei şi perseverenţa infracţională a inculpatei, că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

4. În ceea ce priveşte vânzarea frauduloasă a imobilului din Voluntari, judeţul Ilfov, instanţa de fond a reţinut că inculpata A. a recunoscut săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi complicitate la înşelăciune constând în autentificarea, în calitate de notar public, a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005, prin care X., mandatar al lui Y. (faţă de care s-a disjuns cauza), a vândut imobilul respectiv, compus din teren în suprafaţă de 640 mp şi construcţia edificată pe acesta, către Z. cu suma de 47.570 RON, sumă ce a fost achitată vânzătorului, prin mandatar, la 10 octombrie 2005.

Autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut de către inculpată pe baza unei chitanţe false deoarece, suprafaţa de 600 mp teren situat în localitatea Voluntari, tarlaua x, parcela x era deţinută de persoanele vătămate O. şi AA. conform Titlului de proprietate nr. x din 31 iulie 1998, iar chitanţa de mână poartă data de 20 aprilie 1999.

Prin autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12 octombrie 2005 pe baza unei chitanţe false, inculpata a comis infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, texte de lege în baza cărora s-a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa închisorii cu reţinerea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, respectiv, gravitatea infracţiunii şi periculozitatea de care a dat dovadă inculpata, care în calitatea sa de notar public, a autentificat un contract de vânzare-cumpărare prin încălcarea Legii nr. 36/1995, deposedând părţile civile de un bun proprietatea acestora, dobândit prin moştenire, şi s-a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în regim de detenţie.

Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1969 pentru care a fost trimisă în judecată inculpata s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, ca urmare a îndeplinirii cerinţelor art. 124 şi art. 122 lit. d) din C. pen. anterior şi, în consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. anterior s-a dispus încetarea procesului penal.

5. În ceea ce priveşte vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, instanţa de fond a reţinut că inculpata A., în calitate de notar public, a autentificat Procura notarială nr. 2224 din 18 aprilie 2006 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o pe F. să vândă imobilul situat la adresa susmenţionată, oricui va crede de cuviinţă.

Pe baza Procurii nr. 2224 din 18 aprilie 2006, la data de 14 noiembrie 2007 inculpata F., în calitate de mandatar, a încheiat cu martorul SS., un antecontract de vânzare-cumpărare pentru imobilul respectiv, preţul vânzării fiind de 85.000 euro.

Fapta comisă de inculpata A. în împrejurările susmenţionate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969 şi a fost recunoscută de către inculpată, recunoaştere ce se coroborează atât cu declaraţia inculpatului B. care a susţinut că cel care s-a prezentat drept CC. la notarul public a fost un om al străzii, cât şi cu Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 7 mai 2008 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul D.G.P.M.B. din concluziile căruia rezultă că CC. nu a semnat procura şi cererea de autentificare a acesteia.

S-a reţinut că intenţia directă a inculpatei este dovedită prin modul în care a autentificat procura notarială în fals şi anume, prin identificarea persoanei care a pretins că se numeşte CC. şi a declarat că nu are copia actului de identitate în original, cu cei doi martori care au declarat în fals, respectiv de B. şi G..

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 din C. pen. din 1969 s-a reţinut că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi, în consecinţă, s-a dispus încetarea procesului penal conform art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen.

Referitor la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. pentru care a fost trimisă în judecată inculpata F. s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale; infracţiunea fiind comisă la 14 noiembrie 2007, termenul de prescripţie conform art. 154 alin. (1) lit. d) raportat la art. 155 alin. (4) din noul C. pen. s-a împlinit la 14 noiembrie 2007.

În ce priveşte infracţiunea de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. pentru care a fost trimisă în judecată inculpata F. s-a reţinut că probele administrate în cauză confirmă intenţia de săvârşire a acestei fapte în condiţiile în care a determinat-o pe inculpata F. să comită infracţiunea de abuz în serviciu.

Cu referire la declaraţia inculpatei în sensul că nu a avut cunoştinţă de faptul că soţul său, B. i-a luat buletinul de identitate cu care s-a prezentat la notariat, depoziţie susţinută şi de acesta din urmă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin procura autentificată la data de 18 aprilie 2006, inculpata A. a împuternicit-o pe F., în calitate de mandatar, să meargă la Administraţia Financiară, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi să îndeplinească formalităţile de vânzare, în numele lui CC. (la dosar, vol. 2 instanţă se află actele depuse de partea civilă L. prin care, în data de 11 aprilie 2007, inculpata F. a formulat cerere în calitate de mandatar al lui CC. de eliberare a unui certificat fiscal pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, Sector 2)

Certificatul de atestare fiscală nr. x din 11 iulie 2007 a fost primit de inculpata F. pentru a-i servi la intabulare cadastru.

De asemenea, inculpata F. a mai formulat cereri de eliberare fiscală, primind atestatele fiscale în datele de 24 mai 2007 şi 18 septembrie 2007 pentru imobilul situat la adresa susmenţionată.

S-a mai reţinut că în instanţă, inculpata a recunoscut că a formulat cereri la Administraţia Financiară şi a primit certificatele de atestare fiscală.

Având în vedere şi declaraţia martorei UUU. din care rezultă că a întrebat-o pe inculpată, cum l-a cunoscut pe CC., aceasta spunându-i că i-a dat procura pentru vânzarea imobilului întrucât îl îngrijea, fiind singur, instanţa de fond a concluzionat în sensul că există concordanţă între fapta la care s-a instigat şi cea săvârşită în concret de către instigat.

În consecinţă, s-a dispus condamnarea inculpatei F. pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu, iar la individualizarea judiciară a pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din noul C. pen. concretizate în gradul de pericol social al infracţiunii, cât şi periculozitatea acesteia rezultată din întreaga activitate infracţională ce a avut la bază vânzarea frauduloasă a unui bun care a aparţinut lui CC., decedat la 20 decembrie 2007, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

Cu privire la inculpatul B. s-a reţinut că probele dosarului confirmă că acesta a comis infracţiunile de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969 şi complicitate la abuz în serviciu prev. de art. 26 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, prin faptul că, în cursul anului 2006 a ajutat-o pe inculpata F. să obţină Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006 care s-a dovedit a fi falsă, procură pe baza căreia inculpata a primit suma de 85.000 euro urmare încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Referitor la infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu săvârşită la data de 18 aprilie 2006, reţinută în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale ca urmare a îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 din C. pen. din 1969 şi, în consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru această faptă penală.

Pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii, la individualizarea pedepsei avându-se în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969 referitoare la gradul de pericol social ridicat al infracţiunii comise, cât şi la persoana inculpatului care este în permanent conflict cu legea penală, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

Având în vedere antecedentele penale ale inculpatului s-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, s-au aplicat dispoziţiile art. 36 alin. (1), (33) lit. a) şi 34 lit. b) din C. pen. din 1969 şi s-a dispus ca, în urma contopirii tuturor pedepselor, inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat şi un spor.

În ce-l priveşte pe inculpatul G., instanţa de fond a reţinut că, din coroborarea declaraţiilor inculpaţilor A. şi B. cu celelalte probe administrate în cauză rezultă că acesta a săvârşit infracţiunile de complicitate la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi de complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen.

Pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune s-a constatat că, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 154 alin. (4) din noul C. pen., s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale şi, în consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru această faptă.

Apreciind că susţinerea inculpatului în sensul că inculpatul B. i-a spus că persoana pe care a luat-o cu taxiul este CC., motiv pentru care a confirmat identitatea acestuia în faţa notarului, nu poate conduce la exonerarea sa de răspundere penală, atâta timp cât faptele au avut drept rezultat vânzarea în mod fraudulos de către inculpata F. a imobilului din str. x, Sector 2 Bucureşti, instanţa de fond a concluzionat în sensul că nu poate reţine lipsa vinovăţiei acestuia în săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu şi în consecinţă a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii.

La individualizarea judiciară a pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 din noul C. pen. privitoare la circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, cât şi la persoana inculpatului, care este în permanent conflict cu legea penală, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condiţii de detenţie.

În raport de menţiunile din fişa de cazier a inculpatului s-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care acesta a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 269 din 7 iunie 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare şi, în consecinţă, s-au aplicat dispoziţiile art. 97 alin. (1) din noul C. pen. referitoare la anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicată prin această sentinţă penală, iar în urma aplicării art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse.

6. Referitor la vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, Calea x, bl. 66. et. 7, instanţa de fond a constatat că probele administrate în cauză confirmă săvârşirea de către inculpata A. a infracţiunilor de abuz în serviciu şi complicitate la înşelăciune, fapte recunoscute de aceasta astfel cum au fost reţinute prin actul de trimitere în judecată.

În concret, s-a reţinut că inculpata, în calitate de notar public, a autentificat în fals Procura nr. 1189 din 7 martie 2006 prin care, aparent, VV. (persoană cu identitate fictivă) l-a împuternicit pe WW. (decedat la data de 30 iunie 2008) să facă demersurile necesare pentru dezbaterea succesiunii de pe urma numitei UU., decedată la 30 octombrie 2005, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Calea x.

Intenţia inculpatei în comiterea infracţiunilor rezultă din modalitatea în care a întocmit în fals procura notarială mai susmenţionată, în condiţiile în care seria şi numărul cărţii de identitate, precum şi CNP-ul lui VV. sunt identice cu cele ale lui WW.

S-a mai reţinut că, înainte de a se formula cererea de dezbatere a succesiunii de către VV., o persoană străină de moştenire, cu nume fictiv, pretextând că are calitatea de fiu al defunctei UU., la data de 8 martie 2006, inculpata a solicitat Camerei Notarilor Publici Bucureşti să-i comunice dacă procedura succesorală de pe urma defunctei UU. s-a dezbătut sau nu.

În urma informării transmise de Camera Notarilor Publici Bucureşti, falsul moştenitor VV. a solicitat la data de 9 martie 2006, Biroului Notarial ZZ., să înainteze Dosarul succesoral nr. x/2006 privindu-l pe AAA., care la rândul lui, a declarat că este fiul defunctei UU.

Din întreaga activitate infracţională rezultă atât intenţia directă a inculpatei în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, cât şi periculozitatea deosebită a acesteia, în condiţiile în care, în mod abuziv a emis Certificatul de moştenitor nr. x din 15 martie 2006 prin care i-a atribuit lui VV. calitatea de unic moştenitor al defunctei UU., ignorând Dosarul succesoral nr. x/2006 trimis de Biroul Notarial ZZ., în care se afla cererea lui AAA.

Continuând activitatea infracţională, inculpata a depus la dosarul succesoral o declaraţie falsă prin care YY. a confirmat că VV. este singurul fiu al defunctei UU.

În baza Certificatului de moştenitor nr. x din 15 martie 2006 a fost autentificat de către inculpata A. Contractul de vânzare-cumpărare sub nr. x din 23 martie 2006, prin care VV. a vândut imobilul, la o distanţă de 8 zile, de la data emiterii certificatului de moştenitor, către BBB.

La întocmirea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 martie 2006, identitatea falsului moştenitor VV. a fost stabilită de inculpată pe baza a doi martori, respectiv CCC. şi DDD. care s-a dovedit că au făcut afirmaţii mincinoase, privitoare la identitatea acestuia.

În realitate, persoana îndreptăţită să o moştenească pe UU. este partea civilă M., în calitate de soră a defunctei. În acest sens este şi hotărârea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/2018, la data de 16 februarie 2009 prin care: s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului VV., invocată din oficiu; s-a anulat acţiunea formulată de reclamanta M. împotriva pârâtului VV. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; s-a admis acţiunea formulată de M. împotriva pârâţilor WW., BBB. şi EEE. şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a Procurii autentificate sub nr. x din 7 martie 2006 de către BNP RR., notar public A., a Certificatului de moştenitor autentificat sub nr. x din 15 martie 2006 de către BNP RR., notar public A. şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 martie 2006 de către BNP RR., notar public A.; s-a constatat deschisă succesiunea defunctei UU., decedată la 30 octombrie 2005 şi faptul că, în masa succesorală de pe urma acesteia este inclus apartamentul situat în Bucureşti, str. x, Sector 5 şi că are calitatea de moştenitor al defunctei M., soră, cu o cotă de 1/1 din masa succesorală. S-a dispus radierea dreptului de proprietate de pe numele numiţilor VV., BBB. şi FFF. din cartea funciară, deschisă de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 5 şi evacuarea pârâţilor BBB. şi FFF. din imobilul proprietatea reclamantei.

În consecinţă, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatei A. pentru complicitate la înşelăciune, faptă prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, iar la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969 privind gradul de pericol social al infracţiunii comise şi perseverenţa infracţională a inculpatei, apreciindu-se că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins numai prin executarea efectivă a acesteia.

Pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1969 s-a constatat incidenţa art. 124 şi 122 lit. d) din C. pen. din 1969 referitoare la prescripţia răspunderii penale şi, în consecinţă, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei pentru această infracţiune

Din oficiu, instanţa de fond a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 36 raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 şi a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatei A. în cauza dedusă judecăţii cu pedepsele aplicate prin sentinţele penale anterioare pentru infracţiuni concurente, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea la care a adăugat un spor.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen., L. şi K. s-au constituit părţi civile cu suma totală de 20.000 RON reprezentând daune materiale din care, 5.000 RON, cheltuielile suportate în perioada 2008 - 2017 cu toate demersurile judiciare întreprinse şi 15.000 RON reprezentând pierderea suferită, ca urmare a faptului că nu au putut valorifica averea succesorală rămasă de pe urma defunctului CC. datorită infracţiunilor comise de inculpaţii A., F., B. şi G..

Referitor la suma de 5.000 RON s-a constatat că nu a fost dovedită de către părţile civile, cu atât mai mult cu cât nu poate face obiectul reparării patrimoniale, conform art. 998 şi urm. din C. civ.

În ce priveşte suma de câte 7.500 RON reprezentând daune materiale s-a constatat că cererea formulată de părţile civile este justificată având în vedere creşterea preţurilor imobilelor începând cu anul 2007 până în anul 2018, conform înscrisurilor aflate la dosar.

În consecinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile K. şi L. şi, în baza art. 346 din C. proc. pen. raportat la art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ., au fost obligaţi inculpaţii A., F., B. şi G., la câte 7.500 RON către părţile civile K. şi L., cu titlu de daune materiale.

Persoana vătămată M. s-a constituit parte civilă cu sumele de 20.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi 10.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale reprezentând prejudiciul suferit prin fapta inculpatei A.

Instanţa de fond a constatat întemeiată cererea formulată de partea civilă M. şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 şi urm. din C. civ. anterior a dispus obligarea inculpatei A. la plata către această parte civilă a sumelor de 20.000 euro cu titlu de daune materiale şi respectiv, de 10.000 euro daune morale sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţilor.

S-au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că pentru un apartament ca cel dobândit prin moştenire de către partea civilă M. de la sora sa, UU., preţul era de 70.000 euro în anul 2006 şi l-a vândut în anul 2011 cu suma de 45.000 euro. De asemenea, potrivit înscrisurilor existente la dosar, apartamentul a fost ocupat în mod fraudulos de către BBB., partea civilă achitând restanţele şi pe perioada cât a fost lipsită de folosinţa acestuia.

S-a apreciat că şi prejudiciul moral este întemeiat, atâta timp cât un fals moştenitor care a pretextat că este unicul fiul al defunctei UU., respectiv VV. a obţinut prin fraudă apartamentul din Bucureşti, Calea x, iar ulterior imobilul a fost ocupat de persoane de etnie romă pe bază de acte false.

Persoana vătămată inculpat D. nu s-a constituit parte civilă.

În ceea ce-l priveşte pe N., moştenitorul persoanei vătămate PP., decedată în cursul urmăririi penale, acesta nu s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală, iar la instanţa de fond, deşi legal citat nu s-a prezentat la instanţă pentru a se constitui parte civilă, cu respectarea art. 20 din C. proc. pen.

La solicitarea acestuia au fost citaţi şi ceilalţi moştenitori ai defunctei PP., respectiv, VVV., WWW. şi XXX., care nu au formulat cereri de constituire de parte civilă, având deschisă, ca şi în cazul succesorului lui N., calea acţiunii civile separate, conform art. 20 alin. (4) din C. proc. pen.

De asemenea, s-a reţinut că şi O. şi P. pot beneficia de dispoziţiile art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., ca urmare a nerespectării condiţiilor impuse de alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege.

În ceea ce o priveşte pe partea civilă J. s-a constatat că aceasta a renunţat la pretenţiile civile formulate împotriva inculpaţilor D. şi E..

Împotriva Sentinţei penale nr. 227/F din 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au formulat apeluri inculpaţii C., B., A., F. şi G.

Cererile de apel ale inculpaţilor au fost înaintate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la datele de: 31 octombrie 2018 (cererea de apel a inculpatului B.); 1 noiembrie 2018 (cererile de apel ale inculpaţilor C., F. şi G.); 7 noiembrie 2018 (cererea de apel a inculpatei A.).

Motivele scrise de apel pentru inculpaţii B., F. şi G. au fost depuse la dosar la data de 11 martie 2019, iar pentru inculpata A., la data de 15 ianuarie 2019.

Inculpatul C. nu a motivat în scris cererea de apel, însă cu ocazia dezbaterilor, apărătorul acestuia a solicitat, în principal, pronunţarea unei soluţii de achitare în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) sau c) din C. proc. pen., susţinând că nu există nici indicii temeinice, nici probe din care să rezulte că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. În subsidiar, a criticat sentinţa sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului, susţinând că înscrisurile depuse la dosar la instanţa de fond şi la instanţa de apel şi împrejurarea că inculpatul se află la primul contact cu legea penală, justifică reţinerea în favoarea acestuia a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi înlăturarea dispoziţiilor art. 91 din C. pen. referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Criticile punctuale formulate de inculpat urmează a fi dezvoltate cu ocazia analizării fiecărui motiv de apel.

În motivele scrise de apel, pentru inculpata F., apărătorul ales al acesteia a solicitat, în ce priveşte latura penală a cauzei, în principal, încetarea procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cu trimitere la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen., pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatei în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. deoarece nu există probe că inculpata a săvârşit infracţiunea de instigare la abuz în serviciu. În cel de-al doilea subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond întrucât judecata în primă instanţă a avut loc cu încălcarea art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil. În fine, în ipoteza menţinerii soluţiei de condamnare a inculpatei, s-a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei aplicate acesteia, în sensul de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 91 din C. pen.

Sub aspectul laturii civile s-a solicitat să se respingă pretenţiile civile formulate de părţile civile K. şi L., invocându-se dispoziţiile art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

Pentru inculpatul B., apărătorul ales al acestuia a solicitat, în ce priveşte latura penală a cauzei, în principal, încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen., pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. În subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât judecata în primă instanţă a avut loc cu încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil. Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei s-a susţinut că, faţă de probele existente la dosar, de înscrisurile în circumstanţiere depuse şi de împrejurarea că pentru o infracţiune identificată în anul 2006 urmează ca inculpatul să primească o condamnare în anul 2019, fără să se invoce vreo culpă a acestuia în tergiversarea soluţionării cauzei, soluţia instanţei de fond este prea drastică şi excesivă din punctul de vedere al cuantumului pedepsei şi al modalităţii de executare a acesteia.

Sub aspectul laturii civile s-a solicitat să se respingă pretenţiile civile cerute de părţile civile K. şi L., invocându-se dispoziţiile art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

Pentru inculpatul G., apărătorul ales al acestuia a solicitat, în ce priveşte latura penală a cauzei, în principal, încetarea procesului penal pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen. întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. întrucât nu există probe că acesta ar fi săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu. În cel de- al doilea subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond întrucât judecata în primă instanţă a avut loc cu încălcarea art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil. În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei s-a susţinut că, faţă de probele existente la dosar, de înscrisurile în circumstanţiere depuse şi de împrejurarea că pentru o infracţiune identificată în 2006, inculpatul urmează să primească o condamnare în 2019, fără să se invoce vreo culpă a acestuia în tergiversarea soluţionării cauzei, soluţia instanţei de fond este prea drastică şi excesivă sub aspectul cuantumului pedepsei şi al modalităţii de executare a acesteia.

Referitor la latura civilă a cauzei s-a solicitat să se respingă pretenţiile civile formulate de părţile civile K. şi L., invocându-se dispoziţiile art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

Apelanta inculpată A., în concluziile scrise depuse la dosar a solicitat, în ce priveşte latura penală a cauzei, anularea Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 7/70/42/2017 emis de Curtea de Apel Ploieşti şi emiterea unui nou mandat de executare conform celor dispuse prin Sentinţa penală nr. 227/F din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar referitor la latura civilă a cauzei, a cerut înlăturarea obligării sale la plata daunelor morale către părţile civile K. şi L., respectiv, la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă M.

Motivele scrise de apel formulate de inculpaţii F., B., G. şi A., prin apărătorul ales, au fost susţinute integral cu ocazia dezbaterilor, criticile punctuale formulate de inculpaţi urmând a fi dezvoltate cu prilejul analizării fiecărui motiv de apel.

În privinţa criticilor comune formulate de apărătorul ales al apelanţilor inculpaţilor F., B. şi G., analiza acestora se va realiza o singură dată şi nu separat pentru fiecare inculpat, întrucât argumentele invocate de apărare în susţinerea acestora sunt identice.

Analizând hotărârea apelată din perspectiva criticilor formulate în scris şi susţinute oral în şedinţă publică, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt fondate apelurile declarate de inculpatele F. şi A. şi nefondate apelurile declarate de inculpaţii C., B. şi G.

I.a) În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul C. prin care se solicită, în principal, pronunţarea unei soluţii de achitare, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) sau c) din C. proc. pen., apărătorul ales a susţinut că nu există nici indicii temeinice, nici probe din care să rezulte că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de instigare la abuz în serviciu. În concret, s-a susţinut că inculpatul, împreună cu martorul EE., ar fi fost solicitaţi de o persoană neidentificată, având porecla TTT. (pe care EE. o cunoştea, fiind vecin cu acesta) să semneze un act notarial ce ar fi vizat acordarea unui ajutor social, act pe care inculpatul l-a semnat fără să-şi însuşească conţinutul acestuia deoarece nu ştie nici să scrie, nici să citească. În realitate, prin actul respectiv, TTT., având şi concursul notarului public, a mascat vânzarea-cumpărarea unui imobil. S-a mai susţinut că la data respectivă, apelantul inculpat se afla într-o stare precară din punct de vedere financiar şi i s-a spus că dacă va semna actul respectiv, i se vor mai da 100 de dolari. De asemenea, apărarea a mai susţinut faptul că, întrucât în cursul urmăririi penale, EE. (participant la activitatea reţinută în sarcina apelantului inculpat) a avut calitatea de martor, aceeaşi calitate trebuia să aibă şi C. şi că, organul de urmărire penală nu a întreprins demersurile necesare pentru a descoperi identitatea numitului TTT., deşi acesta era principalul responsabil pentru situaţia creată.

Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că, prin susţinerea că apelantul inculpat (în cursul urmăririi penale inculpatul nu a dat declaraţie, iar la instanţa de fond şi la instanţa de apel nu s-a prezentat, deşi a fost legal citat) a avut reprezentarea că actul notarial pe care îl semnează se referă la acordarea unui ajutor social şi nu la vânzarea unui imobil, apărarea încearcă să acrediteze ideea că în cauză ar opera cauza de neimputabilitate prevăzută la art. 30 din C. pen., respectiv, eroarea.

Potrivit art. 30 alin. (1) din C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, prin eroare, ca noţiune generală, se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită, de către cel care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fie a unei stări, situaţii sau împrejurări esenţiale pentru corecta caracterizare a faptei, fie a unui element circumstanţial de agravare, fie a unei dispoziţii legale nepenale sau a caracterului ilicit al faptei.

Din definiţia dată erorii în dreptul penal rezultă că o faptă îşi pierde caracterul imputabil sau agravat, ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor date ale realităţii obiective ori a unei dispoziţii legale; în acest sens, vinovăţia este alterată din cauza influenţei suferite de factorul intelectiv, făptuitorul având o reprezentare greşită a realităţii. Deformarea factorului intelectiv se datorează deci necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a situaţiei, stării sau împrejurării în care a avut loc săvârşirea faptei, adică provine din reprezentarea greşită, deformată pe care făptuitorul a avut-o cu privire la realitatea din momentul săvârşirii faptei.

Pentru ca eroarea de fapt să constituie o cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei, este necesar să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală; făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei; starea, situaţia sau împrejurarea a cărei existenţă nu a fost cunoscută făptuitorului să fie dintre acelea care sunt necesare pentru ca fapta săvârşită să constituie infracţiune.

Raportând aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii şi, în considerarea argumentelor ce vor fi prezentate în cele ce urmează, Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de apărare, că apelantul inculpat a cunoscut că înscrisul pe care l-a semnat în faţa notarului public la data de 21 iulie 2005, este Contractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 şi nu un act notarial pentru acordarea unui ajutor social.

Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că data de 20 iulie 2005, apelantul inculpat s-a prezentat la Direcţia Venituri Buget Local din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti unde a depus declaraţia pentru stabilirea impozitului pe teren şi pe clădire pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 şi o cerere pentru eliberarea certificatului fiscal, privind acelaşi imobil.

Din Raportul de expertiză criminalistică nr. x din 18 martie 2016, întocmit de I.G.P.R. - Institutul Naţional de Criminalistică, rezultă că menţiunea "C." existentă atât pe declaraţia, cât şi pe cererea pe care apelantul inculpat le-a depus la Direcţia Venituri Buget Local din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 20 iulie 2005, pentru stabilirea impozitului pe teren şi clădire şi pentru eliberarea certificatului fiscal a fost executată de acesta.

La data de 21 iulie 2005, apelantul inculpat, în calitatea sa nereală de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta în suprafaţă de 58 mp, a prezentat notarului public, inculpata A., un înscris sub semnătură privată intitulat "chitanţă", datat 14 mai 1985, din care rezulta că a cumpărat imobilul de la Q.. În realitate, acest înscris sub semnătură privată era fals deoarece, apelantul inculpat nu a cumpărat şi nu a stăpânit niciodată imobilul respectiv. Tot la data de 21 iulie 2005, apelantul inculpat a prezentat notarului public şi Certificatul fiscal nr. 603902 din data de 20 iulie 2005 eliberat la cererea scrisă pe care a depus-o în aceeaşi zi la Direcţia Venituri Buget Local din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti.

Atât chitanţa, datată 14 mai 1985, care s-a dovedit a fi falsă, cât şi Certificatul fiscal nr. 603902 din 20 iulie 2005 au fost avute în vedere de către inculpata A., la autentificarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005 în baza căruia, apelantul inculpat a vândut lui EE. imobilul respectiv cu suma de 100.843,2 RON, sumă ce a fost achitată integral de către cumpărător la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Ulterior, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public FF. sub nr. x din 20 decembrie 2005, EE. a vândut imobilul către T. cu suma de 45.000 euro, iar acesta a solicitat soţilor D. şi E. să plece din imobil.

În cauză a fost audiat martorul EE. care în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la 7 ianuarie 2016, declaraţie pe care a menţinut-o în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, cu ocazia audierii din 27 martie 2018, a arătat că anterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, nu a cunoscut nici persoana de la care a cumpărat imobilul, adică pe inculpat, nici persoana căreia i l-a vândut, dar că aceste persoane au fost prezente în faţa notarului la momentul la care s-au făcut tranzacţiile cu privire la imobil şi a fost autentificat Contractul de vânzare-cumpărare a acestuia. A mai declarat martorul că notarul public a întrebat persoanele prezente (deci şi pe inculpat) dacă s-au primit banii (preţul apartamentului), iar răspunsul acestora a fost afirmativ.

Prezenţa apelantului inculpat C. în faţa notarului public, la data de 21 iulie 2005, la discuţiile privind tranzacţiile având ca obiect imobilul pe care l-a înstrăinat în mod fraudulos lui EE., precum şi demersurile întreprinse de acesta pentru obţinerea înscrisurilor necesare autentificării Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 iulie 2005, sunt împrejurări de natură a forma convingerea Înaltei Curţi că inculpatul a semnat Contractul de vânzare-cumpărare în cunoştinţă de cauză, nefiind în eroare cu privire la conţinutul acestuia, aşa cum a susţinut apărarea. În consecinţă, susţinerea apărării în sensul că apelantul inculpat a avut reprezentarea că semnează un act notarial pentru acordarea unui ajutor social şi nu un act de vânzare-cumpărare a unui imobil, urmează a fi înlăturată.

În ceea ce priveşte acuzaţia de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, reţinută în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată şi confirmată de instanţa de fond prin pronunţarea unei soluţii de condamnare, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile instigării, prevăzute de art. 47 din C. pen., respectiv: existenţa activităţii de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; realizarea cu intenţie a activităţii de determinare; săvârşirea de către autor a faptei prevăzute de legea penală.

Prin punerea la dispoziţia inculpatei A. a înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanţă", care s-a dovedit a fi fals, apelantul inculpat, cu intenţie directă, a determinat-o pe aceasta să comită o faptă prevăzută de legea penală şi a urmărit şi acceptat rezultatul socialmente periculos al faptei respective şi anume, vătămarea intereselor legale ale persoanelor vătămate D. şi E. şi deposedarea acestora de imobilul situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 Bucureşti.

Este adevărat că o asemenea fraudă imobiliară nu putea fi realizată decât cu concursul persoanei chemate să autentifice contractul de vânzare-cumpărare, în speţă, notarul public A., care prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu a făcut posibilă încălcarea securităţii raporturilor juridice privind dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, dând girul autenticităţii documentelor folosite la realizarea activităţii infracţionale. Însă, fapta reţinută în sarcina inculpatei A., nu este de natură a înlătura răspunderea penală a apelantului inculpat a cărui activitate infracţională (constând în folosirea înscrisului sub semnătură privată fals intitulat "chitanţă", prin care şi-a atribuit în mod nereal calitatea de proprietar al imobilului, şi prezentarea acestuia inculpatei A., care prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor prevăzute de lege a autentificat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21 iulie 2005), se circumscrie unei activităţi concrete, obiective, de determinare a inculpatei A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Împrejurarea că în cursul urmăririi penale nu a fost identificat numitul TTT. (despre care apărătorul inculpatului susţine că este principalul responsabil pentru situaţia creată) şi faptul că lui EE., cel care a cumpărat de la inculpat imobilul, organul de urmărire penală i-a atribuit calitatea de martor, sunt irelevante în ce priveşte răspunderea penală a apelantului inculpat C. în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia acestuia în comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Stabilirea în cursul urmăririi penale a calităţii procesuale a părţilor implicate într-o procedură judiciară este atributul exclusiv al organului de urmărire penală.

În consecinţă, constatând că activitatea infracţională a apelantului inculpat C., dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, se circumscrie, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, formei de participaţie penală a instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior, (faptă comisă de inculpata A.), cererea prin care se solicită achitarea apelantului inculpat, formulată de apărătorul acestuia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

b) Cel de-al doilea motiv de apel vizează individualizarea judiciară a pedepsei cu referire la modalitatea de executare a acesteia, apărarea solicitând reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi înlăturarea dispoziţiilor art. 91 din C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, motivat de faptul că inculpatul are reşedinţa în Marea Britanie unde are şi contracte de muncă, iar revenirea sa periodică în ţară, atât pentru a se prezenta la organul desemnat cu supravegherea sa, cât şi pentru a presta muncă în folosul comunităţii ar duce la pierderea locului de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., pot constitui circumstanţe atenuante judiciare, împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Înalta Curte, procedând la verificarea hotărârii sub acest aspect, în raport de toate criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., nu a identificat acele împrejurări legate de fapta comisă, de natură să diminueze gravitatea acesteia sau periculozitatea apelantului inculpat şi să justifice reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante judiciare prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., inclusiv faptul că apelantul inculpat este la primul contact cu legea penală. Împrejurarea că de la data comiterii faptelor (iulie 2005) la data judecării cauzei a trecut un interval de timp destul de mare (invocată de apărare în susţinerea criticii vizând greşita individualizare a pedepsei) a fost valorificată de instanţa de fond, atât prin stabilirea unui cuantum al pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, care este apropiat de minimul special prevăzut de textul de lege care incriminează infracţiunea de abuz în serviciu (care este de 2 ani închisoare), cât şi prin modalitatea de executare a pedepsei şi anume, în condiţii neprivative de libertate. Gravitatea infracţiunii pentru care apelantul inculpat a fost condamnat, determinată de modul şi împrejurările în care a fost comisă, dar mai ales de urmările produse - vătămarea intereselor legale ale persoanelor vătămate şi deposedarea în drept a acestora de imobilul ce face obiectul cauzei - justifică, în opinia Înaltei Curţi, menţinerea atât a cuantumului pedepsei stabilite de instanţa de fond, cât şi a modalităţii de executare a acesteia. De altfel, o altă modalitate de executare a pedepsei, neprivativă de libertate, respectiv amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, singurele prevăzute de legislaţia în vigoare nici nu s-ar putea dispune, întrucât nu este îndeplinită condiţia referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (potrivit art. 83 alin. (2) din C. pen., amânarea aplicării pedepsei nu se poate dispune dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare, iar potrivit art. 80 alin. (2) lit. d) din C. pen., renunţarea la aplicarea pedepsei nu se poate dispune dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani). Or, potrivit art. 297 din C. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina apelantului inculpat (indiferent de forma de participaţie penală în care se comite) este închisoarea de la 2 la 7 ani.

De precizat este şi faptul că, în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, deşi apelantul inculpat se afla în aceeaşi situaţie ca şi la data judecării apelului, (era plecat la muncă în Spania), prin înscris autentic şi-a dat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cazul în care va fi condamnat, condiţie cerută de lege pentru a se putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

II. Referitor la apelurile declarate de inculpaţii B., F. şi G., Înalta Curte va analiza cu prioritate solicitarea comună a acestora, formulată prin apărătorul ales, de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc cu încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concret, apărarea a susţinut că sentinţa nu descrie în întregime activitatea infracţională a inculpaţilor, în considerentele acesteia fiind precizată doar încadrarea în drept a faptelor presupuse a fi comise, aspect similar cu o nemotivare totală a hotărârii şi care conduce la imposibilitatea verificării acesteia de către instanţa de apel. S-a mai susţinut că sentinţa este nelegală, fiind contrară art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. care impune ca o hotărâre judecătorească să cuprindă o analiză a tuturor probelor ce au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale. Or, prima instanţă a procedat la selectarea şi coroborarea forţată a unor elemente de fapt care să creeze o aparenţă a justificării condamnării inculpaţilor, motivarea oferită nefiind de natură a permite să se înţeleagă faptul că în cauză a fost respectată prezumţia de nevinovăţie, încălcându-se astfel principiul "in dubio pro reo".

Examinând critica formulată, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu titlu de principiu, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenţia, nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (c Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, pag. 16 § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de probe ale părţilor, fără a le stabili relevanţa (c. Perez împotriva Franţei [MCJ nr. 47 287/99 § 80 CEDO 2004 - I şi Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p.20, § 55].

Cu toate acestea, dacă art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Olandei, § 61). Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii.

În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997 - VIII, p.2930, § 60).

Raportând aceste principii jurisprudenţiale la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte observă că instanţa de fond a analizat materialul probator administrat în cauză, care a servit ca temei pentru condamnarea apelanţilor inculpaţi şi a verificat apărările acestora, constatare în raport de care reţine că hotărârea pronunţată răspunde atât exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi celor ale art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Suplimentar, Înalta Curte constată că nici în cursul cercetării judecătoreşti, nici cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, apărătorul ales al apelanţilor inculpaţi nu a prezentat observaţii considerate relevante pentru cauza clienţilor săi şi care să nu fi fost analizate de instanţa de fond.

Se mai constată că, deşi activitatea infracţională a apelanţilor inculpaţi este redată pe scurt în considerentele sentinţei, modalitatea în care este descrisă permite înţelegerea conţinutului faptelor pentru care s-a dispus condamnarea acestora.

III.În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul B., Înalta Curte reţine următoarele:

a)Într-un prim motiv de apel, apărătorul ales a arătat că, din compararea normelor referitoare la limitele de pedeapsă şi la prescripţia răspunderii penale, cuprinse în cele două Coduri penale, rezultă că mai favorabile sunt dispoziţiile din noul C. pen. şi, în consecinţă, acesta trebuia reţinut de către instanţa de fond ca lege penală mai favorabilă inculpatului (art. 215 alin. (1) din C. pen. din 1969 care incrimina infracţiunea de înşelăciune, prevedea închisoarea de la 6 luni la 12 ani; art. 215 alin. (2) din acelaşi Cod prevedea închisoarea de la 3 la 15 ani, iar noul C. pen., în art. 244 prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani).

În susţinerea acestui punct de vedere s-a făcut trimitere la Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 prin care Curtea Constituţională a consacrat cu caracter obligatoriu faptul că legea penală mai favorabilă trebuie să fie interpretată şi aplicată în manieră globală, nu pe instituţii autonome, în interesul inculpatului, în scopul ameliorării situaţiei procesuale a acestuia şi nu în scopul prelungirii termenului de prescripţie, ca în cauza de faţă, în care o faptă comisă în anul 2006 ajunge să fie judecată în anul 2018 şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că sub aspectul dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepselor va fi mai favorabilă legea care prevede un termen de prescripţie mai mic. În consecinţă, s-a solicitat să se reţină că legea penală mai favorabilă în ansamblul ei este noul C. pen., să se schimbe calificarea juridică a faptei din infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, în infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) din noul C. pen., iar în baza art. 16 alin. (1) lit. f) cu trimitere la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen. să se dispună încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (fapta fiind comisă la data de 18 aprilie 2006, termenul de prescripţie al răspunderii penale este de 5 ani şi s-a împlinit în luna aprilie 2012, iar termenul de prescripţie specială s-a împlinit în anul 2016).

Analizând critica formulată de apelant, prin apărătorul său, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În considerentele deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că numai interpretarea prevederilor art. 5 din C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate şi că, pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind, fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei.

În concret, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc.

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea a statuat că "aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie ar permite judecătorului să legifereze.

De asemenea, Curtea a statuat că odată cu publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - prin care s-a decis că în aplicarea art. 5 din C. pen. prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din C. pen., în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale, încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din C. proc. pen.

Revenind la situaţia juridică a apelantului inculpat B., Înalta Curte reţine că, întrucât de la săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia (18 aprilie 2006) şi până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit Legea nr. 286/2009 privind C. pen., este necesar a se identifica legea penală mai favorabilă. În procesul de determinare a legii penale mai favorabile, urmează a stabili care dintre legile penale succesive conduce la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, în raport de toate cauzele şi circumstanţele agravante sau atenuante ce sunt incidente potrivit fiecăreia dintre aceste legi, în concret, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată. Aşadar, urmează a compara pedepsele concrete care ar putea fi aplicate apelantului inculpat ca urmare a individualizării şi a stabili legea penală care - în cazul concret- permite aplicarea unei pedepse rezultante mai mici.

Se constată că prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în vigoare de la data de 1 februarie 2014, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune (indiferent de forma de participaţie în care se comite, autorat, instigare, complicitate) au fost reduse considerabil.

Astfel, potrivit art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, infracţiunea de înşelăciune era pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar potrivit art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., infracţiunea de înşelăciune se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzut în cele două coduri, pentru infracţiunea de înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, reţinută în sarcina inculpatului, noul C. pen. ar fi legea penală mai favorabilă întrucât atât limita minimă (un an) cât şi cea maximă (5 ani) sunt mai mici decât cele prevăzute în reglementarea anterioară (3 ani minimul pedepsei), respectiv 15 ani (maximul pedepsei).

Însă, din fişa de cazier judiciar rezultă că apelantul inculpat nu este la primul contact cu legea penală, fiind condamnat anterior prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare (compusă din două pedepse de câte 4 ani închisoare şi o pedeapsă de un an închisoare la care s-a adăugat sporul de un an închisoare) şi prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare (compusă din două pedepse de câte un an închisoare, o pedeapsă de 5 ani închisoare şi o pedeapsă de 6 luni închisoare), prin ambele hotărâri, pentru infracţiuni similare, concurente cu infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză.

Cum în cazul concursului de infracţiuni, actualul C. pen. prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit C. pen. din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, este evident că mai favorabil este C. pen. din 1969.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 din noul C. pen. care reglementează modalitatea de stabilire a pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, apelantul inculpat ar urma să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, stabilită de instanţa de fond în prezenta cauză, pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, la care s-ar adăuga în mod obligatoriu o treime din totalul celorlalte pedepse ce nu se execută (cele două pedepse de 4 ani închisoare şi pedeapsa de un an închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 974 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1577 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv, cele două pedepse de câte un an închisoare, de 5 ani şi de 6 luni închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 520 din 19 iulie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1814 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti), adică 5 ani şi 6 luni, ceea ce depăşeşte cu mult sporul de 6 luni stabilit de instanţa de fond, în urma aplicării dispoziţiilor art. 33,34 din C. pen. din 1969.

Concluzionând, în raport de cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, Înalta Curte reţine că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, aşa cum a stabilit instanţa de fond şi, în consecinţă, că solicitarea apărării de a se reţine noul C. pen. ca lege penală mai favorabilă nu este întemeiată.

În ce priveşte prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 lit. b) din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale era de 10 ani când legea prevedea pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşea 15 ani, iar conform art. 124 din acelaşi cod, termenul de prescripţie specială se socotea împlinit dacă se depăşeau termenele generale cu încă jumătate, indiferent de numărul întreruperilor.

În speţă, cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt la data de 22 iulie 2009 când s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat pentru comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Ca atare, Înalta Curte reţine că, în cauză, potrivit art. 122 lit. b) şi art. 124 din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale este de 15 ani, a început să curgă de la data de 18 aprilie 2006, data săvârşirii infracţiunii, şi nu s-a împlinit până în prezent, epuizându-se la 17 aprilie 2021, deci ulterior soluţionării definitive a cauzei.

Reţinând corectă soluţia instanţei de fond în sensul că legea penală mai favorabilă apelantului inculpat este C. pen. din 1969, nu se mai impune analizarea cererii apărării de a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului special de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de noul C. pen.

b)Prin cel de-al doilea motiv de apel, apărătorul ales al apelantului inculpat a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc cu încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a susţinut că sentinţa nu descrie în întregime activitatea infracţională a apelantului inculpat, în considerentele acesteia fiind precizată doar încadrarea în drept a faptelor presupuse a fi comise şi se bazează, exclusiv, pe forma de recunoaştere a situaţiei de fapt de către inculpat, aspect similar cu o nemotivare totală a hotărârii şi care conduce la imposibilitatea verificării acesteia de către instanţa de apel. S-a mai susţinut că sentinţa este nelegală, fiind contrară art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. care impune ca o hotărâre judecătorească să cuprindă o analiză a tuturor probelor ce au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale. Or, prima instanţă a procedat la selectarea şi coroborarea forţată a unor elemente de fapt care să creeze o aparenţă a justificării condamnării, motivarea oferită nefiind de natură a permite să se înţeleagă faptul că în cauză a fost respectată prezumţia de nevinovăţie, încălcându-se astfel principiul "in dubio pro reo".

Această critică, fiind invocată de către apărare şi în apelurile declarate de inculpaţii F. şi G., a fost analizată la pct. II pentru toţi inculpaţii, iar argumentele pentru care Înalta Curte a considerat-o neîntemeiată, fiind identice, nu vor fi reluate.

c)În ceea ce priveşte motivul de apel vizând individualizarea judiciară a pedepsei, apărătorul ales a susţinut că, faţă de probele existente la dosar, de înscrisurile în circumstanţiere depuse şi de împrejurarea că pentru o infracţiune identificată în anul 2006 urmează a se dispune o condamnare în anul 2019, fără să se invoce vreo culpă a inculpatului, soluţia instanţei de fond este prea drastică şi excesivă din punctul de vedere al cuantumului pedepsei.

Înalta Curte, procedând la verificarea hotărârii sub acest aspect, în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, referitoare la modul şi împrejurările comiterii faptei, gradul ridicat de pericol social concret al infracţiunii, urmarea produsă şi persoana inculpatului, apreciază că pedeapsa de 5 ani închisoare, care este apropiată de minimul special prevăzut de lege (care este de 3 ani), stabilită de instanţa de fond, a fost just individualizată şi este de natură a-şi atinge scopul preventiv şi educativ cerut de lege.

Împrejurarea că, de la data comiterii faptei (18 aprilie 2006) până la data pronunţării prezentei decizii a trecut o perioadă mare de timp (de aproximativ 13 ani) este reală, însă nu justifică prin ea însăşi reducerea cuantumului pedepsei sau executarea acesteia fără privare de libertate, având în vedere faptul că inculpatul a avut un rol esenţial în săvârşirea infracţiunilor, fiind cel care, printre altele, a găsit, atât persoana care a fost de acord să declare, în fals, în faţa notarului că este adevăratul proprietar al imobilului (în realitate, aceasta fiind un om al străzii), cât şi martorul (inculpatul G.) care a acceptat să confirme, în fals, identitatea acelei persoane, atrăgându-i şi pe aceştia în activitatea infracţională de înstrăinare frauduloasă a imobilului şi a negociat împreună şi cu inculpata F. (concubina sa), preţul imobilului, pe care l-a şi primit. Se mai reţine că apelantul inculpat a fost condamnat anterior la pedepse al căror cuantum se situează între un an şi 5 ani închisoare pentru infracţiuni similare celor pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, ceea ce denotă perseverenţă infracţională în comiterea aceluiaşi gen de fapte penale. Prin stabilirea unei pedepse de 5 ani închisoare, orientată spre minimul special prevăzut de lege (pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă fiind de la 3 la 15 ani închisoare), instanţa de fond a dat intervalului mare de timp scurs de la data comiterii faptelor la data judecăţii (organele de urmărire penală au fost sesizate în luna martie 2008, iar trimiterea în judecată a inculpatului s-a realizat abia în luna mai 2016) semnificaţia unei împrejurări care a avut un impact asupra duratei rezonabile a cauzei.

În ce priveşte susţinerea apărării, în sensul că prin operaţiunea de contopire efectuată, instanţa de fond a reţinut un rest de pedeapsă de 460 de zile în loc de 220 de zile, formulată pentru prima dată în cadrul dezbaterii pe fond a apelurilor declarate în cauză, aceasta nu se confirmă, din considerentele şi dispozitivul sentinţei nerezultând că prima instanţă a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă cu vreun rest de pedeapsă neexecutat din pedepsele anterioare (instanţa de fond a dispus contopirea pedepsei aplicate în prezenta cauză cu pedepsele la care apelantul inculpat a fost condamnat anterior pentru infracţiuni concurente şi, în final din pedeapsa rezultantă a dedus perioadele executate în arest preventiv).

IV.În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpata F., Înalta Curte reţine următoarele:

a)În primul motiv de apel apărătorul ales al inculpatei a solicitat încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 16 lit. f) din C. proc. pen. cu trimitere la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen. pentru acuzaţia de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care s-a reţinut că soluţia legislativă care prevede că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională. S-a susţinut că decizia anterior menţionată nu este o decizie interpretativă, ci o decizie prin care se declară neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., ceea ce face aplicabile prevederile art. 147 din Constituţie potrivit cărora, la publicarea deciziei Curţii sa în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca fiind neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieşirea lui definitivă din vigoare. Având în vedere pasivitatea Guvernului şi Parlamentului care, în termen de 45 de zile, nu au pus în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectele juridice, nemaiexistând un termen de prescripţie specială, astfel că se aplică termenul de prescripţie generală care s-a împlinit în aprilie 2014.

Această critică, fiind invocată de acelaşi apărător ales şi în apelul declarat de inculpatul G. va fi analizată o singură dată pentru ambii inculpaţi, argumentele pentru care se solicită încetarea procesului penal fiind identice.

b)În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., apărarea a susţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că apelanta inculpată ar fi instigat-o pe inculpata A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. S-a susţinut că instanţa de fond a preluat afirmaţia tendenţioasă şi, de altfel, nedovedită din rechizitoriu conform căreia inculpata s-a ocupat de obţinerea procurii în baza căreia s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului din Bucureşti, str. x, fiind ajutată de inculpatul B.. Din probele administrate în cauză (declaraţia inculpatului B. din care reiese că el s-a ocupat de obţinerea procurii, fără ştirea inculpatei, căreia i-a sustras cartea de identitate şi s-a prezentat la notar şi declaraţia inculpatei A. care nu a indicat-o pe inculpată ca fiind persoana care s-a prezentat în biroul său notarial la data autentificării procurii), rezultă că apelanta inculpată nu a cunoscut despre întocmirea şi autentificarea procurii. În ce priveşte declaraţia martorului SS., apărarea a susţinut că are valoarea unei simple afirmaţii şi nu se coroborează cu nicio altă probă din care să reiasă că inculpata i-a propus acestuia vânzarea imobilului, cu atât mai mult cu cât, martorul a susţinut că CC. a fost de acord cu vânzarea apartamentului. Referitor la declaraţiile părţilor civile K. şi L. s-a susţinut că sunt contradictorii şi întăresc convingerea că inculpata nu se face vinovată de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu comisă de inculpata A.

Examinând critica formulată, Înalta Curte constată că nu este întemeiată şi reţine că probatoriul administrat în cauză dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă acuzaţia adusă apelantei inculpate care, în esenţă, constă în aceea că în cursul anului 2006, cu intenţie, a determinat-o pe inculpata A., notar public, să întocmească în fals Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o să vândă imobilul proprietatea acestuia, situat în Bucureşti, str. x, procură pe care inculpata a folosit-o pentru a încheia, cu avocatul SS., un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv.

Din probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond şi în faţa Înaltei Curţi rezultă că la data de 18 aprilie 2006, inculpata A., în calitate de notar public, a întocmit şi autentificat Procura nr. 2224 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o pe F. să vândă oricui va crede de cuviinţă imobilul, situat în Bucureşti.

În realitate, CC. nu s-a prezentat în faţa notarului public (din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 7 mai 2008 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul DGPMB rezultă că procura şi cererea de autentificare a acesteia nu au fost semnate de către CC.) şi nu a împuternicit-o pe F. să înstrăineze imobilul respectiv. În faţa notarului s-a prezentat o persoană a cărei identitate nu a putut fi stabilită în cursul cercetărilor penale, dar care a fost identificată de către inculpata A. cu ajutorul celor doi martori de identitate, B., concubinul inculpatei şi G. care au declarat că respectiva persoană este CC., deşi, în realitate era un om al străzii care nu avea niciun drept asupra imobilului respectiv.

La data de 11 aprilie 2007, apelanta inculpată, folosind procura autentificată de inculpata A., în condiţiile anterior menţionate, s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti, Consiliul local Sector 2 - Direcţia Venituri Buget Local - cu o cerere prin care a solicitat eliberarea unui certificat privind situaţia obligaţiilor de plată la bugetul local pentru persoane fizice, pentru imobilul situat în Bucureşti, cu menţiunea că îi este necesar pentru cadastru - intabulare, obţinând în aceeaşi zi certificatul de atestare fiscală nr. 52485/2007.

De asemenea, la data de 24 mai 2007, apelanta inculpată, folosind aceeaşi procură, s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti, Consiliul local Sector 2 - Direcţia Venituri Buget Local - cu o cerere prin care a solicitat eliberarea unui certificat de atestare fiscală privind impozite, taxe locale şi alte venituri la bugetul local pentru persoane fizice pentru imobilul situat în Bucureşti, cu menţiunea că îi este necesar pentru înstrăinare imobil (cadastru-intabulare), obţinând în aceeaşi zi Certificatul de atestare fiscală nr. x/2007 .

O altă cerere a fost depusă de către apelantă la Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul local Sector 2 - Direcţia Venituri Buget Local - la data de 18 septembrie 2007, prin care, în calitate de pretins mandatar al lui CC., a solicitat eliberarea unui certificat de atestare fiscală privind impozite, taxe locale şi alte venituri la bugetul local pentru persoane fizice, pentru imobilul situat în Bucureşti, cu menţiunea că îi este necesar pentru înstrăinare bunuri (cadastru şi intabulare), obţinând certificat de atestare fiscală.

Pe baza procurii autentificată de inculpata A., în condiţiile anterior menţionate şi după obţinerea certificatelor fiscale, la data de 14 noiembrie 2007, apelanta inculpată a încheiat cu martorul SS., avocat, un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv, în cuprinsul căruia s-a menţionat că preţul imobilului este de 85.000 euro şi că suma a fost achitată în întregime mandatarului (inculpata F.), încheindu-se şi un proces-verbal în care au fost consemnate seriile bancnotelor ce compun suma de 85.000 euro şi care a fost semnat, inclusiv de către inculpată.

Ulterior încheierii Antecontractului de vânzare-cumpărare, la data de 25 februarie 2008, SS. a introdus acţiune la Judecătoria Sector 2 Bucureşti, în contradictoriu cu partea civilă K. şi a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv.

Pentru a se reţine instigarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: să existe o activitate de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; activitatea de determinare să fie realizată cu intenţie; autorul să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

Activitatea de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală poate fi comisă de una sau mai multe persoane şi presupune ca instigatorul, după ce a luat hotărârea să determine pe altul să comită o faptă prevăzută de legea penală, folosindu-se de mijloacele adecvate de convingere, să stăruie pe lângă cel instigat spre a-l convinge să săvârşească nemijlocit fapta dorită de instigator.

Întrucât legea penală nu face nicio referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, se înţelege că acestea pot fi multiple şi variate, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere, corupere, etc. Actele de instigare pot fi realizate prin cuvinte, prin scris, ori chiar prin gesturi sau prin orice alte manifestări cu semnificaţie neîndoielnică.

Sub aspectul laturii subiective, este necesar ca actele de instigare să fie săvârşite cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că îl determină pe instigat să comită o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să accepte rezultatul acelei fapte. Intenţia ce caracterizează activitatea instigatorului, îmbracă, de regulă, forma intenţiei directe, a intenţiei premeditate, dar nu este exclusă nici ipoteza actelor de instigare săvârşite cu intenţie eventuală, respectiv, cu intenţia în forma de bază sau chiar intenţia repentină.

Dat fiind caracterul accesoriu al instigării, pentru a se putea reţine această formă a participaţiei penale este necesar ca activitatea de determinare să fie urmată de săvârşirea faptei tipice la care s-a instigat, în forma consumată sau, cel puţin, în forma tentativei incriminate.

După modul mijlocit sau nemijlocit de determinare a instigatului la săvârşirea faptei, instigarea poate fi mediată sau imediată. Instigarea mediată există atunci când cel care a conceput ideea săvârşirii infracţiunii a recurs la o altă persoană, pentru ca aceasta să determine pe instigat. În esenţă, instigarea mediată este o instigare la instigare. În acest caz este un instigator imediat (acela care a luat contact cu autorul) şi un instigator mediat (acela care s-a folosit de instigatorul imediat).

În raport de aceste aspecte teoretice şi în considerarea argumentelor ce vor fi prezentate în cele ce urmează, Înalta Curte constată că solicitarea apărătorului ales al apelantei inculpate de a se dispune achitarea acesteia pentru acuzaţia de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu nu este întemeiată.

În cauză a fost audiat în calitate de martor, SS. care, în declaraţia dată la organul de urmărire penală (la data de 10 mai 2016), pe care a menţinut-o în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond (cu ocazia audierii din data de 27 martie 2018), a arătat că în cursul anului 2007 a fost contactat de către inculpaţii F. şi B. (pe care i-a cunoscut în urmă cu aproximativ 2 - 3 ani), care i-au spus că o cunoştinţă de-a lor doreşte să vândă imobilul situat în Bucureşti, str. x, ocazie cu care i-au prezentat istoricul actelor de proprietate, inclusiv o procură notarială. Totodată, martorul a afirmat că împreună cu cei doi inculpaţi au vizionat imobilul respectiv, în prezenţa lui CC., care a spus că inculpata F. este nepoata sa şi că a împuternicit-o să-i vândă casa, dar că locuinţa nu avea cadastru. A mai declarat martorul că în prezenţa lui CC., dar în urma negocierilor purtate cu inculpaţii F. şi B., s-a stabilit preţul imobilului la suma de 85.000 euro.

Martora UUU. audiată la instanţa de fond la data de 24 aprilie 2018, a declarat că în anul 2007, în calitate de avocat, a întocmit un antecontract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, între promitentul vânzător (F., în calitate de mandatar al lui CC.) şi promitentul cumpărător (SS.). A mai declarat martora că a întrebat-o pe inculpată " cum a ajuns ca CC. să-i dea procură pentru vânzarea imobilului, iar aceasta i-a răspuns că îl îngrijea întrucât era singur, îi murise soţia şi nu avea pe nimeni".

Cu ocazia audierii, martorii SS. şi UUU. au mai declarat că apelanta inculpată şi concubinul său, inculpatul B., au primit de la SS. suma de 85.000 euro, preţul apartamentului, aspect negat de cei doi inculpaţi. Aspectele relatate de cei doi martori sunt confirmate şi de martorul TT. şi, în plus, rezultă şi din procesul-verbal din data de 14 noiembrie 2007 în care sunt consemnate seriile bancnotelor care compun suma de 85.000 euro şi care a fost semnat, inclusiv de către inculpată.

Fiind audiată, apelanta inculpată F. a declarat că cel care s-a ocupat de obţinerea procurii a fost inculpatul B. care i-a luat buletinul de identitate din geantă, fără ştirea ei, şi s-a prezentat la notar. Apelanta inculpată a recunoscut demersurile întreprinse la Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul local Sector 2 - Direcţia Venituri Buget Local în vederea obţinerii certificatului fiscal necesar pentru întocmirea Antecontractului de vânzare-cumpărare, dar a negat faptul că a primit de la martorul SS. suma de 85.000 euro, reprezentând preţul apartamentului.

Având în vedere depoziţiile martorilor anterior menţionaţi, care se coroborează şi cu declaraţiile părţilor civile K. şi YYY., Înalta Curte va înlătura declaraţiile inculpatului B., care la data faptelor era concubinul apelantei inculpate, ulterior, cei doi devenind soţi, invocate de apărare în susţinerea cererii de achitare a inculpatei, ca fiind subiective şi făcute în scopul înlăturării răspunderii penale a acesteia pentru infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Referitor la declaraţiile inculpatei A., Înalta Curte apreciază ca nu este relevantă pentru reţinerea vinovăţiei inculpatei F., împrejurarea dacă la data la care A. a întocmit şi autentificat procura, inculpata a fost sau nu a fost prezentă în biroul acesteia. Aşa cum s-a arătat, instigarea poate fi şi mediată şi există atunci când instigatorul recurge la o altă persoană pentru ca aceasta să-l determine pe instigat să comită infracţiunea. Prin urmare, chiar dacă apelanta inculpată nu ar fi fost prezentă în faţa notarului la data autentificării procurii, constatându-se îndeplinite celelalte condiţii ale instigării, aceasta oricum ar răspunde penal pentru fapta pentru care a fost trimisă în judecată, cel puţin, în calitate de instigator mediat.

Sub aspect subiectiv, Înalta Curte reţine din coroborarea probelor anterior menţionate că apelanta inculpată a acţionat cu intenţie directă, fiind conştientă că o determină pe inculpata A. să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (constând în întocmirea şi autentificarea unei procuri false, prin care, aparent, CC. o împuternicea să vândă imobilul) şi a urmărit şi acceptat rezultatul faptei, respectiv, vătămarea intereselor legale ale părţilor civile K. şi L. şi deposedarea în drept a acestora, pentru o perioadă de timp, de imobilul situat în Bucureşti, str. x. În aprecierea formei de vinovăţie cu care a acţionat apelanta inculpată, Înalta Curte are în vedere şi demersurile întreprinse de aceasta pentru intabularea imobilului şi obţinerea certificatelor fiscale necesare la perfectarea Antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului, demersuri recunoscute de inculpată şi confirmate de înscrisurile aflate la dosar.

Prin urmare, susţinerile apelantei inculpate în sensul că nu a cunoscut împrejurările în care a fost autentificată procura sunt vădit nesincere, prin apărările formulate încercând să inducă ideea că singurul implicat în întreaga activitatea infracţională a fost B. În realitate, singura concluzie care se desprinde din materialul probator administrat în cauză este aceea că, apelanta inculpată împreună cu inculpatul B. au luat hotărârea infracţională de a-l deposeda pe CC., împotriva voinţei acestuia, de imobilul pe care îl deţinea în proprietate şi că, pentru a crea aparenţa de legalitate a înstrăinării acelui imobil, au desfăşurat activităţile infracţionale anterior menţionate, care, în privinţa inculpatei, se circumscriu activităţii de a o determina cu intenţie, pe inculpata A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Împrejurarea că CC., (care nu a putut fi audiat în cauză deoarece a decedat în luna decembrie 2007) nu a fost de acord să o mandateze pe inculpata F. să-i vândă imobilul rezultă cu certitudine din faptul că acesta nu s-a prezentat în faţa notarului public pentru a semna procura sau pentru a încheia un contract sau antecontract de vânzare cumpărare şi nici nu a făcut demersuri pentru intabularea imobilului în cartea funciară (din adresa din 10 martie 2008 a Serviciului de Publicitate Imobiliară, Sector 2 Bucureşti rezultă că pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x nu au fost găsite înregistrări în baza de date a acestei instituţii). În plus, din declaraţiile părţii civile K. (confirmate de partea civilă L.), rezultă că CC., verişorul său, i-a adus actele de proprietate ale imobilului şi de nenumărate ori i-a spus "iar mi-a forţat uşa şi mi-au intrat în casă".

Reţinând şi faptul că activitatea apelantei inculpate F. de a o determina pe A. să întocmească şi să autentifice, la data de 18 aprilie 2006, Procura nr. 2224/2006 prin care, aparent, CC. a împuternicit-o să vândă imobilul pe care acesta îl deţinea în proprietate, a fost urmată de comiterea de către A. a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, Înalta Curte concluzionează că, în mod corect instanţa de fond a stabilit vinovăţia apelantei inculpate în săvârşirea faptei pentru care a fost trimisă în judecată.

c) În cel de-al treilea motiv de apel s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond deoarece judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc cu încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a susţinut că sentinţa nu descrie în întregime activitatea infracţională a inculpatei, fiind precizată doar încadrarea juridică a faptelor presupuse a fi comise, aspect ce se coroborează cu motivarea parţială a sentinţei şi care este similar cu o nemotivare totală ceea ce conduce la imposibilitatea verificării acesteia de către instanţa de apel. Materialul probator nu dovedeşte participarea inculpatei la comiterea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu. În plus, întrucât în faza de urmărire penală inculpata a fost acuzată de săvârşirea mai multor infracţiuni, în concurs, iar în faza de judecată a fost cercetată pentru două infracţiuni, pentru ca, în final, pentru una dintre ele să se constate ca fiind prescrisă răspunderea penală, sentinţa nu conţine o delimitare, o descriere în concret a faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa. Întreaga acuzare s-a făcut în mod global, fără a se descrie în concret care act material reprezintă fapta de înşelăciune şi care cel de instigare la abuz în serviciu, constatări în raport de care s-a apreciat că cercetarea judecătorească a fost una formală, încălcându-se dreptul inculpatei la un proces echitabil. Sentinţa este nelegală fiind contrară dispoziţiilor art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. care impune ca o hotărâre judecătorească să cuprindă o analiză a tuturor probelor ce servesc ca temei pentru soluţionarea laturii penale. Prima instanţă a procedat la selectarea şi coroborarea forţată a unor elemente de fapt care să creeze o aparenţă a justificării condamnării, motivarea oferită nefiind însă de natură a permite să se înţeleagă faptul că, în cauză a fost respectată prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 4 din C. proc. pen., încălcându-se astfel principiul "in dubio pro reo".

Această critică, fiind invocată de către apărare şi în apelurile declarate de inculpaţii B. şi G. a fost analizată la pct. II pentru toţi inculpaţii, iar argumentele pentru care Înalta Curte a considerat-o neîntemeiată, fiind identice, nu vor mai fi reluate.

d) Cel de-al patrulea motiv de apel vizează netemeinicia sentinţei sub aspectul cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare. S-a susţinut de către apărare că, faţă de probele existente la dosar, de înscrisurile în circumstanţiere depuse şi de împrejurarea că o infracţiune identificată în anul 2006 urmează a primi o condamnare în 2019 fără să se invoce vreo culpă a inculpatei în tergiversarea soluţionării cauzei, soluţia instanţei de fond este prea drastică şi excesivă, dacă nu din punctul de vedere al cuantumului pedepsei, cel puţin din punctul de vedere al modalităţii de executare a acesteia. S-a arătat că, din actele de la dosar rezultă suficiente motive care să conducă la convingerea instanţei că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatei.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a orientat la o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de noul C. pen., identificat ca lege penală mai favorabilă în cauză.

Procedând la verificarea hotărârii sub acest aspect, în raport de criteriile generale prevăzute de art. 74 din noul C. pen., Înalta Curte va reţine atât gravitatea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu şi urmarea socialmente periculoasă produsă, dar şi faptul că inculpata se află la primul conflict cu legea penală, că de la data săvârşirii infracţiunii până la soluţionarea apelului a trecut un interval de timp de peste 13 ani, perioadă în care nu a mai comis fapte penale, că are în întreţinere copii minori şi un loc de muncă stabil. Toate aceste criterii, în special, circumstanţele ce caracterizează favorabil persoana apelantei inculpate, justifică cererea apărării de a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate de instanţa de fond cu instituirea în sarcina inculpatei a obligaţiilor prevăzute de art. 93 din C. pen. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 92 din C. pen.

V. În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul G., Înalta Curte reţine următoarele:

a) Un prim motiv de apel formulat de apărătorul ales al apelantului inculpat vizează solicitarea de încetare a procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 16 lit. f) din C. proc. pen. cu trimitere la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen. pentru acuzaţia de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., apărarea invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care s-a reţinut că soluţia legislativă care prevede că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională. S-a susţinut că decizia anterior menţionată nu este o decizie interpretativă, ci o decizie prin care se declară neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., ceea ce face aplicabile prevederile art. 147 din Constituţie potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca fiind neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieşirea lui definitivă din vigoare. Având în vedere pasivitatea Guvernului şi Parlamentului care nu au pus în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei în termen de 45 de zile, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectele juridice, nemaiexistând un termen de prescripţie specială, astfel că se aplică termenul de prescripţie generală care s-a împlinit în aprilie 2014.

Această critică, fiind invocată de către apărătorul ales şi în apelul declarat de inculpata F.,va fi analizată o singură dată, cu referire la ambii inculpaţi, argumentele pentru care se solicită încetarea procesului penal, fiind identice.

b) Prin cel de-al doilea motiv de apel se tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. S-a susţinut de către apărare că probele administrate în cauză nu confirmă dincolo de orice îndoială faptul că inculpatul ar fi complice la săvârşirea de către inculpata A. a infracţiunii de abuz în serviciu, din nicio probă existentă la dosarul cauzei nerezultând că acesta avea cunoştinţă că persoana pe care a indicat-o ca fiind CC. era, în realitate, un om al străzii.

Analizând critica formulată, Înalta Curte reţine, contrar celor susţinute de apărare că, în declaraţia dată la instanţa de fond la 5 decembrie 2017, pe care a menţinut-o cu ocazia audierii în faţa Înaltei Curţi la 4 iunie 2019, apelantul inculpat a recunoscut că la rugămintea inculpatului B., care era însoţit de o persoană pe care el nu o cunoştea, a confirmat în faţa notarului public că acea persoană se numeşte CC.. A mai declarat apelantul inculpat că înainte de a ajunge în faţa notarului, B. i-a spus că persoana respectivă nu are buletin şi că trebuie "să facă nişte acte la notar".

Cu ocazia audierii, B. a confirmat susţinerile apelantului inculpat în sensul că l-a sunat pe acesta şi i-a propus să meargă la notar, să fie martor, propunere pe care apelantul inculpat a acceptat-o şi a declarat în faţa notarului că persoana care îl însoţea se numeşte CC. şi este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, Str. x.

Şi din declaraţiile inculpatei A. date în cursul urmăririi penale şi menţinute în faţa instanţei de fond rezultă că în prezenţa sa, la data de 18 aprilie 2006, apelantul inculpat a confirmat faptul că persoana care îl însoţea pe B. se numeşte CC. şi este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, Str. x. A mai arătat inculpata că pe baza celor declarate de G., în calitatea sa de notar public, a întocmit şi autentificat Procura nr. 2224/2006, prin care CC. a mandatat-o pe F. să vândă imobilul al cărui proprietar era.

Pentru a se reţine complicitatea ca formă a participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o activitate de înlesnire sau ajutor la comiterea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală; activitatea complicelui să fie intenţionată; săvârşirea faptei tipice de către autor.

În speţă, ajutorul (în sensul art. 48 din C. pen. care defineşte complicitatea ca formă a participaţiei penale) dat de apelantul inculpat G. notarului public, inculpata A., constă în faptul că, deşi cunoştea că persoana care îl însoţea pe B. este un om al străzii, a declarat că se numeşte CC. şi că este proprietarul imobilului respectiv, declaraţie pe baza căreia inculpata A. a întocmit şi autentificat Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006, prin care, aparent, CC. o împuternicea pe F. să vândă imobilul proprietatea acestuia, procură de care aceasta din urmă s-a folosit la încheierea AnteContractului de vânzare-cumpărare a imobilului.

Sub aspect subiectiv, apelantul inculpat G. a acţionat cu intenţie directă, prin ajutorul dat notarului public a prevăzut atât urmările acţiunii sale, cât şi ale faptei inculpatei A. (constând în întocmirea şi autentificarea unei procuri, ce s-a dovedit a fi falsă) şi a urmărit şi acceptat producerea acestora. Acceptând să confirme că persoana cu care inculpatul B. s-a prezentat în faţa notarului se numeşte CC. (deşi, în realitate acesta era un om al străzii,), apelantul inculpat a avut reprezentarea faptului că în acest mod o ajută pe inculpata F. să obţină autentificarea unei procuri ce conţinea date nereale şi de care aceasta s-a folosit în desfăşurarea activităţii infracţionale constând în încercarea de a vinde în mod fraudulos un imobil care nu îi aparţinea. În cazul în care inculpatul nu l-ar fi însoţit pe B. la biroul notarului public A. şi nu ar fi declarat că persoana care îl însoţea pe B. se numeşte CC., notarul nu putea proceda, cel puţin la acel moment, la întocmirea şi autentificarea Procurii nr. 2224 din 18 aprilie 2006 (potrivit legii, stabilirea identităţii unei persoane se putea face pe baza declaraţiilor a doi martori).

Prin urmare, cererea apărătorului apelantului inculpat de a se dispune achitarea acestuia urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

c) În cel de-al treilea motiv de apel s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond deoarece judecarea cauzei în primă instanţă a avut loc cu încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil prevăzut în art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această critică, fiind invocată de acelaşi apărător ales şi în apelurile declarate de inculpaţii F. şi B. a fost analizată pentru toţi inculpaţi, la pct. II, iar argumentele pentru care Înalta Curte a considerat-o neîntemeiată, fiind identice, nu vor fi reluate.

d) În ultimul motiv de apel, sentinţa a fost criticată pentru netemeinicie sub aspectul individualizării şi cuantumului pedepsei. S-a susţinut că faţă de probele de la dosar, de înscrisurile în circumstanţiere depuse, precum şi de împrejurarea că o infracţiune identificată în anul 2006 urmează să primească o condamnare în anul 2019, fără să se invoce vreo culpă a inculpatului în tergiversarea soluţionării cauzei, soluţia instanţei de fond este prea drastică şi excesivă din punctul de vedere al cuantumului pedepsei.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că prin stabilirea unei pedepse de 3 ani închisoare, instanţa de fond s-a orientat către o pedeapsă apropiată de minimul special prevăzut de noul C. pen., identificat ca lege penală mai favorabilă (art. 297 din C. pen. prevede un minim de 2 ani închisoare şi un maxim de 7 ani închisoare).

Procedând la verificarea hotărârii, în raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 din noul C. pen., Înalta Curte reţine, atât gravitatea faptei comise de inculpat, dar şi periculozitatea apelantului inculpat care se află în permanent conflict cu legea penală astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar, infracţiunea din prezenta cauză fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie. Împrejurarea că de la data comiterii faptei (aprilie 2006) până la data pronunţării prezentei decizii a trecut o perioadă mare de timp (de aproximativ 13 ani) este reală însă, nu justifică prin ea însăşi reducerea cuantumului pedepsei sau executarea acesteia în condiţii neprivative de libertate, deoarece, pe de o parte, aşa cum s-a menţionat, apelantul inculpat are antecedente penale, în sarcina sa reţinându-se starea de recidivă postexecutorie în raport de pedeapsa de 4 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 685 din 18 iulie 2003, definitivă prin Decizia penală nr. 542 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la tâlhărie calificată prev. de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) din C. pen. anterior şi de tentativă la tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), art. 20 şi art. 13 din C. pen. anterior, ceea ce denotă perseverenţă în comiterea de fapte antisociale grave. Pe de altă parte, prin stabilirea unei pedepse de 3 ani închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege (care, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 297 din C. pen. este de 2 ani), instanţa de fond a dat intervalului mare de timp scurs de la data comiterii faptelor (18 aprilie 2006) la data pronunţării sentinţei (organele de urmărire penală au fost sesizate în luna martie 2008, iar trimiterea în judecată a inculpatului s-a realizat abia în luna mai 2016) semnificaţia unei împrejurări care a avut impact asupra duratei rezonabile a cauzei.

În plus, din punct de vedere legal, faţă de antecedentele penale ale apelantului inculpat, cu referire la pedeapsa de 4 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 685 din 18 iulie 2003, definitivă prin Decizia penală nr. 542 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) din C. pen. anterior, art. 211 alin. (2) lit. b), art. 20 şi art. 13 din C. pen. anterior, nu se poate stabili o altă modalitate de executare a pedepsei, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, respectiv, inexistenţa unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii mai mare de un an (art. 91 lit. b) C. pen., art. 83 alin. (1) lit. b) art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen.).

VI. În susţinerea motivului de apel prin care s-a solicitat încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 16 lit. f) din C. proc. pen. cu trimitere la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen. pentru acuzaţia de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (reţinută în sarcina apelantei inculpate F.), respectiv pentru acuzaţia de complicitate la abuz în serviciu (reţinută în sarcina apelantului inculpat G.), apărarea a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care s-a reţinut că soluţia legislativă care prevede că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională. S-a susţinut că decizia anterior menţionată nu este o decizie interpretativă, ci o decizie prin care se declară neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., ceea ce face aplicabile prevederile art. 147 din Constituţie potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca fiind neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieşirea lui definitivă din vigoare. Având în vedere pasivitatea Guvernului şi Parlamentului care nu au pus în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei în termen de 45 de zile, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectele juridice, nemaiexistând un termen de prescripţie specială, astfel că se aplică termenul de prescripţie generală care s-a împlinit în aprilie 2014.

Înalta Curte nu va da curs cererii apărării, întrucât argumentele potrivit cărora, în urma publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nu mai este posibilă întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, sunt infirmate de doctrină şi jurisprudenţa în materie.

În doctrină, într-o opinie, s-a susţinut că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale au condus la întreruperea cursului prescripţiei penale în cauzele aflate pe rol numai în măsura în care erau dintre cele care, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

În argumentarea acestei opinii s-a pornit de la calificarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale. S-a susţinut că, în mod tradiţional, deciziile Curţii Constituţionale prin care se admitea o excepţie de neconstituţionalitate făceau obiectul unei clasificări bipartite, care distingea între deciziile de neconstituţionalitate propriu-zise (prin care se constata neconstituţionalitatea totală sau parţială a unui text de lege) şi deciziile interpretative (prin care se atribuia unei noţiuni utilizate de legiuitor un înţeles menit să păstreze textul de lege examinat în limitele constituţionalităţii). De dată mai recentă, jurisprudenţa Curţii pare să consacre şi o a treia categorie de decizii - cele prin care se constată neconstituţionalitatea unei soluţii legislative (această categorie de decizii, în care se înscrie şi Decizia nr. 297/2018, nu se suprapune cu cea a deciziilor interpretative stricto sensu pentru că demersul Curţii nu vizează atribuirea unei noi sau a unei anumite semnificaţii unui termen sau sintagme din cuprinsul normei). În egală măsură, deciziile analizate nu pot fi calificate nici ca decizii propriu-zise de neconstituţionalitate, dat fiind că în acest caz dispozitivul nu face referire la neconstituţionalitatea unui articol de lege sau a unei sintagme.

Prin urmare, efectele ataşate, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, nu pot fi ataşate unei astfel de decizii. Un argument suplimentat în acest sens este dat tocmai de raţiunea recurgerii la o decizie de constatare a neconstituţionalităţii soluţiei legislative şi nu a textului de lege. Prin acest procedeu, Curtea vrea să evite tocmai efectele prevăzute în art. 147 alin. (1) din Constituţie, a căror intervenţie ar fi contrară scopului urmărit prin decizia pronunţată.

În consecinţă, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unei soluţii legislative se înscriu în categoria denumită în doctrină, a deciziilor manipulative, care determină o reformulare a conţinutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale. Cu referire la maniera în care această categorie de decizii a fost receptată în practica instanţelor judecătoreşti, examenul de jurisprudenţă arată că, în marea majoritate a situaţiilor, instanţele şi parchetele au recurs de îndată la interpretarea şi aplicarea textului vizat prin prisma deciziei Curţii, chiar dacă acest lucru a însemnat de facto o modificare implicită a normei în cauză. Doar prin excepţie, deciziilor din această categorie li s-a refuzat"efectul direct" în practica judiciară, în special, atunci când completarea cerută de Curte ar fi condus la agravarea în planul dreptului substanţial a situaţiei persoanei în cauză, ca efect al extinderii sferei de incidenţă a textului de incriminare.

Cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 operează în favoarea persoanelor care au comis infracţiuni - declarând neconstituţională soluţia legislativă care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripţiei - instanţele sunt ţinute să aplice de îndată soluţia identificată de Curte ca fiind constituţională şi care rezultă, fără echivoc din paragraful 34 din decizie. Cu alte cuvinte, soluţia pe care instanţele trebuie să o promoveze este cea potrivit căreia, cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prescripţia răspunderii penale se înscrie (şi) pe planul dreptului penal substanţial, astfel încât este supusă principiului legii penale mai favorabile în caz de succesiune a reglementărilor. În cazul de faţă, modificarea domeniului de incidenţă al art. 155 alin. (1) din C. pen., ca efect al reinterpretării sale de către instanţa de contencios constituţional, este asimilată intervenţiei unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din C. pen. Chiar dacă acest din urmă text de lege face referire explicită doar la declararea neconstituţionalităţii unui act normativ sau a unor prevederi din acesta, el şi-a găsit aplicarea şi în ipoteza deciziilor interpretative ale Curţii (cu titlu de exemplu a fost menţionată Decizia nr. 11/2015) şi nu există niciun motiv pentru a-i refuza incidenţa în cazul deciziilor manipulative.

Aşadar, reinterpretarea textului impusă prin Decizia nr. 297/2018 operează ca o lege nouă mai favorabilă şi primeşte aplicare retroactivă. În consecinţă, criteriul impus de Curte - necesitatea comunicării actului întreruptiv- se aplică şi actelor de procedură efectuate anterior deciziei Curţii Constituţionale. Această soluţie nu contravine principiului potrivit căruia legalitatea, valabilitatea şi efectele unui act de procedură se analizează doar prin raportare la reglementarea în vigoare la momentul efectuării sale. Din acest punct de vedere trebuie făcută distincţia între condiţiile impuse de lege pentru valabilitatea actului de procedură şi efectele sale în planul dreptului substanţial - în speţă, întreruperea termenului de prescripţie. Actul de procedură valabil îndeplinit anterior îşi va păstra valabilitatea şi va fi valorificat ca atare în cursul procesului. În schimb, efectul întreruptiv al prescripţiei ataşat unui act de procedură este supus principiului legii penale mai favorabile astfel că, în măsura în care legea nouă lipseşte unele acte de vocaţia de a întrerupe prescripţia, ea va primi aplicare retroactivă, inclusiv în cazul actelor deja efectuate.

În consecinţă, făcând aplicarea art. 5 din C. pen., instanţa va trebui să reţină ca acte care au întrerupt cursul prescripţiei doar actele care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului, indiferent de data la care au fost efectuate.

Într-o opinie concordantă, de susţinere a menţinerii instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, s-a apreciat că la momentul actual, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în termenul de 45 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial pentru a pune de acord dispoziţiile legale în cauză cu soluţia statuată de instanţa de contencios constituţional), cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză este o instituţie în vigoare în sfera dreptului pozitiv, care îşi produce efectele numai în cazul îndeplinirii oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (potrivit interpretării obligatorii a Curţii Constituţionale).

Efectul Deciziei nr. 297/2018 constă în faptul că instituţia întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale continuă să funcţioneze (este activă în sfera dreptului pozitiv), dar numai în interpretarea (constituţională) limitată, potrivit căreia incidenţa sa este restrânsă doar la desfăşurarea (într-o cauză penală) acelor acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. În ansamblul lor, considerentele Deciziei nr. 297/2016, apreciată ca fiind una interpretativă (intermediară, conţinând o rezervă de interpretare/clauză de interpretare obligatorie), iar nu una simplă (extremă/radicală, de constatare a neconstituţionalităţii normei din art. 155 alin. (1) din C. pen.) susţin (atât prin trimitere la fosta soluţie legislativă în materie, cât şi prin formulări directe, neechivoce) importanţa instituţiei întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi împrejurarea că o funcţionare constituţională a acesteia presupune recunoaşterea efectului întreruptiv specific doar actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

În plus, formularea întrebuinţată în dispozitivul deciziei poate fi interpretată, în mod rezonabil, în sensul susţinerii acestei coerente continuităţi, pe fond, cu ideea afirmată constant în considerente, impunându-se observarea nuanţei potrivit căreia, ceea ce s-a declarat a fi neconstituţional, nu este art. 155 alin. (1) din C. pen. (per ansamblu, dispoziţiile acestuia) ci (doar) "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţie răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen."(formulare care poate fi asociată/echivalată cu aceea de neconstituţionalitate a sintagmei îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză ", sens în care se statuează expres şi în cuprinsul paragrafelor 31 şi 34 ale deciziei).

S-a mai susţinut că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (în cauzele penale pendinte la data publicării acesteia), cu respectarea art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare la data efectuării lor, nu au condus automat la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol (cu urmarea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale de la data dispariţiei cauzei întreruptive), ci numai dacă acestea au făcut parte dintre actele de procedură a căror îndeplinire trebuia comunicată, potrivit legii, suspectului sau inculpatului.

Referitor la aplicarea în timp a consecinţelor Deciziei nr. 298/2018, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa obligatorie constantă a instanţei de contencios constituţional prin care se apreciază, că interdicţia aplicării retroactive a deciziilor Curţii Constituţionale este respectată atunci când efectul acestora nu se produce (direct) asupra cauzelor definitiv soluţionate, impunându-se însă, în mod imperativ, observarea soluţiilor statuate prin deciziile sale obligatorii, în toate cauzele pendinte la momentul publicării în Monitorul Oficial a respectivelor decizii. Prin urmare, în lumina acestei poziţii oficiale a Curţii Constituţionale însăşi, opinia nu poate fi alta decât aceea că, în toate cauzele penale aflate pe rol (nesoluţionate încă definitiv) la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale nu se va putea aprecia decât întrerupt (cu urmarea debutului curgerii unui nou termen de la respectiva dată) decât dacă au fost îndeplinite acte de procedură dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (iar data întreruperii va fi reprezentată de data îndeplinirii acestor acte, iar nu a oricărui act de procedură în cauză).

Într-o a treia opinie concordantă cu cele anterior menţionate, în sensul că instituţia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale este în continuare în vigoare s-a arătat că, "în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele numai în cazul unui act procesual dintre cele realizate în vederea tragerii la răspundere penală".

În argumentarea acestei opinii, s-a susţinut că Decizia nr. 297/2018 este o decizie simplă atipică, parţială, Curtea declarând contrară Constituţiei o soluţie legislativă ce are ca efect invalidarea unei sintagme a textului de lege analizat. Conţinutul normei este în parte păstrat, în sensul că ar fi inadmisibil să se accepte că nu s-ar mai pune problema întreruperii cursului prescripţiei, în toate cazurile, cu efectul incidenţei de, lege lata, doar a prescripţiei generale. Din cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 297/2018 se deduce, fără dificultate, care este textul legislativ "salvat" şi care este cel contrar Constituţiei.

S-a apreciat că nu se poate afirma că întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea actelor de procedură ce ar trebui comunicate suspectului sau inculpatului ar putea fi o interpretare a textului analizat de Curte. Aserţiunile Curţii pe baza caracterului previzibil al reglementării în vigoare până la data de 1 februarie 2014 nu-i conferă vechii reglementări caracterul de interpretare a noului text, ci o menţine ca o soluţie pe care Curtea o sugerează legiuitorului, dar care nu se poate substitui unui act normativ. Prin urmare, instanţa de control constituţional, printr-o decizie simplă, de admitere, a invalidat, nu o interpretare, ci o parte a textului de lege, menţinând dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare, parţial, în forma ce rezultă din dispozitivul deciziei, cu excluderea doar a sintagmei "prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", trasând legiuitorului pozitiv obligaţia reglementării acestei chestiuni.

Dacă s-ar fi urmărit declararea în integralitate a neconstituţionalităţii textului legal, Curtea s-ar fi exprimat în acest sens, având la îndemână o altă serie de moduri de formulare a dispozitivului; de aceea, se apreciază că intenţia Curţii nu a fost de a declara neconstituţională întreaga normă de la art. 155 alin. (1) din C. pen., ci de a extrage sintagma neconstituţională, menţinând în rest textul legal, trasând legiuitorului pozitiv obligaţia reglementării acestei chestiuni.

În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale s-a susţinut că acestea se produc direct, chiar şi în situaţia pasivităţii legiuitorului, aspect dezvoltat de jurisprudenţa naţională în aplicarea, spre exemplu, a Decizie nr. 405/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016; a Deciziei nr. 554/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017.

Chiar dacă în considerentele Deciziei nr. 297/2018, Curtea argumentează în sensul că soluţia legislativă prevăzută în C. pen. anterior respectă rigorile Constituţionale, aceste aprecieri nu au efectul de a crea drept, deoarece Curtea Constituţională "nu are competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text de lege deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora" (în acest sens a fost invocată Decizia nr. 162/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 400 din 26 mai 2016).

Apreciind că, prin declararea neconstituţionalităţii soluţiei actuale, norma anterioară nu este "reînviată" şi că decizia Curţii nu poate impune o soluţie legislativă, în lipsa intervenţiei autorităţilor abilitate constituţional, s-a arătat că din raţionamentul Curţii (paragraful 26), se poate deduce că vor produce efect de întrerupere a prescripţiei doar actele procesuale prin care statul, în exercitarea dreptului său de a trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni, realizează o activitate în acest sens pe parcursul procesului penal.

Acţiunea penală, fiind elementul central al procesului penal, actele procesuale cu efect întreruptiv al cursului prescripţiei sunt, în lumina Deciziei nr. 297/2018, doar acelea prin care este realizată tragerea la răspundere penală a persoanei care a încălcat preceptul penal.

În concluzie, s-a susţinut că, întrucât prin decizia pronunţată, Curtea oferă suficiente indicii în sensul aplicării conforme Legii fundamentale, a dispoziţiei legale rămase în vigoare după lipsirea de efecte a sintagmei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele numai în cazul unui act procesual dintre cele realizate în vederea tragerii la răspundere penală.

Având în vedere opiniile exprimate în literatura juridică de specialitate, la care s-a făcut referire în cele ce preced, jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014; Decizia nr. 290/A din 6 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016), precum şi jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional în sensul că deciziile sale sunt general obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul, dar şi considerentele care îl explicitează (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 415 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din data de 5 mai 2010; Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din data de 23 iunie 2011; Decizia nr. 536 din data de 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din data de 7 iulie 2011), Înalta Curte reţine că instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale este în vigoare. În interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

În speţa dedusă judecăţii, cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt la data de 22 iulie 2009 când s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpaţii F. şi G. sub aspectul comiterii infracţiunilor de: fals în declaraţii prev. de art. 292 din C. pen. anterior; complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 26 raportat la art. 246 din C. pen. anterior; complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 26 raportat la art. 248 din C. pen. anterior; complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 raportat la art. 289 din C. pen. anterior; complicitate la fals privind identitatea prev. de art. 26 raportat la art. 293 din C. pen. anterior şi complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) din C. pen. anterior.

Ca atare, Înalta Curte reţine că în cauză, conform dispoziţiilor art. 155 alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. c) din noul C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru instigare/complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu este de 16 ani şi începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii - 18 aprilie 2006 - când apelanta inculpată F., cu intenţie, a determinat-o pe inculpata A. să autentifice Procura nr. 2224 din 18 aprilie 2006 care s-a dovedit a fi falsă, iar apelantul inculpat G., a ajutat-o pe inculpata A. să autentifice procura respectivă, şi nu s-a împlinit până în prezent, epuizându-se la data de 17 aprilie 2022, deci ulterior soluţionării definitive a cauzei.

În raport de considerentele anterior menţionate, solicitarea de încetare a procesului penal întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. este nu este întemeiată.

VII. În ceea ce priveşte motivul de apel vizând greşita obligare la plata despăgubirilor civile către părţile civile K. şi L., invocat de apelanţii inculpaţi B., F. şi G., Înalta Curte constată că nu este fondat.

În lipsa argumentelor pentru care apărarea solicită respingerea pretenţiilor civile formulate de L. şi K., Înalta Curte constată, faţă de înscrisurile depuse de aceştia la dosarul cauzei, din care rezultă evoluţia preţurilor imobilului pe care, în calitate de moştenitori legali ai lui CC., nu au putut să-l vândă după decesul acestuia, survenit în luna decembrie 2007, din cauza activităţii infracţionale desfăşurate de către inculpaţi, că în mod corect instanţa de fond a admis cererea părţilor civile şi i-a obligat pe inculpaţi la plata sumei de câte 7.500 RON cu titlu de daune materiale. Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 din noul C. civ. este legală şi temeinică soluţia dispusă de instanţa de fond cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei.

VII. În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpata A. Înalta Curte reţine următoarele:

a) Un prim motiv de apel formulat în scris de către apelantă şi susţinut cu ocazia dezbaterilor vizează solicitarea de a se dispune anularea mandatului de executare a pedepsei de 15 ani închisoare, emis în baza sentinţei penale nr. 7 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, modificată prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în Dosarul nr. x/2017. S-a susţinut de către inculpată că, deşi instanţa de fond a descontopit şi recontopit toate pedepsele ce i-au fost aplicate pentru infracţiuni concurente cu cele din prezenta cauză, nu a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii anterior menţionat, astfel că se află în situaţia în care are de executat două mandate, unul pentru o pedeapsă de 10 ani închisoare (emis în prezenta cauză) şi altul pentru o pedeapsă de 15 ani închisoare (emis în baza sentinţei penale nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, modificată prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Examinând cererea formulată de apelantă, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnata A. şi, în consecinţă, au fost descontopite:

- pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare pe lângă care a fost stabilită pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 5 ani, aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 464 din 29 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în pedepsele componente de câte 4 ani închisoare fiecare (două pedepse) pentru două infracţiuni de abuz în serviciu în formă calificată prev.de art. 2481 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., respectiv, de câte 5 ani închisoare (două pedepse) pentru două infracţiuni de complicitate la înşelăciune prev.de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (2) din acelaşi cod şi art. 5 din C. pen. şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă complementară şi

- pedeapsa rezultantă aplicată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind repuse în individualitatea lor pedepsele componente, respectiv: cele două pedepse de câte 5 ani închisoarea fiecare, aplicate pentru două infracţiuni de înşelăciune, pedeapsa de 1 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa de 1 an închisoare aplicate pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cele două pedepse de 2 ani şi respectiv de 1 an închisoare aplicate pentru infracţiunile de fals intelectual şi sporul de 3 ani şi 6 luni închisoare majorat la 5 ani închisoare, aplicat prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 464 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin aceeaşi sentinţă a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, după cum urmează:

- a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti în aplicarea art. 6 din Noul C. pen., în pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 1 an închisoare, ambele aplicate pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev.de art. 246 din C. pen. anterior, respectiv în pedepsele de 2 ani şi de 1 an închisoare aplicate pentru infracţiunea de fals intelectual prev.de art. 289 din C. pen. anterior şi în pedepsele de 5 ani, respectiv de 10 ani închisoare (această din urmă pedeapsă redusă la 5 ani conform Sentinţei penale nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în aplicarea art. 6 din Noul C. pen.), ambele aplicate pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune prev.de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) - (3) din C. pen. anterior;

- a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 17 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în pedepsele componente de 1 an închisoare, aplicată pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen., respectiv de 1 an închisoare aplicată pentru complicitate la tentativă la înşelăciune prev. de art. 48 raportat la art. 32 şi art. 244 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 40 raportat la art. 39 lit. b) din C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 464 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, numai cu privire la Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 17 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse (30 de ani şi 6 luni), în final, dispunându-se executarea pedepsei rezultante de 15 ani şi 2 luni închisoare.

Au fost menţinute pedepsele complementare şi accesorii, s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 15 ani şi 2 luni închisoare, perioada executată, de la 19 martie 2013 la zi şi s-a dispus anularea mandatelor de executare emise în baza sentinţelor penale anterior menţionate, precum şi mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 84/70/42/2017 din 26 mai 2017 emis de Curtea de Apel Ploieşti, dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis contestaţia formulată de condamnata A., a desfiinţat, în parte, Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, rejudecând, în baza art. 36 alin. (2) raportat la art. 34 lit. b) din C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate, astfel cum au fost reţinute prin sentinţa atacată, condamnata A. urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare. În baza art. 35 alin. (2) din C. pen. anterior, pe lângă pedeapsa rezultantă, s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. anterior, pe o durată de 5 ani şi exercitarea drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I din C. pen. anterior, pe o durată de un an, în condiţiile art. 66 din C. pen. anterior. În baza art. 71 din C. pen. anterior, s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) din C. pen. anterior, pe o durata executării pedepsei rezultante.

În considerentele deciziei mai sus menţionate s-a reţinut că procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. priveşte, exclusiv, stabilirea pedepsei rezultante pe baza pedepselor aplicate pentru faptele aflate în situaţia concursului de infracţiuni, prin hotărâri definitive, aşa încât dacă unele dintre pedepse au fost anterior contopite se impune descontopirea lor, iar caracterul mai favorabil al legii penale în materia tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni urmează a fi evaluat la momentul realizării acestei proceduri.

În cauză, instanţa de fond a aplicat cu privire la toate pedepsele componente (după repunerea în individualitatea lor), dispoziţiile art. 39 din C. pen. privind tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni întrucât contestatoarea a beneficiat anterior de aplicarea art. 6 din noul C. pen., prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, cu privire la unele dintre infracţiunile concurente.

Prin urmare, s-a ţinut seama de aplicarea art. 6 din C. pen. după care pedeapsa rezultantă a fost stabilită potrivit legii noi, conform art. 39 din C. pen. astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 1 din 2014 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reţinând că în stabilirea tratamentului sancţionator mai favorabil privind concursul de infracţiuni, aplicabil inculpatei se impunea calcularea pedepsei rezultante şi prin aplicarea legii sub imperiul căreia au fost comise faptele, respectiv a dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de C. pen. anterior, instanţa de control judiciar a aplicat dispoziţiile art. 36 alin. (2) raportat la art. 34 lit. b) din C. pen. anterior, a contopit pedepsele în cuantumul iniţial, nu reduse prin aplicarea art. 6 din C. pen. şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.

Prin sentinţa penală împotriva căreia apelanta inculpată a declarat apelul ce formează obiectul prezentei cauze şi care a fost pronunţată ulterior soluţionării, prin Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti a cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnata A., instanţa de fond a constatat că infracţiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată sunt concurente cu infracţiunile pentru care a fost condamnată definitiv prin: Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 960 din 17 martie 2014, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 74 din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 447 din 03 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 şi prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare.

Reţinând că legea penală mai favorabilă aplicabilă apelantei inculpate este C. pen. anterior, după descontopirea pedepsei rezultante de 9 ani şi 2 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente stabilite prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificată prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în aplicarea art. 6 din C. pen. şi în pedepsele componente stabilite prin Sentinţa penală nr. 74/F din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin înlăturarea sporului aplicat prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a pedepsei rezultante de 9 ani şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a pedepsei rezultante de 10 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 147/F din 10 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin neapelare, în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, în baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit aceste pedepse cu pedepsele aplicate pentru infracţiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată în prezenta cauză şi a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

Constatând că pedepsele aplicate inculpatei prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 şi prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 care au făcut obiectul contopirii în prezenta cauză (fiind contopite, aşa cum s-a menţionat anterior, alături de pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de pedepsele stabilite pentru faptele ce fac obiectul judecăţii, în pedeapsa finală de 10 ani închisoare) au fost anterior contopite şi prin Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea apelantei inculpate de a se dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii, emis în baza Sentinţei penale nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti este întemeiată.

Susţinerea reprezentantului parchetului în sensul că nu se poate dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza Sentinţei penale nr. 7 din 18 ianuarie 2018 deoarece contopirea dispusă de instanţa care a pronunţat hotărârea apelată în cauza de faţă, deşi vizează toate pedepsele aplicate apelantei inculpate prin hotărâri definitive pentru infracţiuni concurente, este greşită întrucât, nu s-a avut în vedere pedeapsa de 10 ani aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 927 din 18 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci pedeapsa de 5 ani închisoare astfel cum a fost redusă prin Sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în aplicarea art. 6 din C. pen., nu poate fi primită. Deşi corectă susţinerea procurorului cu privire la cuantumul pedepsei ce trebuia avut în vedere de instanţa de fond la operaţiunea de contopire a pedepselor aplicate apelantei inculpate pentru infracţiunile concurente (pedeapsa ce trebuia contopită era cea de 10 ani, stabilită prin Sentinţa penală nr. 539 din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, şi nu cea de 5 ani, astfel cum a fost redusă prin sentinţa penală nr. 52 din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, prin aplicarea art. 6 din C. pen.), înlăturarea acestui motiv de nelegalitate, în absenţa apelului declarat de parchet, în defavoarea inculpatei, ar duce la pronunţarea unei hotărâri nelegale, prin care s-ar încălca principiul neagravării situaţiei inculpatei în propria cale de atac.

b) Cel de-al doilea motiv de apel invocat de inculpată vizează solicitarea de a se înlătura obligarea sa la plata daunelor materiale către părţile civile K. şi L., precum şi la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă M. S-a susţinut că prejudiciul reţinut de instanţa de fond în cazul părţilor civile K. şi L. nu s-a produs deoarece aceştia au dobândit imobilul prin moştenire şi întrucât nu l-au vândut nu există nicio diferenţă de preţ de vânzare. Cu referire la partea civilă M. s-a arătat că prejudiciul a fost reparat de instanţa civilă care prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2008 a constatat nulitatea absolută a actelor pe care ea le-a încheiat şi a stabilit că M. este singura moştenitoare a defunctei UU. Împrejurarea că în anul 2011 (după 3 ani de la pronunţarea sentinţei civile), M. a vândut imobilul cu un anumit preţ, în opinia inculpatei echivalează cu exercitarea de către aceasta a prerogativelor dreptului de proprietate, neexistând legătură de cauzalitate între fapta ce i se impută şi prejudiciu. Referitor la daunele morale s-a susţinut că nu se justifică acordarea acestora, întrucât M. nu s-a prezentat la instanţa de fond, nu a putut fi identificată şi întrebată cu privire la pretenţiile sale, astfel că nu se ştie dacă are discernământ sau dacă este în viaţă.

Criticile formulate de inculpată sunt nefondate, în cauză fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 din C. civ.

Din actele dosarului rezultă că K. şi L., în calitate de moştenitori legali ai defunctului CC., proprietarul apartamentului situat în Bucureşti, str. x, Sector 2 s-au constituit părţi civile cu suma de câte 7.500 RON daune materiale reprezentând prejudiciul suferit datorită faptului că, urmare a activităţii infracţionale a inculpatei, nu au putut vinde imobilul în perioada 2007 - 2018.

Înalta Curte constată, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei din care rezultă evoluţia preţurilor imobilului pe care părţile civile nu au putut să-l vândă după decesul, în luna decembrie 2007, a lui CC., din cauza activităţii infracţionale desfăşurate de către inculpată că în mod corect instanţa de fond a admis cererea acestora şi a obligat-o pe apelantă, în solidar cu ceilalţi inculpaţi la plata sumei de câte 7.500 RON cu titlu de daune materiale şi care reprezintă diferenţa dintre suma cu care imobilul putea fi valorificat de părţile civile imediat după decesul lui CC. şi suma de bani pe care au încasat-o efectiv(ulterior stabilirii vinovăţiei inculpatei în comiterea faptei cauzatoare de prejudiciu pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată).

Cu privire la acţiunea civilă formulată de partea civilă M., Înalta Curte apreciază că în cauză este dovedită producerea în patrimoniul acesteia, atât a prejudiciului moral, cât şi a celui material.

Referitor la prejudiciul moral se constată că cererea părţii civile de obligare a inculpatei la plata sumei de 10.000 euro este întemeiată în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, un fals moştenitor care a pretins că este unicul fiu al defunctei UU. şi anume, VV., a obţinut prin fraudă apartamentul situat în Bucureşti, Calea x, Sector 5 Bucureşti, care ulterior a fost ocupat de persoane de etnie rromă, pe bază de acte false întocmite şi autentificate de către inculpată.

În privinţa prejudiciului material, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pentru un apartament identic cu cel dobândit prin moştenire de către partea civilă M., de la sora sa UU., în anul 2006, preţul de vânzare era de 70.000 euro, iar aceasta l-a vândut în anul 2011 cu suma de 45.000 euro. Prin urmare, diferenţa dintre suma de bani (70.000 euro), pe care partea civilă ar fi obţinut-o în anul 2006, în urma vânzării imobilului, vânzare pe care nu a putut-o realiza din cauza activităţii infracţionale a apelantei inculpate şi suma încasată în anul 2011 (45.000 euro), când partea civilă a înstrăinat imobilul, reprezintă prejudiciu creat în patrimoniul acesteia şi care se impune a fi recuperat de la inculpată.

Prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, invocată de apelantă ca argument pentru susţinerea cererii de respingere a pretenţiilor civile, au fost anulate actele întocmite în mod fraudulos de aceasta şi, în consecinţă, i s-a recunoscut părţii civile calitatea de moştenitor al defunctei UU., proprietara imobilului, calitate ce îi conferea dreptul de a dispune de imobilul respectiv imediat după decesul acesteia. Cum însă, acest drept nu a putut fi valorificat de partea civilă, decât după anularea de către instanţa civilă a actelor întocmite de inculpată, pe baza cărora imobilul a fost înstrăinat, în condiţii frauduloase, altor persoane, diferenţa dintre preţul pe care partea civilă l-ar fi obţinut în anul 2006 şi preţul pe care l-a obţinut în 2011 reprezintă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prejudiciu produs în patrimoniul acesteia şi care se impune a fi recuperat de la inculpată.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpată a solicitat aplicarea dispoziţiilor din noul C. pen. ca lege penală mai favorabilă şi să se constate, prin raportate la art. 155 raportat la art. 154 din Noul C. pen. că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de înşelăciune.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În considerentele deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că numai interpretarea prevederilor art. 5 din C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate şi pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind, fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei.

În concret, Curtea Constituţională a statuat că "determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc.

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea a statuat că "aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie ar permite judecătorului să legifereze.

De asemenea, Curtea a statuat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a decis că în aplicarea art. 5 din C. pen. prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din C. pen., în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale, încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din C. proc. pen.

Revenind la situaţia juridică a apelantei inculpate şi constatând că de la săvârşirea infracţiunilor şi până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit Legea nr. 286/2009 privind C. pen., este necesar a se identifica legea penală mai favorabilă în cauză. În procesul de determinare a legii penale mai favorabile, urmează a stabili care dintre legile penale succesive conduce la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, în raport de toate cauzele şi circumstanţele agravante sau atenuante ce sunt incidente potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive în concret, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată. Aşadar, urmează a compara pedepsele concrete care ar putea fi aplicate apelantului inculpat ca urmare a individualizării şi a aplica legea penală care- în cazul concret- permite aplicarea unei pedepse rezultante mai mici.

Se constată că, prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în vigoare de la data de 1 februarie 2014, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune (indiferent de forma de participaţie în care se comite autorat, instigare, complicitate) au fost reduse considerabil.

Astfel, potrivit art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, infracţiunea de înşelăciune era pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar potrivit art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen., infracţiunea de înşelăciune se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzut în cele două coduri, pentru infracţiunea de înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, reţinută în sarcina inculpatului, se constată că noul C. pen. ar fi legea penală mai favorabilă întrucât atât limita minimă (un an) cât şi cea maximă (5 ani) sunt mai mici decât cele prevăzute în reglementarea anterioară (3 ani minimul pedepsei), respectiv 15 ani (maximul pedepsei).

Însă, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar, apelanta inculpată nu este la primul contact cu legea penală, aceasta fiind condamnat anterior pentru mai multe infracţiuni similare, concurente cu infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză.

Cum în cazul concursului de infracţiuni în actualul C. pen. se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit C. pen. din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, este evident că este mai favorabil C. pen. din 1969.

Concluzionând, în raport de cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, Înalta Curte reţine că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, aşa cum a stabilit instanţa de fond şi, în consecinţă, că susţinerile apărării în sensul că legea penală mai favorabilă este noul C. pen. nu sunt întemeiate.

În raport de această constatare se reţine că pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) din C. pen. din 1969 (6 infracţiuni) nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen. din 1969, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de înşelăciune era închisoarea de la 3 la 15 ani.

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 termenul de prescripţie a răspunderii penale când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani este de 10 ani.

În baza art. 124 din C. pen. din 1969 care reglementează instituţia prescripţiei speciale se prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut la art. 122 este depăşit cu jumătate.

În speţă, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt la datele de 10 septembrie 2010 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea); 3 iunie 2009 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea); 29 iunie 2010 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea); 9 aprilie 2009 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului situat în Voluntari, Judeţul Ilfov, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea); 22 iulie 2009 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului din Bucureşti, str. x, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea); 29 iunie 2010 (pentru fapta vizând vânzarea frauduloasă a imobilului situat în Bucureşti, Calea x, când inculpatei i s-a adus la cunoştinţă învinuirea).

Cum potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 este de 15 ani, termenul de prescripţie a început să curgă de la data săvârşirii infracţiunilor, respectiv de la datele de 21 iulie 2005 (fapta descrisă la pct. 1 din rechizitoriu); 6 iunie 2005 (fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu); 2 decembrie 2005 (fapta descrisă la pct. 3 din rechizitoriu); 12 octombrie 2005 (fapta descrisă la pct. 4 din rechizitoriu); 18 aprilie 2006 (fapta descrisă la pct. 5 din rechizitoriu); 15 martie 2006 (fapta descrisă la pct. 6 din rechizitoriu) se constată că nu s-a împlinit în cauză, urmând a se epuiza la datele de 20 iulie 2020; 5 iunie 2020; 1 decembrie 2020, 11 octombrie 2020; 17 aprilie 2021; 14 martie 2021, deci ulterior datei soluţionării definitive a cauzei.

O altă susţinere orală a apărătorului desemnat din oficiu este aceea că la biroul notarial în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea apelanta inculpată se practica întocmirea actelor la cererea scrisă a părţilor, modalitate în care a procedat şi inculpata; identificarea unei persoane cu doi martori este o procedură prevăzută de Legea nr. 36/1995 în vigoare la data comiterii faptelor, împrejurări de natură a conduce la exonerarea de răspundere penală a acesteia pentru infracţiunea de abuz în serviciu. A mai solicitat apărarea să fie avută în vedere şi decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Susţinerile apărării nu pot fi primite de Înalta Curte faţă de împrejurarea că inculpata a recunoscut faptele astfel cum au fost descrise în rechizitoriu şi a solicitat instanţei de fond ca judecata să aibă loc doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. O reanalizare a situaţiei de fapt nu este posibilă, iar o eventuală revenire a inculpatei asupra poziţiei de recunoaştere în totalitate a faptelor, exprimată în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, ar urma să fie respinsă de către instanţa de control judiciar.

Pentru argumentele mai sus expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., se va admite apelul declarat de inculpata A., se va desfiinţa în parte sentinţa şi, în rejudecare, se va constata că pedepsele aplicate acestei inculpate prin Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 464 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi prin Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care, în urma repunerii în individualitatea lor, au făcut obiectul contopirii în prezenta cauză, conform art. 36 din C. pen. anterior (fiind contopite alături de pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de pedepsele stabilite pentru faptele ce fac obiectul judecăţii, în pedeapsa finală de 10 ani închisoare), au fost contopite şi prin Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, se va dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, se va admite apelul declarat de inculpata F., se va desfiinţa în parte sentinţa şi în rejudecare, în baza art. 91 alin. (1) din C. pen., se va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată acestei inculpate pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prev.de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe o durată de 3 ani, stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (1) din C. pen. Pe durata termenului de supraveghere, inculpata va respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a) - e) din C. pen., i se va impune obligaţia prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 zile, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 5 sau în cadrul SC ... SA, Bucureşti, afară de cazul în care din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 91 alin. (4) teza ultimă din C. pen. i se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu consecinţa executării pedepsei închisorii în regim de detenţie, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul în care mai comite o infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. se vor respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C., B. şi G. care vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de inculpatele A. şi F. rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A., precum şi onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi C., B., G., F. şi pentru intimaţii inculpaţi D. şi E. se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de inculpatele A. şi F. împotriva Sentinţei penale nr. 227/F din data de 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte pe inculpatele A. şi F. şi, în rejudecare:

I. Constată că pedepsele aplicate inculpatei A. prin:

- Sentinţa penală nr. 147 din 10 august 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 464 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi

- Sentinţa penală nr. 56 din 23 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 1184 din 21 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care în urma repunerii în individualitatea lor, au făcut obiectul contopirii în prezenta cauză, conform art. 36 din C. pen. anterior (fiind contopite alături de pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 141/F din 28 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de pedepsele stabilite pentru faptele ce fac obiectul judecăţii, în pedeapsă finală de 10 ani închisoare), au fost anterior contopite şi prin Sentinţa penală nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2918 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi, pe cale de consecinţă:

Dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza Sentinţei nr. 7 din 18 ianuarie 2018 a Curţii de apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 29 martie 2918 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei.

II. În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., suspendă sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatei F. pentru instigare la infracţiunea la abuz în serviciu prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., pe o durată de 3 ani, stabilită conform art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, impune inculpatei F. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului său de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., impune inculpatei F. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. combinat cu art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., pe parcursul termenului de supraveghere impune inculpatei F. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul SC ... SA Sector 5 sau în cadrul Direcţiei Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 5 pe o perioadă de 90 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 91 alin. (4) teza ultimă din C. pen., atrage atenţia inculpatei F. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu consecinţa executării pedepsei închisorii în regim de detenţie, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, precum şi în cazul în care mai săvârşeşte o infracţiune pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei care nu contravin prezentei.

III. Respinge ca nefondate apelurile formulate de inculpaţii C., B. şi G. împotriva Sentinţei penale nr. 227/F din data de 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2016.

Obligă apelanţii inculpaţi C., B. şi G. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpatele A. şi F. rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A., în cuantum de 1253 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi C., B. şi G. şi pentru intimaţii inculpaţi D. şi E., în cuantum de câte 314 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM