Decizia nr. 221/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 s-au dispus următoarele:

Pe latură penală

În temeiul art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată astfel:

- pentru inculpatul A. - din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul B. din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002,(în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) şi de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpata SC C. SRL din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpata SC D. SRL (în prezent SC E. SRL) din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul F. - din 2 infracţiuni prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul G. dintr-o infracţiune prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pentru inculpatul H. dintr-o infracţiune prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

I. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

II. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 şi art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat al unei societăţi comerciale, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 5 C. pen.

III. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata persoană juridică SC C. SRL la pedeapsa de 700.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 532 alin. (1) C. pen. din 1969 cu referire la art. 712 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 100.000 de RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 712 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatei urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 700.000 de RON amendă penală.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpata urmează a executa pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969 conform art. 532 alin. (4) C. pen. din 1969, executarea pedepsei complementare începând după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

IV. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata persoană juridică SC D. SRL (în prezent SC E. SRL) la pedeapsa de 10.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 711 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 532 alin. (1) C. pen. din 1969 cu referire la art. 712 din acelaşi act normativ s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 20.000 de RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 712 din acelaşi act normativ s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatei urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 20.000 de RON amendă penală.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpata urmează a executa pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) C. pen. din 1969 conform art. 532 alin. (4) C. pen. din 1969, executarea pedepsei complementare începând după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

V. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul H. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 85 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 390 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, definitivă prin Decizia penală nr. 1257 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi conform art. 85 alin. (1) teza finală C. pen. 1969 s-a contopit această pedeapsă cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin prezenta, inculpatul având de executat în final pedeapsa principală de 4 ani închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale rezultante (prin sentinţa sus menţionată inculpatului fiindu-i aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi, a cărei executare a fost suspendată pe durata termenului de încercare).

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

VI. În temeiul art. 396 alin. (2) şi 10 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

VII. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul F. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013).

S-a respins cererea reprezentantului Ministerului Public de luare a măsurii preventive prev. de art. 493 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la inculpatele persoane juridice.

Pe latură civilă

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii persoane fizice A., B., G. şi H. şi inculpata persoană juridică SC C. SRL, la plata către aceasta a sumei de 5.218.950 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii, inculpatul H. doar până la limita sumei de 468.492,5 RON.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoană juridică SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), la plata către aceasta a sumei de 56.314 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de partea civilă faţă de inculpatul F..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea garantării plăţii daunelor anterior menţionate şi până la concurenţa acestora s-au menţinut măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin Ordonanţele nr. 2588/P/2010 din data de 23 iulie 2010, nr. 2588/P/2010 data de 18 august 2010 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, nr. 174/P/2012 din data de 26 noiembrie 2013 şi nr. 174/P/2012 din data de 3 decembrie 2013 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri urmează a fi comunicată, la data rămânerii definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

Cheltuieli judiciare

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţii A., B., G., H., SC C. SRL şi SC D. SRL (în prezent SC E. SRL) la plata sumei de câte 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei privind pe inculpatul F. au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 273 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., onorariul expertului desemnat de instanţă I. pentru efectuarea expertizei, în cuantum de 57.000 de RON (potrivit devizului depus) a fost stabilit în sarcina inculpaţilor A., B., F. şi G., fiind achitat parţial, în sumă de 15.000 de RON, restul rămas de 42.000 de RON urmând a fi achitat de aceştia în mod egal în contul Biroului Local de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În temeiul art. 273 alin. (4) C. proc. pen., onorariul interpretului de limba italiană, J., pentru asigurarea a 20 de ore de interpretare şi onorariul mandatarului desemnat de organul de urmărire penală pentru SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), K., în cuantum de 2000 de RON, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 272 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. onorariile parţiale ale apărătorilor din oficiu pentru inculpaţii F., A., în sumă de câte 300 RON pentru fiecare, pentru inculpatul H., în sumă de 200 de RON, respectiv onorariul integral pentru inculpatele SC C. SRL şi SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), în sumă de câte 1500 de RON pentru fiecare, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei, aceste cheltuieli rămânând în sarcina statului potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

Pentru a se pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au fost trimişi în judecată inculpaţii:

- A., pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. (prin intermediul SC C. SRL şi SC D. SRL) şi o infracţiune de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- B., pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. (prin intermediul SC C. SRL şi SC D. SRL); o infracţiune de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002 şi o infracţiune de transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, toate cu aplic art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- SC C. SRL, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi a infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplic art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- SC D. SRL, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi a infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplic art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- F., pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen.

- G., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzuta de art. 48 C. pen. raportată la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- H., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a reţinut că, în perioada 2008 - 2010, în calitate asociat şi administrator în fapt al SC C. SRL, inculpatul A. a omis înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societate şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 8.972.231 RON, (faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005). Cu privire la acelaşi inculpat, s-a mai reţinut că, în perioada 2008 - 2010, în calitate de director şi administrator în fapt al SC D. SRL a omis înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societate şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 814.734 RON, (faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005).

Inculpatul era asociat în cadrul SC C. SRL împreună cu tatăl său, inculpatul B., care a fost împuternicit şi administrator, dar de administrarea în fapt a societăţii s-au ocupat în egală măsură ambii inculpaţi, motiv pentru care răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală a fost stabilită în sarcina amândurora.

Procurorul a arătat astfel că activitatea infracţională a debutat prin modalităţile anterior menţionate în cadrul SC C. SRL şi a continuat în cadrul SC D. SRL, (care a avut ca asociaţi pe inculpaţii B. şi L., angajată C. SRL, A. ocupând funcţia de director, dar administrând societatea împreună cu tatăl său, inculpatul B.

Cele două societăţi comerciale au avut acelaşi obiect de activitate, comerţ cu amănuntul al ceasurilor şi bijuteriilor în magazine specializate. Prin contracte şi tranzacţii economice fictive, inculpaţii au disimulat originea ilicită a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală şi au săvârşit astfel infracţiunea de spălarea banilor. Astfel, s-a reţinut că vânzarea produselor achiziţionate din import, în special ceasuri de lux şi bijuterii din metale preţioase, s-a făcut către persoane fizice, prin intermediul magazinelor de prezentare din Bucureşti şi Constanţa, dar şi al site-ului dedicat, www.x.ro, iar scoaterea bunurilor din stoc se realiza prin intermediul livrărilor fictive către societăţile comerciale din spaţiul intracomunitar.

Cea mai mare parte a banilor încasaţi astfel de la clienţi (pentru care nu erau întocmite documente fiscale, iar operaţiunile nu erau înregistrate în contabilitate), se întorceau în conturile C. SRL şi SC D. SRL prin intermediul unor plăţi fictive, din partea societăţilor controlate de aceştia, sau sub formă de contracte de împrumut - creditare societate din partea inculpaţilor B., A., F.

A mai arătat procurorul că, în anul 2010, inculpatul B. a cesionat fictiv părţile sociale ale C. SRL către M., reprezentată de N., în scopul sustragerii de la urmărire penală, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de transmiterea fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte activitatea inculpatei SC C. SRL, s-a reţinut că aceasta a omis înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societate, şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 8.972.231 RON, iar prin contracte şi tranzacţii economice fictive a disimulat originea ilicită a bunurilor astfel obţinute, (fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi ale infracţiunii de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/200).

În egală măsură, SC D. SRL a omis înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societate şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 814.734 RON, iar prin contracte şi tranzacţii economice fictive a disimulat originea ilicită a bunurilor astfel obţinute (fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002).

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., procurorul a reţinut că, în calitate împuternicit al SC C. SRL şi SC D. SRL, în perioada 2008-2010, a desfăşurat acte de comerţ privind ceasuri şi bijuterii, care nu au fost evidenţiate în actele contabile, ajutându-i pe inculpaţii B. şi A. la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, (faptă care întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005).

Inculpatul a sprijinit în cunoştinţă de cauză activitatea de evaziune fiscală, acesta ocupându-se de aprovizionare, menţinând legătura cu inculpatul G., care era împuternicit să relaţioneze cu furnizorii externi, dar şi de vânzările către persoane fizice, în showroom-urile din Bucureşti şi Constanţa, tranzacţii care nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii. Banii proveniţi din aceste vânzări se întorceau în conturile societăţilor, prin intermediul unor contracte fictive de împrumut din partea sa, ca persoană fizică, (despre aceste sume se menţiona că provin din "fonduri personale", în condiţiile în care inculpatul nu a avut altă activitate decât în cadrul societăţilor susmenţionate).

Referitor la activitatea inculpatului G., s-a reţinut că a înlesnit şi ajutat la neînregistrarea, în tot sau în parte, în documentele contabile ale SC C. SRL, a operaţiunilor comerciale efectuate sau înregistrarea de operaţiuni fictive, (faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005). Acesta a fost împuternicit să negocieze şi să încheie contracte, să emită facturi şi să efectueze plăţi în relaţia cu furnizorii externi, acţionând în subsidiar şi ca transportator pentru bunurile achiziţionate. A achiziţionat şi transportat bunuri facturate de către societăţile italiene, atât către C. SRL, cât şi către SC O., cu împuternicire din partea celor două societăţi, cunoscând că ambele sunt utilizate de inculpatul A. în circuitul evazionist şi astfel l-a sprijinit pe acesta.

De asemenea, societatea sa, P., din Italia, a fost utilizată prin interpunerea în circuitul fictiv dintre furnizorii din Italia şi societăţile româneşti şi cipriote, controlate de inculpaţii A. şi B.

Cu referire la inculpatul H., s-a reţinut că prin emiterea unor facturi care nu corespund unor operaţiuni economice reale, a ajutat reprezentanţii legali ai SC C. SRL să comită infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, respectiv evidenţierea unor cheltuieli/operaţiuni fictive,(faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005). Astfel, în calitate de administrator al SC Q. SRL, inculpatul H. a furnizat către SC C. SRL facturi datate februarie 2009, cu câteva zile înainte ca inculpatul H. să cesioneze părţile sociale ale SC Q. SRL şi înainte să dobândească calitatea de avocat şi a înregistrat în contabilitate aceste facturi în luna decembrie 2009; s-a apreciat că acestea au fost antedatate, fiind în realitate emise în cursul lunii decembrie 2009, pe baza înţelegerii cu inculpatul A., pentru a-l ajuta pe acesta.

Prin încheierea din data de 21 mai 2015, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile şi excepţiile inculpaţilor referitoare la legalitatea sesizării instanţei şi a actelor de urmărire penală, încheierea fiind definitivă prin respingerea contestaţiilor formulate de inculpaţi.

La termenul din 26 ianuarie 2016, inculpaţii F. şi G. au învederat că solicită aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii, sens în care au dat declaraţii, ceilalţi inculpaţi solicitând judecarea cauzei conform procedurii obişnuite.

Admiţând solicitarea celor doi inculpaţi, în raport de modalitatea în care aceştia au arătat că recunosc acuzaţiile faţă de dispoziţiile art. 349 C. proc. pen., Curtea a dispus continuarea judecăţii cu privire la ceilalţi inculpaţi şi a administrat probe, inclusiv referitor la aceştia (sub aspectul laturii civile, în contextul în care a fost contestat cuantumul prejudiciului de către toţi inculpaţii).

În cursul judecăţii au fost audiaţi inculpaţii, a fost efectuată o altă expertiză contabilă, cu participarea experţilor parte ai inculpaţilor, au fost audiaţi martorii din rechizitoriu, experţii, atât cel desemnat pentru efectuarea raportului din cursul urmăririi penale, cât şi cel care a efectuat expertiza în cursul judecaţii, după cum şi experţii parte ai inculpaţilor, au fost formulate obiecţiuni la raportul de expertiză şi depuse înscrisuri referitoare la acestea.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut:

Începând cu anul 2008, SC C. SRL, administrată de inculpaţii B. şi A. a iniţiat o relaţie de afaceri cu un partener intracomunitar, societatea italiană R., constând în achiziţionarea de la aceasta de ceasuri de lux şi bijuterii în scopul revânzării în România.

Persoana care a intermediat relaţia dintre cele două societăţi şi care s-a şi ocupat într-o mare măsură de transportul bunurilor a fost inculpatul G., care deţinea societatea P. din Italia.

Modalitatea de a diminua TVA-ul datorat şi plătit către stat consta în aceea că după introducerea în ţară a ceasurilor, bijuteriilor şi altor accesorii, vânzarea se făcea în cea mai mare parte către persoane din România, după vizionarea produselor în magazinele de prezentare din Bucureşti, str. x, sector 1 şi din incinta S. din Mamaia. Nu erau întocmite documente fiscale în acest sens, marfa fiind facturată şi înregistrată în contabilitate ca vânzare intracomunitară către un număr de 4 societăţi din Cipru, respectiv: T., U., V. şi O. Marfa însă nu tranzita graniţa şi nu ajungea la aceste societăţi comerciale, ci era direcţionată de inculpaţi către beneficiarii reali persoane fizice, deşi în acte apărea ca fiind achiziţionată şi livrată intracomunitar.

Societăţile T., U., V. şi O. nu au depus niciun fel de situaţii financiare, potrivit legislaţiei statului de origine, nu au dedus şi nu au plătit TVA, acestea fiind administrate de persoane juridice cu sediul în alte state. Societăţile T. şi V. erau controlate de martorul W. (director al V. şi beneficiar real al fondurilor din contul societăţii T.). W. a arătat că, până în anul 2009 a fost implicat în înfiinţarea de societăţi comerciale tip off-shore, în locaţii precum Seychelles, Delaware, Cipru, Malta, Bahamas etc., dar nu a putut da detalii despre societăţile sus menţionate, dat fiind numărul mare de societăţi de care s-a ocupat în perioada respectivă şi dat fiind că arhiva sa a fost ridicată de DIICOT cu ocazia unei percheziţii domiciliare în cursul anului 2010. Martorul a menţionat însă că nu a derulat niciodată relaţii comerciale cu A. sau societăţile în cadrul cărora acesta îşi derula activitatea.

Referitor la societatea O., bunurile vândute sau predate în consignaţie inculpatului G. de către societăţile italiene, erau facturate sau trimise către SC C. SRL şi SC O., societăţi care erau controlate de inculpatul A..

Şi societatea U. era controlată în fapt de inculpatul A. (ştampila acestei societăţi a fost găsită cu ocazia percheziţiei domiciliare întreprinse la punctul de lucru al C. SRL din str. x, sector 1 Bucureşti, iar procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice ale inculpatului în care face trimitere la tranzacţiile financiare ale acestei societăţi, verificate prin dispozitivul electronic de plată, atestă acest fapt).

Pe de altă parte, contractele cu societăţile T., O., V. nu cuprind date suficiente pentru stabilirea realităţii lor, nu au înscrise numele şi calitatea persoanelor care reprezintă aceste firme, ci doar ştampile însoţite semnături ilizibile, nu stabilesc condiţiile de livrare a produselor.

Deşi inculpaţii au acreditat ideea că tranzacţiile intracomunitare s-au derulat în realitate, Curtea a notat că, doar o parte sunt reflectate în documente de transport în fapt a mărfurilor, precum CMR-uri în cazul transportului rutier sau AIRWAY BILL-uri pentru transport aerian însă o parte însemnată a produselor era comercializată către persoane fizice din România. Absenţa acestora dovedeşte odată în plus - coroborat cu inexistenţa vreunei dovezi a activităţilor comerciale pretins desfăşurate de societăţile sus arătate - că livrările erau unele fictive.

În cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză contabilă, unul în cursul urmăririi penale (expert oficial X., la care au participat şi experţi parte ai inculpaţilor) şi unul în cursul judecăţii (expert oficial I., la care de asemenea au participat şi experţi parte ai inculpaţilor).

În esenţă, cele două rapoarte de expertiză surprind activitatea faptică a inculpaţilor A. şi B., la care a contribuit şi inculpatul G., desfăşurată prin intermediul celor două societăţi inculpate, SC C. SRL şi SC D. SRL în modalităţi asemănătoare, aşa cum s-a arătat anterior. Activitatea inculpaţilor este însă calificată în mod diferit de cele două expertize sub aspectul terminologiei utilizate şi din perspectiva interpretării dispoziţiilor legale aplicabile. Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit prin activităţile anterior menţionate, cele două expertize stabilesc valori diferite, Curtea reţinând cuantumul stabilit de expertiza dispusă în cursul judecăţii pentru considerentele pe care le va arăta.

În ceea ce priveşte modalitatea de eludare a dispoziţiilor legale şi fraudarea bugetului de stat (diminuând T.V.A.) expertiza din cursul urmăririi penale a arătat că societatea C. SRL a întreprins următorii paşi în vederea evitării achitării mărfurilor către furnizori şi a plăţii obligaţiilor către bugetul de stat:

1. prevalarea în faţa furnizorilor italieni de faptul că produsele achiziţionate nu mai pot fi achitate ca urmare a producerii unui furt la data de 21 decembrie 2009,

2. lichidarea scriptică la data de 30 iunie 2010 a întregului stoc de marfă format din ceasuri, bijuterii şi accesorii prin vânzarea produselor către cele patru firme din Cipru şi prin expedierea produselor către diverse persoane fizice în spaţiul intracomunitar, în special Italia. Pentru produsele expediate cu avize nu au fost întocmite ulterior facturi şi nu au fost înregistrate în contul de venituri, deşi nu exista niciun document care să ateste că acestea ar fi fost restituite societăţii.

3. justificarea stocului de marfă existent la sediul social şi la punctul de lucru în august 2010, format din acelaşi tip de mărfuri şi de valoare aproximativ egală cu stocul lichidat.

Societatea a susţinut că a primit mărfurile respective în consignaţie pe baza contractului încheiat la 01.05.2010, de la D. SRL, care la rândul ei o primise în custodie de la U..

Referitor la operaţia de custodie, expertiza a arătat că între documentele probatorii nu se regăsesc documente aferente operaţiei de custodie, respectiv contract de custodie, procese-verbale de predare - primire şi documente de transport ale produselor din Cipru în România, că nu au fost regăsite documente care să ateste acordul presupusului proprietar pentru vânzarea produselor aflate în custodie; a mai menţionat că societatea D. SRL nu utiliza conturile specifice pentru înregistrarea mărfurilor primite în custodie. În raport de acestea, expertiza contabilă judiciară a concluzionat că prejudicierea bugetului s-a realizat într-o primă etapă prin simularea livrării intracomunitare, fără ca în fapt aceasta să se concretizeze, prin facturi şi înregistrare de venituri în cazul produselor expediate către persoane fizice şi fără să existe dovezi care să ateste încasarea contravalorii lor de la clienţii persoane fizice şi juridice.

Într-o a doua etapă s-a procedat la o simulare a unui aşa-zis act de custodie fără documente legale şi a unui act de consignaţie, în condiţiile în care, aşa zisul proprietar din Cipru nu a acordat nicio împuternicire societăţii D. SRL care a jucat dublu rol, fiind implicată atât în contractul de custodie, cât şi în cel de consignaţie.

Expertiza a concluzionat astfel că cele două societăţi, prin activitatea desfăşurată au prejudiciat bugetul de stat atât din punct de vedere al impozitului pe profit, cât şi din punct de vedere al TVA cu suma totală de 9.786.965 RON, din care:

- 8.972.231 RON - SC C. SRL şi

- 814.734 RON - SC D. SRL

Potrivit Raportului de expertiză judiciară întocmit în cursul judecăţii, de expertul contabil judiciar I., s-au determinat "obligaţii suplimentare" pentru SC C. SRL în sumă de 5.218.178 RON din care 5.030.950 RON TVA şi 187.228 RON impozit pe profit, iar pentru SC D. SRL "obligaţii suplimentare" în sumă de 56.314 RON din care 56.122 RON TVA şi 192 RON impozit pe profit, în total "obligaţii suplimentare" ale celor două firme de 5.274.492 RON.

Din comparaţia celor două rapoarte de expertiză contabilă judiciară rezultă o diferenţă în minus de 4.568.787 RON în raportul întocmit de expertul contabil judiciar I. pentru instanţă. Pentru SC C. SRL în raportul din cursul judecăţii s-au stabilit obligaţii suplimentare datorate bugetului de stat în sumă de 5.030.950 RON provenind din TVA, constând în:

2.427 RON aferentă achiziţiilor de pe teritoriul naţional;

2.428 4.916.716 RON aferentă livrărilor intracomunitare;

2.429 111.807 RON aferentă sumelor încasate în plus de la clienţi.

în timp ce în raportul din cursul urmăririi penale s-a stabilit prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 8.041.675 RON provenind din TVA, constând în:

8.99 RON aferentă achiziţiilor de la intern;

7.929.585 RON aferentă livrărilor intracomunitare;

103.991 RON aferentă livrărilor de mărfuri la intern.

Diferenţele sunt detaliate de către expert, prin prezentarea fiecărui document analizat, în esenţă fiind determinate prin luarea în considerare - de expertiza din cursul judecăţii - a unor documente puse la dispoziţie de expertul parte al inculpaţilor A. şi B. - Y., (documente pe care expertiza din cursul urmăririi penale nu le-a analizat, apreciind că nu se regăseau în dosar), prin luarea în considerare a unor acte care - fără a avea neapărat calitatea de acte justificative pentru scutirea de plata TVA - s-a apreciat că au valoare coroborat cu alte documente, expertul invocând că actele normative incidente nu interzic reţinerea acestora.

Reţinând cele sus menţionate, Curtea a apreciat că sumele datorate de inculpaţi şi cu care aceştia au prejudiciat bugetul de stat sunt cele menţionate de expertiza dispusă în cursul judecăţii. În pofida opiniei parchetului - în sensul că nu se putea ţine seama de documente care au fost depuse ulterior efectuării expertizei, - Curtea a arătat, pe de o parte, că acestea au existat la dosarul cauzei încă din faza de urmărire penală, nefiind aşadar acte noi, depuse şi create de inculpaţi ulterior. Aşa cum rezultă din declaraţiile experţilor audiaţi, după cum şi din dosarele de urmărire penală şi corespondenţa dintre Curte şi DNA sub acest aspect, documentele reţinute de expertiza din cursul judecăţii se regăseau în dosarul de urmărire penală dar nu au fost avute în vedere la efectuarea primei expertize din motive neimputabile inculpaţilor.

Pe de altă parte, Curtea a arătat că, ceea ce s-a urmărit la dispunerea expertizei a fost cuantumul prejudiciilor reale aduse bugetului de stat iar dacă pentru determinarea acestora a fost necesară analiza unor documente suplimentare, nimic nu se opune reţinerii acestora în absenţa unor dovezi că ar fi fost fabricate ulterior, pentru justificarea unor activităţi, de către inculpaţi. Rolul expertizei este, alături de administrarea şi a altor probe, de a contribui la stabilirea adevărului în cauză astfel încât, chiar dacă pentru acest obiectiv s-ar fi impus studierea unor acte contabile neavute în vedere anterior, expertiza rămâne o probă utilă cauzei în măsura în care rezultatele sale servesc scopului menţionat. Reţinând aşadar înscrisuri care atestau rezervări de bilete de avion, mandate (delegaţii) emise de SC C. SRL, pentru livrarea unor mărfuri, expertul desemnat de instanţă a considerat că există dovezi legate de deplasarea fizică a bunurilor dintr-un stat membru în altul (transportul mărfurilor la extern prin mandatar conform biletelor de avion) şi a diminuat prejudiciul adus bugetului de stat ca TVA Deşi Parchetul susţine că aceste documente nu pot să justifice scutirea SC C. SRL de plata TVA întrucât nu fac dovada că mărfurile au părăsit fizic România şi au ajuns în Anglia, Curtea a arătat că sunt dovezi care atestă efectuarea operaţiunilor la care se referă, aspecte confirmate şi de martorul Z., delegatul societăţilor, neexistând vreo probă în sensul că rezervările biletelor de avion nu au fost folosite în fapt de acesta sau că bagajele acestuia nu au conţinut bunurile menţionate.

În altă ordine de idei, Curtea a arătat că expertiza efectuată în cursul judecăţii analizează, din perspectivă comercială şi prin trimitere la decizii de aceeaşi natură, ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, măsura în care prin activitatea de neplată a TVA - în cazul livrărilor intracomunitare, se încalcă dispoziţii ale legislaţiei. Curtea s-a rezumat să reţină din această expertiză doar cuantumul prejudiciului - pentru menţiunile sus-arătate, iar consideraţiile expertului, care excedează mult atât cadrului obiectivului stabilit cât şi competenţelor sale, nu vor constitui obiect al analizei. Nici trimiterile pe care acesta le face la deciziile de speţă ale Î.C.C.J. (care a stabilit că o plată de TVA într-un cuantum mai mic decât cel real nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală) nu au putut fi reţinute de Curte în susţinerea tezei conform căreia neplata TVA nu poate avea conotaţii penale.

Curtea a arătat că legislaţia fiscală analizează activităţile comercianţilor din perspectiva respectării unor alte obligaţii - de natură fiscală/comercială - iar nerespectarea acestor dispoziţii este sancţionată potrivit reglementărilor specifice. Aceasta nu are însă drept consecinţă înlăturarea răspunderii penale în măsura în care se constată că în eludarea plăţii taxelor s-au nesocotit dispoziţiile legii penale. Exemplul oferit de expert-preluat apoi şi de apărare- în sensul că stabilirea cuantumului taxelor poate genera doar o recalculare a taxei, nu este concludent şi nu poate constitui un argument în favoarea susţinerii acestei teze. Situaţia din acea cauză era diferită de cea prezentă (inculpatul calculase greşit sumele datorate ca TVA dar toate declaraţiile sale vizau operaţiunile pe care le menţionase ca fiind efectuate şi erau reale, fiind aşadar, doar o eroare de calcul).

Curtea a reamintit că infracţiunea de evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute.

Or, în cauză, veniturile şi operaţiunile nu au fost evidenţiate în documentele contabile ale celor două societăţi, nu au fost declarate organului fiscal şi nu s-a achitat impozitul corespunzător care a fost calculat şi vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare, precum şi TVA. Prin aceste omisiuni, Curtea a constatat că organul fiscal nu a putut constata şi verifica operaţiunile efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora şi cu atât mai puţin nu a putut fi stabilit cuantumul taxelor datorate.

Curtea a arătat, astfel că prin contracte fictive, inculpaţii A. şi B. împreună şi cu societăţile C. şi D. SRL au disimulat originea ilicită a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală şi au săvârşit astfel şi infracţiunea de spălarea banilor.

Astfel, vânzarea ceasurilor şi bijuteriilor din metale preţioase achiziţionate din import s-a făcut către persoane fizice, prin intermediul magazinelor de prezentare din Bucureşti şi Constanţa, dar şi al site-ului dedicat, www.x.ro, iar scoaterea bunurilor din stoc se realiza prin intermediul livrărilor fictive către societăţile comerciale din spaţiul intracomunitar.

Faptele inculpatului A., constând în aceea că în perioada 2008 - 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate asociat şi administrator în fapt al SC C. SRL, respectiv director şi administrator în fapt al SC D. SRL a omis înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societăţi şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale - plata impozit şi TVA datorat, ca urmare a efectuării de achiziţii intracomunitare de bunuri şi vânzarea acestora către clienţi din România, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 5.274.492 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a acestei infracţiuni s-a constatat că s-a realizat prin achiziţionarea de produse din spaţiul intracomunitar de către societăţile comerciale administrate în fapt de către inculpat şi vânzarea fictivă către alte firme din spaţiul intracomunitar, firme controlate în fapt de inculpat.

Pretinsa operaţiune comercială avea ca scop scutirea de plata TVA-ului datorat către stat, infracţiunea fiind săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru incriminarea acesteia ca infracţiune, respectiv intenţia directă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, Curtea a notat că aceasta a constat în disimularea originii ilicite a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta având o existenţă autonomă. În esenţă, mărfurile nu au părăsit teritoriul statului, având loc doar un circuit fictiv al documentelor fiscale pentru ca societăţile şi implicit inculpaţii să poată beneficia de facilităţile fiscale specifice operaţiunilor de export (acesta fiind un exemplu tipic de spălare de bani - prin crearea unei societăţi offshore şi derularea, prin aceasta, de operaţiuni comerciale, financiare, cu societăţi în înfiinţate în afara jurisdicţiei offshore, acestea beneficiind de facilităţi legale şi financiare.

Fapta inculpatului întruneşte astfel elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani.

Aceeaşi încadrare juridică a fost reţinută şi în cazul inculpatului B., în considerarea calităţilor deţinute de acesta în cadrul celor două societăţi şi a atribuţiilor efectiv desfăşurate, declaraţiile martorilor - AA., L., BB., ale inculpaţilor înşişi - confirmând că cei doi inculpaţi se ocupau în egală măsură de administrarea în fapt a societăţilor.

Referitor la inculpatele societăţi comerciale, SC C. SRL şi SC D. SRL, Curtea a constatat că sunt incidente dispoziţiile C. pen. care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice. Astfel, inculpatele au săvârşit infracţiuni care se află în legătură directă cu activităţile desfăşurate pentru realizarea obiectului principal de activitate al persoanei juridice, respectiv fiind săvârşite deopotrivă în interesul acestora. S-a reţinut în cazul fiecăreia infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, inculpaţii acţionând în calitate de reprezentanţi ai acestora, manifestarea de voinţă a persoanei juridice fiind echivalentă cu voinţa reprezentanţilor săi.

În ceea ce priveşte acuzaţia privind cesionarea fictivă, în anul 2010, de către inculpatul B. a părţilor sociale ale C. SRL către M., reprezentată de N., în scopul sustragerii de la urmărire penală, Curtea a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăţiei inculpatului cu privire la această infracţiune prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, sens în care a dispus achitarea sa.

Curtea a notat că pretinsa infracţiune s-a săvârşit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, prin care s-a schimbat conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Astfel, înainte de 1 februarie 2014 dispoziţiile art. 2801 din Legea nr. 31/1990 incriminau transmiterea fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, faptă pedepsită cu închisoare de la de la 2 ani la 8 ani.

Prin Legea nr. 187/2012, conţinutul infracţiunii s-a modificat, în sensul că se incriminează transmiterea fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală, în scopul îngreunării acesteia ori în scopul săvârşirii de infracţiuni, faptă pedepsită cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

Curtea a constatat astfel că fapta a fost descrisă în sensul că transmiterea părţilor sociale a fost făcută cu scopul de a se sustrage de la urmărire penală, infracţiunea subzistând teoretic şi modalităţii incriminate în prezent. A observat însă că acuzaţia este întemeiată strict pe momentul cesiunii fără alte probe care să ateste că aceasta a fost în legătură cu sustragerea inculpatului de la urmărire penală. Pe de o parte, a arătat că potrivit textului, transmiterea de părţi sociale trebuie să fie fictivă, cu alte cuvinte să nu existe în realitate. Aceasta presupune, într-un caz concret, ca cedarea să se realizeze scriptic, cu îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare la Registrul Comerţului, dar faptic, cel care transmite îşi păstrează întreaga influenţă asupra societăţii, administrând-o în continuare, ocult.

Or, în cauză, inculpatul B. a cesionat efectiv părţile sociale ale SC C. SRL, prin respectarea dispoziţiilor legii comerciale, aceasta fiind aşadar o operaţiune reală. Pe de altă parte, aprecierea procurorului în sensul că scopul acestei cesiuni a fost acela de sustragere de la urmărire penală nu poate fi prezumat în absenţa dovedirii şi a unor alte acţiuni ale inculpatului care să confirme această împrejurare. Printr-o astfel de interpretare extensivă s-ar ajunge în situaţia ca în toate cazurile administratori ai unor societăţi comerciale care transmit părţile sociale să fie cercetaţi pentru această infracţiune doar pentru că au eludat plata taxelor către stat săvârşind evaziuni fiscale anterior transferului. Dacă ar fi prezumat aceasta, legiuitorul ar fi prevăzut o răspundere cumulativă pentru ambele infracţiuni în toate cazurile în care evaziunea fiscală este săvârşită de administratorii în drept ai societăţii.

Pe de altă parte, Curtea a reamintit că inculpatul B. era asociat şi SC D. SRL, or, interpretând potrivit procurorului, nu s-ar înţelege motivele pentru care inculpatul nu ar fi procedat la fel şi cu această societate. Dacă scopul transmiterii părţilor sociale ar fi fost aceea de a se sustrage de la urmărire penală, conduita sa ar fi fost aceeaşi în situaţia ambelor societăţi, de vreme ce urmărirea penală implica şi activitatea sa din cadrul SC D.

Reţinând aşadar că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a vinovăţiei acestui inculpat cu privire la această infracţiune, Curtea a dispus o soluţie de achitare.

Referitor la activităţile pentru care inculpatul F. a fost trimis în judecată, Curtea a constatat că actele de complicitate la evaziunea fiscală (săvârşită de inculpaţii A. şi B.) constau, potrivit rechizitoriului, în aceea că, în calitate împuternicit al SC C. SRL şi SC D. SRL, în perioada 2008 - 2010, a desfăşurat acte de comerţ privind ceasuri şi bijuterii, care nu au fost evidenţiate în actele contabile.

Deşi procurorul a reţinut că inculpatul a sprijinit în cunoştinţă de cauză activitatea de evaziune fiscală, Curtea a notat că, în concret, inculpatul s-a ocupat de achiziţiile de mărfuri din Italia, prin intermediul inculpatului G., care era împuternicit să relaţioneze cu furnizorii externi, dar şi de vânzările către persoane fizice, în showroom-urile din Bucureşti şi Constanţa.

În pofida aprecierii procurorului, Curtea a constatat că în cazul acestuia nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie şi nu există probe care să ateste, dincolo de orice îndoială rezonabilă, participarea sa la activitatea de evaziune fiscală.

Pe de o parte, Curtea a observat că activităţile acestuia sunt similare cu cele desfăşurate de martora L., în privinţa căreia procurorul a dispus o soluţie de clasare. A reţinut procurorul că aceasta nu se ocupa de coordonarea activităţii societăţii, fiind implicată exclusiv în activitatea de prezentare a ceasurilor şi vânzare către persoane fizice, că a acţionat în calitate de angajată a SC C. SRL, executând dispoziţiile primite din partea persoanelor cu funcţii de conducere, care includeau, printre altele, efectuarea de plăţi, rezervarea de bilete de avion, redactarea de facturi, inventariere bunuri, etc. şi raportat la poziţia acesteia în cadrul societăţii, nu s-a putut afirma cu certitudine că a înţeles şi sprijinit în cunoştinţă de cauză mecanismul evazionist instituit de către autorii infracţiunii de evaziune fiscală, lipsindu-i posibilitatea reală de a verifica realitatea tranzacţiilor înregistrate şi declarate de către C. SRL şi D. SRL.

Deşi Parchetul a făcut aceste consideraţii, Curtea a reamintit că martora a deţinut şi funcţia de administrator pentru o perioadă în cadrul SC C. SRL în timp ce inculpatul F. nu a deţinut vreo funcţie în cadrul niciuneia dintre cele două societăţi în timpul săvârşirii faptelor. Or, nu se înţelege motivul pentru care procurorul a apreciat diferit acelaşi tip de activitate dar a dispus soluţii opuse.

Singura diferenţă care poate fi analizată este relativă la împrumuturile care au fost acordate din fonduri personale de inculpat celor două societăţi însă doar această împrejurare în sine, în absenţa unor dovezi care să confirme că inculpatul a contribuit la eludarea TVA şi a impozitului pe profit, nu pot fi reţinute în sensul dovedirii faptelor de evaziune fiscală. Menţiunea rechizitoriului în sensul că inculpatul a fost în cunoştinţă de cauză cu privire la toate activităţile fratelui şi tatălui său nu sunt argumente suficiente care să justifice o soluţie de condamnare iar un argument în plus este faptul că procurorul nu a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi pentru infracţiunea de spălare de bani, în contextul în care ceea ce a reţinut în fapt este ajutorul acordat prin acordarea de împrumuturi societăţilor. Relaţia de rudenie a fost speculată de procuror şi practic, doar în considerarea acesteia, inculpatul F. a fost trimis în judecată. Acordarea unor împrumuturi la cererea rudelor - faţă de situaţia financiară proastă a societăţilor acestora - este justificată de relaţia de rudenie, dar doar aceasta nu poate determina reţinerea ca dovedită a cunoaşterii celorlalte activităţi ale coinculpaţilor.

Pe de altă parte, Curtea a notat că recunoaşterea faptelor de către inculpat, care a solicitat aplicarea procedurii simplificate, nu poate conduce automat la o soluţie de condamnare. Practica judiciară şi doctrina sunt consecvente în acest sens, fiind evident că în absenţa probelor de vinovăţie nu se poate dispune o soluţie de condamnare chiar dacă inculpatul recunoaşte (declaraţia inculpatului nu are o valoare probantă superioară, aceasta fiind analizată în contextul ansamblului probator integral şi în multe cazuri inculpaţii preferă procedura simplificată doar pentru beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă). În orice caz, şi din modul în care inculpatul a înţeles să se prevaleze de această procedură, nu s-a putut aprecia decât că acesta a recunoscut faptele care i se impută în materialitatea lor, respectiv că a efectuat activităţi de transport a mărfurilor, de vânzare a produselor în magazinele din ţară, fără referiri concrete la activitatea coinculpaţilor cu privire la eludarea taxelor către stat (determinate de livrările fictive ale acestor mărfuri în spaţiul intracomunitar).

În cazul inculpatului G., Curtea a notat că dincolo de recunoaşterea faptelor, activităţile acestuia au constat nu doar în transportul mărfurilor. Acesta era reprezentant al celor două societăţi în relaţia cu partenerii intracomunitari, sens în care avea cunoştinţă şi de modul în care erau întocmite actele şi de circuitul mărfurilor după ajungerea lor în România. Or, aceste acţiuni implicau şi cunoaşterea modului în care erau de fapt comercializate bunurile. Convorbirile telefonice ale inculpatului au atestat, de asemenea, cunoaşterea detaliilor relevante ale circuitului fictiv al mărfurilor, astfel încât cazul acestuia este diferit de cel al inculpatului F.. În plus, Curtea a notat că inculpatul a înţeles să-i ajute pe A. şi B. şi prin formularea plângerii referitoare la sustragerea mai multor mărfuri achiziţionate de la furnizorii italieni, plângere care nu a fost confirmată, scopul acesteia fiind doar pretinsa justificare a neplăţii contravalorii mărfurilor.

Reţinând poziţia de recunoaştere a faptelor, Curtea a dispus în cazul acestuia o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte activităţile pentru care inculpatul H. a fost trimis în judecată, Curtea a arătat că acesta, administrator al SC Q. SRL Bucureşti a furnizat către SC C. SRL facturi care nu corespund unor operaţiuni economice reale, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitate, beneficiind de deducerea TVA aferentă.

Având în vedere faptul că facturile erau datate februarie 2009, cu câteva zile înainte ca inculpatul H. să cesioneze părţile sociale ale SC Q. SRL şi înainte să dobândească calitatea de avocat, la 25 februarie 2009, şi au fost înregistrate în contabilitate abia în luna decembrie 2009, s-a apreciat că acestea au fost antedatate, fiind în realitate emise în cursul lunii decembrie 2009, pe baza înţelegerii cu inculpatul A., pentru a-l ajuta pe acesta.

Aceste operaţiuni au fost însă fictive, prin emiterea facturilor inculpatul ajutând reprezentanţii SC C. SRL la evidenţierea de cheltuieli/operaţiuni fictive atâta timp cât vânzarea ceasurilor nu a fost una reală.

Deşi inculpatul H. a negat săvârşirea faptei, apărarea acestuia s-a întemeiat pe invocarea unor împrejurări care nu afectează caracterul penal al faptei. Astfel, nu doar absenţa autorizaţiei şi specializării comerţului cu metale preţioase a SC Q. SRL dovedesc fictivitatea vânzării celor 4 ceasuri. Ceasurile mărcile x, y, z sau q s-au regăsit în documentele C. SRL anterior acestor tranzacţii şi chiar ulterior (acestea s-au regăsit în documentele contabile ale C. înainte de a fi cumpărate - aviz x din 16 februarie 2009, vânzător C., cumpărător A., aviz x din 26 noiembrie 2009 vânzător C., cumpărător G., în lista de ceasuri depozitate în casetele de valori de la CC.; în procesul-verbal de predare-primire către DD. la 5 luni după ce au fost vândute către O., în procesele-verbale de percheziţie şi ridicare bunuri întocmite de organele de cercetare penală în luna august 2010).

Or, în contextul în care aceste ceasuri apar în actele societăţii cumpărătoare în perioade în care scriptic nu intraseră în patrimoniul său şi pe de altă parte, se regăsesc în acelaşi patrimoniu şi ulterior pretinsei vânzări şi în contexte care nu au legătură cu SC Q. SRL, este evident că prin emiterea unor documente de vânzare/cumpărare în luna februarie 2009 s-a încercat doar crearea unei aparenţe de legalitate prin înregistrarea fictivă în contabilitatea societăţilor a celor 4 ceasuri.

SC EE. SRL, societatea de la care s-a arătat că au fost achiziţionate ceasurile pretins vândute ulterior SC C. SRL, al cărei administrator era de asemenea, inculpatul, nu a înregistrat la rândul său, în evidenţa contabilă, factura nr. x din 19 februarie 2009 de livrare a celor 4 ceasuri şi nici "chitanţele" (nr. x din 20 februarie 2009 în valoare de 2.000.000 RON, nr. y din 21 februarie 2009 în valoare de 2.000.000 RON şi nr. z din 22 februarie 2009 în valoare de 2.000.000 RON) (documente prin care se tinde la dovedirea realităţii operaţiunii comerciale), în casieria SC EE. SRL nu s-a regăsit suma de 6.000.000 RON pretins achitată de SC Q. SRL ca fiind valoarea ceasurilor de lux x, y şi z. SC EE. SRL. Nici dovada propriei achiziţii a celor 4 ceasuri nu a putut fi stabilită, inculpatul H. arătând că acestea au fost cumpărate de la o societate din Bulgaria - fără a putea da detalii despre aceasta - iar acte nu a putut furniza invocând cesiunea părţilor sociale ale societăţii. Mai mult decât atât, la data de 26 februarie 2009, aşadar imediat după susmenţionata livrare, SC EE. SRL a fost cesionată de către inculpatul H. (fost administrator) lui FF..

SC EE. SRL nu a mai declarat vânzări, încasări, TVA din luna februarie 2009, iar FF. a declarat că nu a desfăşurat o astfel de activitate şi nu are cunoştinţă de tranzacţia cu cele 4 ceasuri. Conform datelor ANAF, SC EE. SRL a fost declarat contribuabil inactiv începând cu data de 8 ianuarie 2010 (OPANAF nr. 20 din 8 ianuarie 2010), iar cu data de 1 februarie 2010 a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA.

SC Q. SRL Bucureşti nu a înregistrat în evidenţa contabilă cele trei facturi de livrare (x din 23 decembrie 2009; x din 8 ianuarie 2010 şi nr. x din 11 ianuarie 2010 în valoare totală de 2.934.242,5 RON; nu a declarat la organele fiscale prin deconturile lunare de TVA sau prin declaraţia semestrială 394 nici achiziţia ceasurilor şi nici livrarea acestora către SC C. SRL

În aceste circumstanţe, nu s-a putut reţine că SC C. SRL a dovedit că cele 4 ceasuri i-au fost livrate în fapt de SC Q. SRL şi în consecinţă nu are dreptul de deducere a TVA, conform art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fiscal. În esenţă, declararea tranzacţiilor fictive a avut ca scop inducerea în eroare cu privire la sursa de provenienţă şi înregistrarea de cheltuieli fictive ce conduc la micşorarea impozitului pe profit datorat bugetului de stat.

Fapta inculpatului H. întruneşte astfel elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, Curtea a arătat că se impune schimbarea acesteia în sensul reţinerii, pentru inculpaţii A. şi B., a dispoziţiilor privind forma continuată a infracţiunii faţă de existenta unei rezoluţii infracţionale unice în comiterea evaziunii fiscale, în raport de cele două societăţi comerciale prin intermediul cărora s-au efectuat faptele. Curtea a notat că, după ce SC C. SRL a lichidat stocurile de marfă, în luna mai 2010, inculpaţii au continuat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acelaşi tip de activitate prin intermediul SC D. SRL. Doar în considerarea ideii că activităţile s-au derulat prin două societăţi distincte, dar care aveau acelaşi obiect şi aceiaşi administratori, nu s-a putut aprecia că au existat două infracţiuni de evaziune fiscală. Reţinând modul de operare, similitudinea acţiunilor, persistenţa raţionamentului invocat în sensul unei anumite interpretări date actelor normative care reglementează domeniul de activitate abordat prin societăţile administrate, converg către ideea unei unice rezoluţii. Astfel, Curtea a reţinut forma continuată a infracţiunii de evaziune fiscală referitor la cei doi inculpaţi, alin. (3) fiind reţinut ca urmare a cuantumului întregit al prejudiciului raportat la cele două societăţi.

Curtea a notat că aspectele vizând schimbarea de încadrare juridică au fost puse în discuţia părţilor şi s-au formulat concluzii şi la momentul formulării cererilor de schimbare de încadrare juridică şi la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei cu privire la întreaga activitate infracţională a inculpaţilor. Astfel, împrejurarea că nu s-a făcut trimitere explicită la reţinerea formei continuate a infracţiunii pentru cei doi inculpaţi nu poate lipsi de substanţă dreptul la apărare care a inclus concluziile efectiv puse şi analizate de toate părţile cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii sub toate aspectele cu privire la care Curtea s-a pronunţat.

Pe de altă parte, împrejurarea că în cazul inculpatului F. s-au reţinut două infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală (în mod distinct pentru fiecare dintre cele două societăţi comerciale) este determinată de contextul diferit reţinut de Curte la analiza activităţii acestui inculpat, chestiune care se reflectă şi în soluţia de achitare dispusă cu privire la întreaga activitate pentru care acesta a fost trimis în judecată. Calitatea acestuia în activităţile desfăşurate nu este specifică autorilor, forma de participaţie reţinută în sarcina sa de procuror fiind cea secundară, a complicităţii iar câtă vreme Curtea nu a putut stabili existenţa unor probe care să-i ateste vinovăţia, împrejurarea că a transportat anumite produse pentru ambele societăţi nu poate determina reţinerea rezoluţiei unice de infracţiune în sarcina acestui inculpat.

În mod diferit de acest raţionament, Curtea a arătat că, în cazul celor două societăţi comerciale, se impunea analiza distinctă a infracţiunii de evaziune fiscală prin raportare la chestiunea esenţială a absenţei de identitate dintre cele două entităţi juridice. Chiar dacă acestea erau administrate de aceleaşi persoane, respectiv inculpaţii A. şi B., cele două societăţi inculpate sunt entităţi distincte, cu personalitate juridică diferită şi ca atare, activităţile desfăşurate de acestea - chiar dacă prin administratorii lor comuni - nu au putut fi analizate decât separat. Prin urmare, situaţia acestora fiind alta decât a celor doi inculpaţi, răspunderea este una individuală, aceasta fiind de esenţa răspunderii penale şi activitatea fiecărei societăţi constituie, în raport cu sine, o infracţiune unică, dar distinctă, pentru fiecare dintre acestea, de evaziune fiscală.

Totodată, Curtea a constatat că prejudiciul stabilit în cauză este mai mare de 500.000 Euro, echivalentul în monedă naţională, fiind astfel incidente dispoziţiile alin. (3) ale art. 9 din Legea nr. 241/2005, în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013. Referitor la distincţiile între dispoziţiile lit. b) şi c) ale art. 9 din aceeaşi lege, Curtea a amintit decizia nr. 25 din data de 3 octombrie 2017 a ICCJ- Completul pentru pronunţarea unor hotărâri preliminare, prin care s-a stabilit că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Sub aspectul succesiunii de legi în timp, dată fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind noul C. pen. şi Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., prin care au fost modificate instituţii juridice incidente în cauză, se pune problema stabilirii legii penale mai favorabile inculpaţilor, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. pen. (în interpretarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din data de 20 mai 2014 conform căreia "dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.")

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că Legea nr. 241/2005 a fost modificată anterior, prin Legea nr. 50/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 19 martie 2013, conform căreia limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 au fost majorate de la 5 la 9 ani închisoare (limita minimă), respectiv de la 11 la 15 ani închisoare (limita maximă). Ca atare, în cazul inculpaţilor A., B., G. şi H., în sarcina cărora s-a reţinut săvârşirea acestei infracţiuni (în forma autoratului sau a complicităţii), legea penală mai favorabilă o reprezintă legea aflată în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale (septembrie 2010), adică Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013).

De asemenea şi în cazul inculpatelor persoane juridice în sarcina cărora s-a reţinut comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a constatat că reglementarea aflată în vigoare la momentul finalizării activităţii infracţionale reprezintă legea penală mai favorabilă în accepţiunea art. 5 C. pen., întrucât potrivit art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969 cu referire la art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), limitele pedepsei amenzii sunt cuprinse între 10.000 şi 900.000 RON, pe când potrivit dispoziţiilor actualei reglementări a C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 137 din C. pen.), pedeapsa aplicabilă persoanei juridice pentru aceeaşi infracţiune potrivit sistemului zilelor amendă este cuprinsă între 24.000 şi 2.100.000 RON.

Acelaşi raţionament este valabil şi în cazul infracţiunii de spălare de bani reţinută în sarcina inculpaţilor, sancţionată potrivit art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, astfel cum a fost modificată prin art. 111 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 la 10 ani, cu posibilitatea adăugării potrivit art. 36 alin. (1) din noul C. pen. a unui spor de pedeapsă de numai 3 ani închisoare s-a constatat că această nouă reglementare ar constitui legea penală mai favorabilă în comparaţie cu reglementarea anterioară acestor modificări, care pentru aceeaşi infracţiune prevedea pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani, conform art. 42 din C. pen. anterior.

Pentru inculpatele persoane juridice, potrivit art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969 cu referire la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin art. 111 din Legea nr. 187/2012, infracţiunea de spălare de bani era sancţionată cu pedeapsa amenzii penale de la 10.000 la 900.000 RON, iar conform art. 137 din C. pen. adoptat prin Legea nr. 286/2009 cu referire la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, astfel cum a fost modificată prin art. 111 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., este pedepsită cu amendă cuprinsă între 18.000 şi 1.500.000 RON.

Ţinând însă seama de imperativul determinării globale a legii penale mai favorabile, Curtea a constatat că şi în cazul acestei infracţiuni (spălare de bani), legea penală mai favorabilă este tot reglementarea anterioară modificărilor legislative intrate în vigoare la data de 01 februarie 2014, întrucât aceste infracţiuni se află în concurs real, după caz, cu infracţiunea de evaziune fiscală sau complicitate la evaziune fiscală, ori sub aspectul tratamentului sancţionator al acestei forme de pluralitate de infracţiuni, legea penală veche conţine prevederi mai favorabile inculpaţilor, întrucât art. 34 alin. (1) din C. pen. din 1969 prevede sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, spre deosebire de C. pen. actual care operează cu sistemul cumulului juridic al pedepselor cu spor obligatoriu şi fix (art. 39 alin. (1) C. pen.).

În plus, în cazul inculpatului H., Curtea a notat că acesta a comis infracţiunea în concurs şi cu infracţiunea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării, aplicată prin Sentinţa penală nr. 390 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, definitivă prin Decizia penală nr. 1257 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Aşadar, în condiţiile în care pentru toţi inculpaţii (persoane fizice şi juridice) legea penală mai favorabilă în ansamblul său, conform art. 5 C. pen., o constituie reglementarea anterioară, în temeiul art. 386 C. proc. pen. Curtea a schimbat încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii, reţinând şi consideraţiile anterioare, astfel:

- pentru inculpatul A. din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969:

- pentru inculpatul B. din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002,(în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) şi de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpata SC C. SRL din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpata SC D. SRL (în prezent SC E. SRL) din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul F. - din 2 infracţiuni prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul G. dintr-o infracţiune prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

- pentru inculpatul H. dintr-o infracţiune prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., într-o infracţiune prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Întrucât pentru toţi inculpaţii în privinţa cărora este angajată răspunderea penală, legea penală în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale a fost reţinută ca lege penală mai favorabilă, stabilirea şi individualizarea pedepselor se va realiza conform dispoziţiilor acesteia.

Astfel, în cazul pedepselor principale, Curtea a constatat că, pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor persoane fizice, închisoarea este pedeapsa unică prevăzută în normele de incriminare incidente, iar limitele speciale ale acesteia sunt cuprinse între 5 ani (minimul) şi 11 ani (maximul), în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), iar în cazul infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin art. 111 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, limitele speciale ale pedepsei închisorii se situează între 3 ani (minimul) şi 12 ani (maximul).

La individualizarea pedepselor înăuntrul limitelor anterior precizate, Curtea a avut în vedere, potrivit art. 72 alin. (1) din C. pen. din 1969, gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite, persoana inculpaţilor, lipsa, în speţă, a vreunei cauze de atenuare a răspunderii lor penale şi, respectiv, incidenţa unor cauze de agravare a acelei răspunderi (forma de pluralitate a concursului real de infracţiuni, (pentru inculpaţii A., B. şi H. - raportat la condamnarea anterioară), forma continuată incidentă în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi B.

Raportat la criteriile anterior enunţate, Curtea a constatat că faptele la săvârşirea cărora inculpaţii şi-au adus contribuţia sub diverse forme de participaţie sunt grave, întrucât au fost comise prin acţiunile concertate, prin angrenarea în derularea tranzacţiilor comerciale şi financiare nelegale a unor societăţi comerciale de tip offshore controlate în final tot de inculpaţii A. şi B.

Sub acelaşi aspect, Curtea a reţinut şi perioada mare de timp în care inculpaţii au acţionat în această modalitate - aproximativ 2 ani, activitatea încetând urmare a plângerilor formulate de societăţile italiene şi demarării cercetărilor de organele de urmărire penală) şi a reţinut de asemenea şi consecinţele păgubitoare ale acestor fapte, concretizate în prejudicierea bugetului de stat cu suma de peste 5 milioane de RON.

În ceea ce priveşte conduita procesuală a inculpaţilor, Curtea a constatat că exceptându-i pe inculpatul G. (care recunoscut faptele, în sensul că a precizat că recunoaşte activitatea infracţională dar nu a oferit alte detalii referitoare la activitatea coinculpaţilor), ceilalţi inculpaţi - A., B. şi H. şi societăţile prin aceiaşi reprezentanţi - au avut un comportament procesual nesincer şi în pofida evidenţei probelor de vinovăţie existente în cauză, au negat orice implicare în activitatea infracţională, ceea ce dovedeşte că aceştia nu au conştientizat gravitatea faptelor comise.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut şi celelalte referinţe personale ale inculpaţilor, constând în aceea că sunt bine integraţi din punct de vedere socio-profesional, provin din medii sociale organizate, s-au înfăţişat la fiecare chemare a organelor judiciare, nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, cu excepţia inculpatului H. care a suferit o condamnare pentru o faptă concurentă şi este cercetat în paralel într-un alt dosar pentru acelaşi tip de infracţiuni.

Totodată Curtea nu a identificat, în speţă, împrejurări care să justifice acordarea de circumstanţe atenuante judiciare, potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) din C. pen. anterior, întrucât, pe de o parte, simpla absenţă a antecedentelor penale, unde este cazul, nu este suficientă pentru a diminua gravitatea faptelor comise şi consecinţele păgubitoare ale acestora, iar pe de altă parte, niciunul dintre inculpaţi nu a întreprins până în prezent vreun demers voluntar pentru a repara prejudiciul cauzat bugetului de stat şi nu a manifestat o atitudine de asumare responsabilă a faptelor comise.

Ţinând seama de toate aspectele anterior menţionate, dar şi de contribuţia concretă pe care fiecare dintre inculpaţi a avut-o la fraudarea bugetului de stat, însă în egală măsură şi de perioada mare de timp scursă de la data epuizării faptelor, care nu este imputabilă inculpaţilor, Curtea a stabilit durata pedepselor cu puţin peste minimul special, apreciind că un asemenea cuantum este adecvat pentru o justă sancţionare a inculpaţilor.

Referitor la pedepsele accesorii şi complementare ce au fost, de asemenea, aplicate inculpaţilor odată cu condamnarea lor pentru infracţiunile ce le-au fost reţinute în sarcină, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., în cazul, incident şi în speţă, al succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aplicarea acestora se realizează conform legii identificate a fi mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Întrucât, pentru motivele deja expuse, legea penală mai favorabilă a fost identificată a fi cea în vigoare la data săvârşirii faptelor, Curtea, având în vedere natura şi gravitatea acestora, precum şi împrejurarea că inculpaţii s-au folosit, la comiterea acelor infracţiunii, de calităţile sau funcţiile pe care le deţineau, a interzis acestora cu ambele titluri, în temeiul art. 71 alin. (1), (2) şi respectiv al art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire, după caz, la art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în varianta autoratului ori a complicităţii) exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din acelaşi cod, pe perioade de câte 4 ani în privinţa inculpaţilor A. şi B., respectiv 2 ani în cazul inculpaţilor H. şi G., pedepsele accesorii urmând să opereze pe durata executării pedepselor principale.

Referitor la inculpatul H., în temeiul art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 85 alin. (1) C. pen. din 1969, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 390/11 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, definitivă prin Decizia penală nr. 1257/20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi conform art. 85 alin. (1) teza finală C. pen. 1969 şi a contopit această pedeapsă cu pedeapsa aplicată prin prezenta.

De asemenea, şi în cazul celorlalţi inculpaţi persoane fizice, în aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, Curtea a dispus contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente de comiterea cărora au fost găsiţi vinovaţi, cuantumul final al pedepselor rezultante împiedicând în mod obiectiv examinarea oportunităţii dispunerii vreunei modalităţi de executare a pedepsei fără privare de libertate.

Conform art. 35 alin. (3) din C. pen. 1969, a fost aplicată inculpaţilor, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară cea mai grea şi, respectiv, potrivit art. 71 alin. (1), (2) din acelaşi cod, pedeapsa accesorie corespunzătoare.

În ceea ce le priveşte pe inculpatele persoane juridice, în sarcina cărora s-a reţinut după caz comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), pentru SC C. SRL şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), pentru SC D. SRL şi spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin art. 111 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen.), Curtea a aplicat în limitele determinate potrivit art. 711 alin. (3) C. pen. din 1969, sancţiunea zilelor amendă în raport cu durata pedepsei închisorii prevăzută de fiecare dintre normele de încriminare incidente sus-menţionate.

Ca atare, procedând la evaluarea aspectelor de care, potrivit art. 72 din C. pen. anterior, se ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei, în cadrul limitelor de pedeapsă anterior menţionate, Curtea, având în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpatele persoane juridice, în realizarea obiectului lor de activitate, astfel cum este pusă în evidenţă de împrejurările şi modalitatea de comitere, de mijloacele folosite, de scopul urmărit şi de consecinţele păgubitoare aduse valorilor sociale protejate de lege, precum şi conduita manifestată, prin intermediul reprezentanţilor lor legali sau, după caz, al persoanelor care controlau în fapt activitatea acestora, concretizată prin crearea aparenţei de legalitate a circuitelor comerciale în care au fost implicate pe baza atestării documentare a operaţiunilor comerciale menite a disimula activitatea evazionistă, a apreciat că se impune aplicarea faţă de inculpate a unor sancţiuni menite să satisfacă scopul sancţiunii penale.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare, Curtea, deşi a reţinut că potrivit normei de încriminare prev. de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie, a aplicat pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, prev. de art. 531 alin. (3) lit. a) din vechiul C. pen., făcând şi în cazul acestora aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, executarea pedepsei complementare începând după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Cu privire la solicitarea Ministerului Public de luare a măsurii preventive prev. de art. 493 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la inculpatele persoane juridice, a notat că situaţia juridică a acestora nu a cunoscut modificări iar conduita procesuală nu a determinat Curtea să aprecieze că se impune luarea de astfel de măsuri, desfăşurarea procesului penal putând fi asigurată în bune condiţii ca şi până în prezent, sens în care a respins solicitarea.

Sub aspectul laturii civile, Curtea a constatat că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma totală de 11.807.296 RON din care 8.412.562 TVA şi 503.001 RON impozit pe profit, în cuantumul prejudiciului pentru care se constituie parte civilă, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a inclus şi majorările şi penalităţile aferente TVA şi impozit pe profit datorate, sume care însă nu fac parte din prejudiciul cauzat prin fapta de evaziune fiscală, fiind însă obligaţii fiscale la bugetul consolidat al statului.

Aşa cum s-a arătat anterior, Curtea a reţinut însă ca dovedit prejudiciul stabilit de raportul de expertiză contabilă judiciară administrat în cursul judecăţii, ale cărui concluzii Curtea şi le-a însuşit ca fiind în concordanţă cu restul probelor de vinovăţie.

Astfel, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi a obligat, în solidar, pe inculpaţii persoane fizice A., B., G. şi H. şi inculpata persoană juridică SC C. SRL, la plata către aceasta a sumei de 5.218.950 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii, inculpatul H. doar până la limita sumei de 468.492,5 RON.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi a obligat, în solidar, pe inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoană juridică SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), la plata către aceasta a sumei de 56.314 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 şi 25 C. proc. pen. a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de partea civilă faţă de inculpatul F., în raport de soluţia dispusă faţă de acesta pe latură penală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea garantării plăţii daunelor anterior menţionate şi până la concurenţa acestora, a menţinut măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin Ordonanţele nr. 2588/P/2010 din data de 23 iulie 2010, nr. 2588/P/2010 data de 18 august 2010 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, nr. 174/P/2012 din data de 26 noiembrie 2013 şi nr. 174/P/2012 din data de 3 decembrie 2013 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Referitor la solicitările inculpaţilor în sensul de valorificare a bunurilor asupra cărora a fost instituit sechestru, Curtea a reamintit că acestea au fost respinse prin încheierile de la termenele la care s-au analizat pentru motivele menţionate în cuprinsul acestora.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a dispus ca o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri să fie comunicată, la data rămânerii definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., inculpaţii, faţă de care a fost pronunţată o soluţie de condamnare, au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei privind pe inculpatul faţă de care urmează a se dispune soluţia achitării, au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 273 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., onorariul expertului desemnat de instanţă I. pentru efectuarea expertizei, în cuantum de 57.000 de RON (potrivit devizului depus) a fost stabilit în sarcina inculpaţilor A., B., F. şi G., fiind achitat parţial, în sumă de 15.000 de RON, restul rămas de 42.000 de RON urmând a fi achitat de aceştia în mod egal în contul Biroului Local de Expertize Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În temeiul art. 273 alin. (4) C. proc. pen., onorariul interpretului de limba italiană, J., pentru asigurarea a 20 de ore de interpretare şi onorariul mandatarului desemnat de organul de urmărire penală pentru SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), K., în cuantum de 2000 de RON, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 272 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. onorariile parţiale ale apărătorilor din oficiu pentru inculpaţii F., A., în sumă de câte 300 RON pentru fiecare, pentru inculpatul H., în sumă de 200 de RON, respectiv onorariul integral pentru inculpatele SC C. SRL şi SC D. SRL (în prezent SC E. SRL), în sumă de câte 1.500 de RON pentru fiecare, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei, aceste cheltuieli rămânând în sarcina statului potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K., inculpaţii A., G., H., B. şi SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin motivele de apel formulate Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa atacată privind:

- greşita achitare a inculpatului F. pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare;

- greşita achitare a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990;

- greşita reţinere a prejudiciului produs prin infracţiune de către inculpaţii din prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă, greşita soluţionare a laturii civile a cauzei;

- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A. şi B. şi H.

În dezvoltarea motivelor de apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat următoarele:

1. Referitor la greşita achitare a inculpatului F. pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare, a învederat apelantul, în esenţă, că, aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu, acest inculpat a sprijinit în cunoştinţă de cauză activitatea de evaziune fiscală desfăşurată de către inculpaţii B. şi A., tatăl şi fratele său, prin intermediul societăţilor comerciale SC C. SRL şi SC D. SRL.

Modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat este constituită din menţinerea legăturii cu inculpatul G., persoană împuternicită a relaţiona cu furnizorii externi, precum şi prin vânzările pe care le-a realizat către persoanele fizice, tranzacţii care nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii. Banii proveniţi din acestea vânzări se întorceau în conturile societăţilor, prin intermediul unor contracte fictive de împrumut din partea sa, ca persoană fizica, fiind vorba despre sume mari de bani, despre care se stipula că provin din "fonduri personale", în condiţiile în care inculpatul nu a avut altă activitate decât în cadrul societăţilor susmenţionate.

A mai precizat apelantul că inculpatul F. a solicitat în faţa primei instanţe judecarea în procedura simplificată, recunoscând săvârşirea faptelor aşa cum acestea sunt reţinute în actul de sesizare.

Soluţia adoptată de către prima instanţă cu privire la acest inculpat este apreciată de apelant ca fiind netemeinică în condiţiile în care la dosarul cauzei există probe suficiente din care rezultă că F. a cunoscut activitatea infracţională a fratelui şi tatălui său, în condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat o perioadă mare de timp şi nu putea să nu fie cunoscută de către inculpat care s-a aflat în imediata apropiere a celor doi.

Mai mult, prima instanţă nu a analizat probele menţionate în actul de sesizare cu privire la faptul că inculpatul cunoştea activitatea rudelor sale, iar un alt argument pe care s-a întemeiat soluţia de achitare este constituit de soluţia adoptată de procuror cu privire la martora L., argument criticabil.

Astfel, soluţia de clasare în ceea ce o priveşte pe martoră, a avut în vedere raţiuni de ordin subiectiv, în sensul posibilităţii sau imposibilităţii reţinerii în sarcina acesteia a formei de vinovăţie necesară, or în cazul inculpatului F., instanţa a reţinut că nu sunt probe că acesta ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, deşi din motivare nu rezultă că raţionamentul instanţei ar fi avut în vedere existenţa vreunei probe, întrucât practic nu analizează nici una din cele la care se referă parchetul.

În privinţa probelor, apelantul invocă pe de o parte declaraţiile inculpatului F. şi pe cele ale martorei L., iar pe de altă parte convorbirile relevante purtate de către inculpat cu G., convorbiri înregistrate în baza autorizaţiilor emise de către Tribunalul Bucureşti. De asemenea, sunt menţionate elementele reieşite din raportul de expertiză contabilă judiciară din data de 15 octombrie 2013, respectiv faptul că o parte din sumele cu care au fost achitate achiziţiile intracomunitare au provenit din împrumuturi/creditări efectuate de către F. Mai mult sunt menţionate participările pe care inculpatul le-a avut la firmele folosite pentru comiterea faptelor ce fac obiectul prezentei cauze.

Concluzionează apelantul că din coroborarea acestor probe rezultă faptul că inculpatul F. era implicat în toată activitatea infracţională a fratelui şi tatălui său, avea cunoştinţă de aceasta, iar împrejurarea că nu deţinea nici o funcţie de conducere sau decizională în cadrul persoanelor juridice nu are nici un fel de relevanţă, în condiţiile în care a fost trimis în judecată pentru complicitate la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, complicitate care consta în acte de sprijinire, ajutor.

2. Referitor la greşita achitare a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii ele transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în esenţă, a susţinut apelantul că în mod eronat prima instanţă nu a reţinut caracterul fictiv al cesiunii al părţilor sociale ale SC C. SRL către M. S.U.A., reprezentată de cetăţeanul moldovean N., în scopul sustragerii de la urmărire penală, în condiţiile în care acest aspect rezultă din modalitatea concretă utilizată de inculpat pentru realizarea acestei operaţiuni.

Parchetul a apreciat că rezultă atât faptul că transmiterea a fost făcută în mod fictiv, de vreme ce s-a făcut către o societate de tip offshore, al cărui reprezentant nu a intrat pe teritoriul României, nici la data cesiunii şi nici ulterior, şi a cărei ştampilă s-a găsit la sediul social al societăţilor inculpaţilor, aspect pe care aceştia nu l-au putut justifica.

În plus a rezultat în mod cert, chiar din declaraţia inculpatului B. că el a continuat să facă acte de administrare (întocmea facturi şi efectua tranzacţii), pentru societate şi ulterior momentului cesionării.

Având în vedere cele de mai sus, parchetul a apreciat că a rezultat cu prisosinţă că cesiunea a avut un caracter pur fictiv, şi în scopul vădit de a se sustrage urmăririi penale, nu vede necesitatea efectuării şi a altor acte care să dovedească scopul sustragerii, aspectele la care s-a referit fiind suficiente.

3. Referitor la greşita reţinere a prejudiciului produs prin infracţiune de către inculpaţii din prezenta cauză, aşa cum a fost el stabilit prin expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, şi pe cale de consecinţă greşita soluţionare a laturii civile a cauzei a susţinut apelantul, în esenţă, că prima instanţă în mod eronat că dat eficienţă expertizei tehnice efectuate în cursul cercetării judecătoreşti în defavoarea expertizei efectuate în cursul urmăririi penale, indicând amplu motivele pentru care consideră că această preferinţă este una eronată. A realizat apelantul în motivele de apel depuse la dosarul cauzei o analiză comparativă a celor două expertize întocmite, indicând din punctul său de vedere care sunt elementele care justifică reţinerea concluziilor expertizei efectuate în cursul urmăririi penale în defavoarea celei realizate în cursul cercetării judecătoreşti.

În raport de aceste elemente a solicitat apelantul stabilirea prejudiciului cauzat prin faptele comise de către inculpaţii din prezenta cauză prin raportare la cuantumul stabilit prin expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, aceasta reflectând corespunzător pagubele produse bugetului de stat, expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti fiind afectată de erorile făcute de expertul desemnat de către instanţa de judecată, cu privire la acesta fiind efectuate şi anumite cercetări cu caracter penal.

4. Referitor la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A., B. şi H., Parchetul a apreciat că soluţia instanţei de fond este netemeinică sub aspectul modului de individualizare a pedepselor aplicate celor trei inculpaţi.

În esenţă a învederat faptul că prin raportare la complexitatea faptelor comise de către inculpaţi, la durata activităţii infracţionale, la prejudiciul produs bugetului de stat, precum şi faţă de conduita adoptată în faţa organelor judiciare, inculpaţii încercând evitarea sancţiunii penale, se impunea stabilirea unor pedepse peste media prevăzută de lege.

Faţă de toate aceste aspecte, parchetul a apreciat că se impune aplicarea unor pedepse peste media prevăzută de lege, inculpaţilor la care se referă acest motiv de apel.

Pentru aceste motive şi în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice în sensul celor de mai sus.

Apelantul Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K., prin motivele de apel, a criticat sentinţa penală atacată, considerând-o nelegală şi netemeinică.

A arătat că motivarea apelului nu a fost expusă în cererea de apel depusă în termen deoarece încă nu era redactată sentinţa penală cu motivarea corespunzătoare. Ca urmare a comunicării sentinţei redactată ce conţine şi motivarea sa, în cele ce urmează prezintă, pe scurt, motivele apelului.

1. Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde nici o motivare în legătură cu temeiul juridic sau faptic al acordării onorariului mandatarului societăţii inculpate, ulterior condamnate, amintite. În comparaţie, dacă pentru cele 20 de ore de interpretare în judecarea unuia din inculpaţi care nu cunoştea limba română, a fost acordat interpretului suma de 2.000 RON (just după părerea sa), în ceea ce îl priveşte, fără a se ţine cont de concluziile scrise depuse la dosar de practicianul în insolvenţă K., în şedinţa de judecare a fondului. Acestea cuprindeau, pe lingă alte aspecte şi cele referitoare la activitatea pe care acesta a depus-o în acest dosar. Cu toate acestea, a fost apreciat la fel cu traducătorul cu toate că, ca număr de ore aproximative, numai prezenţa apelantului practician în insolvenţă K. la cele 36 termene de judecată, plus celelalte activităţi pe care le va prezenta ulterior în concluziile scrise, au un număr mult mai mare de ore (136 ore, cu aproximaţie, pentru termene plus alte activităţi care sunt greu de cuantificat în ce priveşte numărul de ore).

Apelantul practician în insolvenţă K. a arătat că este practician în insolvenţă din anul 2008 cu numărul matricol 1B2280 şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Filialei Bucureşti a Uniunii Practicienilor în Insolvenţă din România. Pe parcursul procesului penal, rigorile acestuia fiind mult mai mari decât într-un proces civil, a trebuit să răspundă acestor solicitări, atât ca prezenţă la şedinţele de judecată, dar şi în ce priveşte studierea repetată a dosarului la Arhiva Instanţei cât şi deplasarea la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru a îndeplini anumite formalităţi cerute de lege, inclusiv participarea la soluţionarea unei contestaţii care a fost judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi alte obligaţii care reveneau reprezentantului inculpatei persoană juridică cum ar fi plata unei cheltuieli judiciare, efectuate din patrimoniul propriu, etc.

2. Din dosarul de fond, urmează să prezinte, pe file, activităţile pe care le-a desfăşurat pe parcursul judecării fondului cauzei. Deoarece dosarul nu se află la arhiva instanţei de fond în termenul acordat depunerii prezentelor motive, apelantul urmează să le prezinte, amănunţit, atât oral cât şi în concluziile scrise pe care le va depune la judecarea apelului, amănunte ce urmează a fi preluate din dosarul cauzei care între timp va ajunge la arhiva penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apelantul practician în insolvenţă K. a anexat prezentelor motive, extras din Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 atacată în ce priveşte aspectul expus referitor la onorariul mandatarului desemnat care a reprezentat persoana juridică inculpată/condamnată SC E. SRL (fostă SC D. SRL) şi o copie de pe anvelopa comunicării sentinţei, cu ştampila poştei referitor la data primirii.

Apelanţii inculpaţi A. şi B., prin motivele de apel, au criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice.

Apelurile inculpaţilor A. şi B. vizează, în esenţă, greşita condamnarea a acestora pentru comiterea în coautorat a infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălarea banilor, datorită următoarelor motive:

Au susţinut aceştia, pentru prima dată cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului, precum şi prin concluziile scrise formulate pentru termenul la care a fost amânată pronunţarea deciziei, că se impune desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în condiţiile în care există unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege.

Au învederat faptul că instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor ce au fost menţionate în actul de sesizare prin sentinţa atacată, fără a respecta jurisprudenţa CEDO (Cauza Mattoccia împotriva Italiei, Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei şi celelalte hotărâri menţionate) vizând informarea cu privire la orice modificare a acuzaţiei, precum şi asigurarea condiţiilor pentru pregătirea apărării.

De asemenea, sentinţa atacată intră în conflict şi cu Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a stabilit că dispoziţiile alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Precizează apelanţii că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aşa cum aceasta rezultă din decizia nr. 51/2016, deciziile acesteia şi considerentele sunt obligatorii şi se aplică deopotrivă tuturor cauzelor care nu au fost judecate definitiv până la data publicării lor în Monitorul Oficial.

Apelanţii au solicitat în al doilea rând constatarea caracterului nelegal şi netemeinic al raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale de către expertul X. în condiţiile în care aceasta nu avea calificarea legală pentru a întocmi raportul de expertiză cu privire la aspectele fiscale ale cauzei. Au susţinut apelanţii că experta menţionată nu avea în conformitate cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 64/1994, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 149/2013, dreptul să se pronunţe cu privire la eventualele taxe şi impozite datorate bugetului de stat, deoarece era doar expert contabil şi avea calitatea de expert fiscal.

În privinţa temeiniciei raportului de expertiză menţionat criticile apelanţilor vizează în primul rând perioada avută în vedere de expert, perioadă care este mai mare decât cea reţinută în actul de sesizare ca fiind perioada infracţională, cu consecinţa directă a majorării prejudiciului reţinut în sarcina inculpaţilor.

De asemenea, inculpaţii susţin că în mod eronat judecătorul fondului, deşi a reţinut că expertiza efectuată în cursul urmăririi penale nu a avut în vedere toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, a acceptat constatările şi concluziile aceste expertize incomplete privind starea de fapt.

Cu referire la acelaşi raport de expertiză, apelanţii inculpaţi au învederat şi faptul că expertul X., care a realizat expertiza în cursul urmăririi penale, şi-ar fi revocat concluziile propriului raport de expertiză prin precizarea pe care a făcut-o la solicitarea primei instanţe, în sensul că nu poate stabili cuantumul prejudiciului pentru fiecare inculpat în parte.

Apelanţii inculpaţi au mai învederat faptul că expertul contabil nu a luat în considerare faptul că prin rechizitoriu procurorul de caz a dispus clasarea cu privire la infracţiunea de înşelăciune pretins comisă de către inculpaţi şi nu a înlăturat din expertiză orice referire la acest aspect şi nici nu a diminuat în mod corespunzător taxele datorate statului român pentru marfa restituită de către procuror pretinselor părţi vătămate - cetăţeni italieni.

În plus apelanţii au indicat în criticile formulate toate elementele care în opinia lor conduc la imposibilitatea reţinerii la dosarul cauzei a raportului de expertiză menţionat.

Inculpaţii apelanţi A. şi B. au mai criticat hotărârea primei instanţe pentru că aceasta a reţinut în mod greşit că societăţile T., U., V. şi O., nu au depus nici un fel de situaţii financiare, potrivit legislaţiei statului de origine, nu au dedus şi nu au plătit TVA, acestea fiind administrate de persoane juridice cu sediul în alte state, în condiţiile în care înscrisurile pe care le-au depus la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătoreşti dovedesc contrariul, respectiv că acestea nu sunt societăţi fantomă.

O altă critică formulată vizează faptul că prima instanţă a reţinut în mod eronat că bunurile, ceasuri şi bijuterii, ar fi fost vândute de către cele două societăţi comerciale în cea mai mare parte către persoane din România, susţinerea inculpaţilor vizând faptul că nu a fost identificată nici o astfel de persoană.

Apelanţii inculpaţi A. şi B. au susţinut, de asemenea, că instanţa de fond în mod eronat a reţinut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, în condiţiile în care în sarcina lor nu se poate reţine comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală din care să provină bunurile spălate.

Utilizarea sumelor de bani obţinute din comercializarea de bunuri pe care au făcut-o SC C. SRL şi SC D. SRL nu poate fi considerată spălarea banilor, iar pe de altă parte această faptă penală nu are cum să subziste în condiţiile în care a fost configurată prin actul de acuzare, respectiv bunurile ar fi fost obţinute prin comiterea infracţiunii de înşelăciune, infracţiune cu privire s-a pronunţat o soluţie de clasare.

Ultima critică formulată de către apelanţii inculpaţi A. şi B., subsidiară, vizează individualizarea judiciară a pedepselor stabilite de către prima instanţă, pedepse care sunt apreciate ca fiind mult prea aspre, atât în privinţa cuantumului, cât şi a modalităţii de executare.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. apelanţii inculpaţi A. şi B. au solicitat achitarea:

- inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi 3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi spălarea banilor, prev. în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 C. pen. 1969, şi

- inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi 3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi spălarea banilor, prev. în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 C. pen. 1969, întrucât faptele lor concrete nu sunt prevăzute de legea penală şi nici nu au fost comise cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, prin admiterea apelului în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

Apelantul inculpat G., prin motivele de apel a solicitat, în principal, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, în subsidiar, după reanalizarea probatoriilor să se dispună admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate.

A învederat acesta, în esenţă, că în ceea ce îl priveşte motivarea hotărârii este una eliptică, fără a fi expuse probele analizate şi argumentele care au stat la baza soluţiei de condamnare pronunţată în ceea ce îl priveşte.

Procedând în acest mod, prima instanţă a încălcat prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu a indicat elementele menţionate în textul legal precizat, împrejurare care în opinia apelantului conduce la incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 C. proc. pen., art. 24 din Constituţia României, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În subsidiar, a învederat apelantul că sunt aplicabile prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. pen.

A susţinut acesta că potrivit practicii judiciare, motivarea soluţiei trebuie să cuprindă analiza elementelor de fapt, a probelor pe care se sprijină, iar referirea globală sau absenţa oricărei trimiteri la probele administrate, constituie o nemotivare, cea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

A mai invocat faptul că realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti, ar răpi inculpaţilor un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta grav dreptul la apărare, câtă vreme nu ar mai avea la dispoziţie nici o cale de atac.

Mai mult, a învederat acesta că potrivit jurisprudenţei CEDO, cauzele Helle împotriva Finlandei şi Boldea împotriva României, noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească pur şi simplu să confirme rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea.

Faţă de toate considerentele ce preced, apelantul inculpat G. a solicitat instanţei ca în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. să dispună desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.

Referitor la netemeinicia şi nelegalitatea Sentinţei penale nr. 222 din 25 noiembrie 2017, apelantul a susţinut, în esenţă, că raţionamentul şi concluzia instanţei de fond sunt eliptice şi în disonanţă cu răspunsurile expertului judiciar I., care a precizat că "obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de expertiză rezultând din recalificarea unor operaţiuni şi nu din ascunderea masei impozabile ".

Raportat la aceste concluzii, precum şi coroborate cu alte probe indicate de către apelant, acesta susţine că soluţia instanţei de fond este una greşită, în cauză nefiind dovedită existenţa infracţiunii de evaziune fiscală.

Referitor la netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei de condamnare pentru fapta de complicitate la infracţiune prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, acesta susţine că prima instanţă, în ciuda declaraţiei pe care a dat-o în sensul că recunoaşte integral faptele aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare, avea obligaţia legală de aflare a adevărului, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul stabilirii, dincolo de orice echivoc a vinovăţiei sale, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat.

Susţine inculpatul că din coroborarea probelor existente la dosarul cauzei nu rezultă cum ar fi fost posibil ca el, cetăţean italian, nevorbitor de limba română, fără domiciliu în România, fără a avea calitatea de administrator sau asociat la vreuna dintre cele două societăţi comerciale, fără a avea acces la documentele contabile ale societăţilor şi fără nici un beneficiu patrimonial ar fi putut, cu intenţie, să înlesnească sau sa ajute la comiterea infracţiunii.

Învederează inculpatul apelant că instanţa de fond trebuia, pe de o parte să indice elementele care au condus-o la concluzia comiterii faptei cu intenţie directă, iar pe de altă parte trebuia să indice modalitatea în care ar fi putut influenţa, impune sau controla modul de ţinere a evidenţelor contabile a celor două societăţi comerciale. Mai mult trebuia instanţa de fond să indice şi care au fost operaţiunile fictive înregistrate în contabilitate.

De asemenea, precizează acesta că din probele administrate în cauză, omise a fi analizate de către prima instanţă, respectiv declaraţiile coinculpaţilor, declaraţiile martorilor, precum şi procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice înregistrate rezultă faptul că a avut o colaborare, firească, cu reprezentanţii SC C. SRL, în condiţiile în care a vândut, respectiv cumpărat, personal sau prin intermediul firmei sale bunuri, aspecte care nu devoalează nici o conduită ilicită în sensul stabilit de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

Mai mult, susţine apelantul că din analiza expertizei tehnice contabile efectuată în cursul cercetării judecătoreşti de către expertul I. rezultă faptul că reţinerea de către prima instanţă în sarcina sa a comiterii complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală este lipsită de orice suport probator.

Totodată, în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, inculpatul G. a învederat instanţei faptul că, la stabilirea acestora nu s-au avut în vedere circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) C. pen. anterior, motivat de faptul că "(...) pe de-o parte, simpla absenţă a antecedentelor penale, unde este cazul, nu este suficientă pentru a diminua gravitatea faptelor comise şi consecinţele păgubitoare ale acestora, iar pe de altă parte, niciunul dintre inculpaţi nu a întreprins până în prezent vreun demers voluntar pentru a repara prejudiciul cauzat bugetului de stat şi nu a manifestat o atitudine de asumare responsabilă a faptelor comise." - fila x sentinţa, primul paragraf.

Considerentele instanţei de fond în sensul înlăturării efectelor circumstanţelor atenuante apar ca fiind atât netemeinice, cât şi nelegale. Astfel, în ceea ce priveşte netemeinicia acestora, în mod greşit a reţinut instanţa împrejurarea că inculpaţii nu au întreprins niciun demers voluntar de reparare a prejudiciului, câtă vreme, valoarea estimată a bunurilor puse sub sechestru este de aproximativ 5.500.000 Euro, în timp de valoarea "prejudiciului" stabilit prin expertize, se afla mult sub acest prag. Totodată, a se observa, atât cererea inculpatului, cât şi cele ale celorlalţi inculpaţi (încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2014 prin care s-a solicitat instanţei valorificarea bunurilor mobile sechestrate pentru acoperirea integrală a prejudiciului. În legătură cu aceste cereri, instanţa, prin încheierea de şedinţă din data de 26 martie 2015 a dispus respingerea cererilor inculpaţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 2523 C. proc. pen., argumentând că "(...) nu se impune procedura valorificării, care ar putea conduce mai degrabă la întârzierea procesului faţă de modalitatea practică de executare a acesteia şi ar putea avea consecinţe asupra soluţionării laturii civile în cauză".

Referitor la nelegalitatea înlăturării circumstanţelor atenuante, inculpatul a apreciat că instanţa, nefăcând aplicarea dispoziţiilor art. 74 C. pen., a înlăturat în mod nelegal beneficiul obligatoriu instituit de art. 76 C. pen. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 76 C. pen., în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce ori se schimbă, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea săvârşită, raportată la minimul special al acesteia.

În concret, instanţa, dacă ar fi procedat la o analiză completă a tuturor circumstanţelor personale şi reale, chiar şi în situaţia constatării existenţei infracţiunii, ar fi trebuit să aplice o pedeapsă a cărei individualizare de executare trebuia să corespundă scopului şi funcţiilor edictate de către legiuitor. Astfel, în raport de circumstanţele în care s-a reţinut participaţia inculpatului, a conduitei procesuale, a împrejurării că prin valoarea estimată a bunurilor sechestrate prejudiciul ar fi recuperat integral, a referinţelor personale, a faptului că de la data consumării faptei şi până la data rămânerii definitive a hotărârii s-ar fi scurs o perioadă de timp suficientă diluării "pericolului social al faptei", a inexistenţei antecedentelor penale, a împrejurării că este singurul întreţinător al fiului său minor - a apreciat că instanţa ar fi trebuit să dispună ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel stabilit prin sentinţă.

Pentru toate considerentele ce preced, inculpatul G. a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea apelului său, şi în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, a solicitat desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, în sensul celor de mai sus.

Apelantul inculpat H., prin motivele de apel, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi să se pronunţe pe fond o nouă hotărâre, prin care să se dispună:

I. Pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penale cu privire la comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale pentru această infracţiune.

II. În subsidiar, achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală reţinută în sarcina sa, întrucât fapta imputată acestuia nu este prevăzută de legea penală.

II. În terţiar, în măsura în care se va constata, din contră, că fapta imputată există, a fost comisă de inculpat şi constituie infracţiune

o În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei: stabilirea prejudiciului, în ceea ce îl priveşte, în raport de influenţele fiscale reale şi ulterioare faptelor imputate

o În ceea ce priveşte latura penală a cauzei:

- schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de complicitate la evaziune fiscala, din aceea reţinută de instanţa de fond (art. 26 C. pen. 1969, raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în varianta de reglementare anterioară Legii nr. 50/2013, cu aplicarea art. 5 C. pen.), în aceea prev. de art. 26 C. pen. 1969, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în varianta de reglementare anterioară Legii nr. 50/2013, cu aplicarea art. 5 C. pen.

- aplicarea disp. art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) şi c) din vechiul C. pen. şi reducerea cuantumului pedepsei, sub minimul special al pedepsei prevăzute de legea penală, cu aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul inculpat H. a arătat, în esenţă că, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, se impune a se dispune în ceea ce îl priveşte pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penale cu privire la comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale pentru această infracţiune.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară, de achitare a inculpatului H., a învederat apelantul că judecătorul fondului a plecat de la o premisă greşită, referitoare la fictivitatea tranzacţiilor pe care SC EE. SRL şi SC Q. SRL le-ar fi avut cu privire la cele 4 ceasuri care ulterior au fost înstrăinate către SC C. SRL, iar de aici a stabilit greşit implicarea sa sub forma complicităţii în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală de către coinculpaţi.

A precizat acesta că SC EE. SRL a dobândit ceasurile în discuţie de la o societate comercială din Bulgaria, a cărei denumire nu şi-o aminteşte având în vedere trecerea unei perioade de timp îndelungate, precum şi pentru că a predat toate documentele noului administrator al societăţii, iar ulterior le-a înstrăinat către SC Q. SRL prin două facturi, la data de 19 februarie 2009. La data de 26 februarie 2009 prima societate comercială a fost cesionată către numitul FF. şi II., fiind predate şi toate documentele contabile ale societăţii.

În acest condiţii, apelantul susţine faptul că judecătorul fondului în mod eronat a reţinut că facturile nr. x din 19 februarie 2009 şi y din 19 februarie 2009 nu au fost emise la data menţionată, ci în luna decembrie 2009.

Elementul avut în vedere de către prima instanţă, respectiv neînregistrarea în evidenţa contabilă a SC EE. SRL a celor două facturi de livrare nu poate fi reţinut în condiţiile în care obligaţia de a depune la organele fiscale a declaraţiilor din care să rezulte acest fapt revenea, pentru primul trimestru din 2009 cesionarilor societăţii, respectiv noului administrator şi nu apelantului inculpat.

Pe de altă parte, apelantul inculpat precizează că este real faptul că facturile x şi 380 din 19 februarie 2009 au fost înregistrate în registrul de cumpărături al SC Q. SRL pe data de 1 octombrie 2009, cu o întârziere de 8 luni, însă, din punct de vedere contabil, înregistrarea tardivă a facturilor nu este suficientă pentru a face dovada fictivităţii operaţiunilor, eventual fiind de natură contravenţională.

Mai mult, neînregistrarea în contabilitate a lipsit societatea de a beneficia de dreptul de deducere a cheltuielii şi TVA aferentă acesteia, în condiţiile în care contravaloarea facturilor a fost achitată integral.

Apelantul inculpat H. a mai susţinut că prin raportare la SC EE. SRL, faţă de momentul cesiunii acestei societăţi, obligaţia de raportare a tranzacţiilor realizate vizând ceasurile menţionate nu îi mai revenea, aceasta fiind obligaţia noului asociat şi administrator. Acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de lege, iar susţinerile pe care le-a făcut în sensul că societatea nu ar fi mai avut activitate în cursul anului 2009 sunt contrazise de raportul de expertiză contabilă şi fiscală întocmit în Dosarul nr. x/2016 al PICCJ, potrivit căruia societatea a continuat să funcţioneze şi în anul 2009.

O altă critică a apelantului inculpat este că la data de 18 iunie 2009 SC Q. SRL şi-a completat obiectul de activitate cu codul CAEN 4648 - Comerţ cu ridicata a ceasurilor şi bijuteriilor, iar în aceste condiţii nu se poate explica de ce instanţa de fond a calificat cumpărarea ceasurilor din februarie 2009 ca fiind fictivă. Mai mult absenţa autorizaţiei emise de către ANPC, privind dreptul la operaţiuni cu metale şi pietre preţioase nu împiedica valorificarea acestor bunuri. Pe cale de consecinţă, susţine inculpatul că la data tranzacţiilor realizate cu SC C. SRL, societatea era autorizată în comerţul cu ceasuri.

Apelantul inculpat mai critică hotărârea primei instanţe, susţinând că aceasta a reţinut eronat că SC Q. SRL nu a declarat TVA colectată la vânzarea ceasurilor către SC C. SRL ceea ce ar fi condus la formarea convingerii judecătorului că operaţiunile comerciale nu au existat în realitate, în condiţiile în care simpla emitere a facturilor către beneficiar reprezintă colectare TVA, iar pe de altă parte că din rapoartele de expertiză rezultă că toate declaraţiile fiscale legate de aceste tranzacţii au fost depuse la organele fiscale în termenele legale.

Ultimul aspect criticat de către inculpat, vizează faptul că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că ceasurile ce au fost vândute de către SC Q. SRL către SC C. SRL s-ar fi găsit anterior în contabilitatea acestei societăţi, aceasta în condiţiile în care a avut în vedere şi punctul de vedere al expertului contabil care a efectuat expertiza în cursul urmăririi penale referitor la caracterul de unicat al acestora.

A învederat inculpatul că din punctul său de vedere experta X. trebuia să aibă la data efectuării expertizei calitatea de consultant fiscal, iar prin raportare la acest element, faţă de toate argumentele amplu prezentate, se impune înlăturarea raportului de expertiză dintre probele de la dosarul cauzei.

De asemenea, subsecvent constatării acestei nelegalităţi, apelantul susţine că se impune şi înlăturate alegaţiile expertului referitoare la absenţa documentelor doveditoare ale vânzării intracomunitare a ceasurilor, ceea ce ar atrage nelegalitate deducerii de TVA, dar şi cele referitoare la caracterul de unicitate al ceasurilor achiziţionate de SC C. SRL de la SC Q. SRL.

A mai precizat apelantul că potrivit înscrisului depus la dosarul cauzei, raport de evaluare întocmit de către un expert ANEVAR, ceasurile în cauză nu erau unicat, ci erau ceasuri de serie, fiind identificate printr-un număr de referinţă şi nu printr-un număr serial unic.

Mai mult, susţine apelantul că expertul a făcut constatări cu privire la presupusele deţineri anterioare ale ceasurilor de către SC C. SRL pe baza unor caracteristici care nu se regăsesc în facturile emise de către SC Q. SRL, iar judecătorul fondului a reţinut în mod eronat toate aceste elemente, având în vedere şi procesul-verbal de predare primire data 25 mai 2010 încheiat între o salariată a SC C. SRL şi martorul JJ. prin care prima îi preda ultimului spre vizualizare patru ceasuri, identificate prin sesii alfanumerice, demonstrează fictivitatea vânzării cumpărării ceasurilor.

Susţine apelantul că ceasuri similare cu cele care au făcut obiectul tranzacţiei se identifică pe internet, fiind oferite spre vânzare, şi în aceste condiţii, în mod evident, nu se poate reţine caracterul de unicitate al acestora, concluzia expertului, îmbrăţişată de prima instanţă fiind clar invalidată.

Apelantul inculpat a mai solicitat şi schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina sa prin hotărârea atacată din infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Pe de altă parte, în situaţia în care se va trece, totuşi, peste argumentele expuse, stabilirea tratamentului penal aplicabil nu se poate rezuma la circumstanţele reale, în sensul că instanţa trebuia să reţină relativ la persoana inculpatului, potrivit actelor dosarului, acele argumente ce justifică în speţă coborârea cuantumului pedepselor stabilite sub minimul special prevăzut de lege.

La adoptarea acestei soluţii, inculpatul a solicitat reţinerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că acesta a manifestat constant preocupare pentru construirea unei cariere, pe principii de competenţă şi seriozitate, fiind în prezent avocat în cadrul Baroului Bucureşti, are în întreţinere doi copii minori KK. şi LL., argumente care dovedesc o bună inserţie socială şi profesionala şi inexistenţa riscului de recidivă.

De asemenea, în ceea ce priveşte persoana inculpatului, trebuie reţinută o conduită exemplară, pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, în cadrul cărora a manifestat constant o atitudine onestă şi a înţeles să îşi exercite drepturile procesuale cu bună credinţă. Prin urmare, în raport de garanţiile atitudinale şi de respect faţă de lege pe care le prezintă, săvârşirea faptelor imputate nu reprezintă expresia lipsei de respect faţă de ordinea de drept, ci rezultatul unei situaţii regretabile, în care nu a avut deplina reprezentare a operaţiunilor comerciale derulate.

Prin urmare, aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, ar asigura realizarea scopului preventiv educativ şi sancţionatoriu al pedepsei, continuitate socială şi profesională a inculpatului dar şi incidenţa dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, potrivit dispoziţiilor art. 81 şi 861 din C. pen.

Apelanta inculpată persoană juridică SC C. SRL, prin apărătorul desemnat din oficiu a susţinut că, prin apelul pe care l-a declarat în cauză inculpata, se critică sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei Sentinţa penală nr. 222/F din data de 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost condamnată la o pedeapsă de 700.000 de RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi la o pedeapsă de 100.000 de RON amendă pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, instanţa fondului aplicând totodată inculpatei pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.

În sarcina acestei inculpate s-a reţinut că ar fi omis înregistrarea în contabilitate, atât a operaţiunilor economice desfăşurate, cât şi a veniturilor realizate de societate şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive şi a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 8.972.231 RON, iar prin contracte şi tranzacţii economice fictive a disimulat originea ilicită a bunurilor astfel obţinute.

A solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului declarat, desfiinţarea hotărârii penale atacate, iar pe fond, rejudecând şi reanalizând materialul probator administrat în cauză, a se dispune o soluţie de achitare a inculpatei persoană juridică SC C. SRL, în raport cu ambele infracţiuni, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptele imputate inculpatei persoană juridică nu există, cu consecinţa exonerării de la plata prejudiciului reţinut în cauză.

La pronunţarea unei soluţii de achitare, a solicitat a se constata că probele administrate în cauză în cele două etape procesuale, inclusiv în calea de atac a apelului, atestă faptul că toate operaţiunile care s-au derulat în legătură cu ceasurile incriminate au fost operaţiuni pe deplin reale şi nu fictive, astfel cum în mod tendenţios a reţinut acuzarea.

De altfel, chiar experta X., în declaraţia dată în faţa instanţei de control judiciar, declaraţie aflată în vol. 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la pag. 102 - 109, a arătat că, în raportul de expertiză pe care l-a întocmit nu a folosit niciodată expresia de operaţiuni fictive şi că pretinsul prejudiciu a fost calculat în raport cu valoarea TVA-ului aferent tranzacţiilor intracomunitare pentru care nu existau documente de transport, apreciindu-se că nu există documente de transport, acestea au fost considerate ca fiind operaţiuni economice interne purtătoare de TVA.

A arătat că dispoziţiile art. 143 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2222/2006 fac referire la orice alte documente de transport, iar în speţă au existat bilete de avion, declaraţii de martori, prin care s-a făcut dovada că bunurile au fost vândute în spaţiul intracomunitar. Prin urmare, plata TVA-ului de către inculpata persoană juridică SC C. SRL nu era datorată, întrucât o mare parte dintre aceste bunuri au fost comercializate în spaţiul intracomunitar, iar o altă bună parte dintre ele a fost identificată în patrimoniul societăţii, în cauză fiind instituite sechestre asigurătorii pe bunuri în valoare de aproximativ 5 milioane de euro.

Pe cale de consecinţă, inculpata persoană juridică SC C. SRL, prin apărător, a solicitat achitarea în baza temeiului de drept invocat şi exonerarea sa de la plata prejudiciului reţinut în cauză, iar faţă de concluziile formulate, respingerea apelului declarat de către parchet.

Apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, prin motivele de apel, a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a acţiunii Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti - Serviciul Juridic Ilfov, în reprezentarea Agenţiei de Administrare Fiscală, şi pe cale de consecinţă să se dispună obligarea inculpaţilor la achitarea întregului prejudiciu datorat bugetului de stat astfel cum a fost solicitat prin cererea de constituire parte civilă, respectiv, 11.807.296 RON (A., B., G. şi H. şi inculpata persoană juridică SC C. SRL) şi 939.620 RON (inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoana juridica SC D. SRL) precum şi instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaţilor în vederea recuperării întregului prejudiciu.

Apelanta a arătat că, în fapt, prin Sentinţa penală nr. 222/2017 din data de 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în cauza dedusă judecăţii, comunicată prin poştă la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în data de 28 noiembrie 2017 instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă şi a obligat, în solidar, pe inculpaţii persoane fizice A., B., G. şi H. şi inculpata persoană juridică SC C. SRL la plata către aceasta a sumei de 5.218.950 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de piaţă şi până la data executării integrale a plăţii, inculpatul H. doar până la limita sumei de 468.492,5 RON. A admis în parte acţiunea civilă formulată şi a obligat, în solidar, pe inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoana juridică SC D. SRL la plata către aceasta a sumei de 56.314 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de piaţă şi până la data executării integrale a plaţii, fără să-i oblige pe inculpaţi la plata întregului prejudiciu.

În condiţiile în care C. civ. consacră expres existenţa a două principii cunoscute, recunoscute şi necontestate de doctrina de specialitate şi de jurisprudenţă, respectiv, Principiul reparării integrale a prejudiciului care se referă la stabilirea întinderii reparaţiei datorate de persoana răspunzătoare şi se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale, consacrat expres în art. 1385 noul C. civ., care în alin. (1) dispune:

"Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" şi Principiul reparării în natură a prejudiciului, posibil şi în acelaşi timp recomandabil, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său, faţă de hotărârea instanţei de fond, apelanta parte civilă a solicitat instanţei de control judiciar să constate nelegalitatea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte nepronunţarea asupra sumei de 11.807.296 RON (SC C. SRL) + 939.620 RON (SC D. SRL), reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, aşa cum rezultă din conţinutul Proceselor-verbale nr. x din 28 noiembrie 2011 şi nr. y din 5 martie 2012 şi obiecţiunile formulate de această instituţie la raportul de expertiză, sume la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii.

Aşadar, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat să se constate că instanţa de judecată, în mod eronat a obligat, în solidar, pe inculpaţii persoane fizice A., B., G. şi H. şi inculpata persoană juridică SC C. SRL la plata sumei de 5.218.950 RON, iar pe inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoană juridică SC D. SRL la plata sumei de 56,314 RON, întrucât, prin cererea de constituire parte civilă, această instituţie a arătat că prejudiciul adus bugetului consolidat al statului este de 11.807,296 RON (SC C. SRL) + 939.620 RON SC D. SRL), sume la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii.

Faţă de cele sus-menţionate, apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat să se constate că nepronunţarea unei soluţii cu privire la toată latura civilă în ceea ce priveşte întreaga sumă datorată de inculpaţi la bugetul general consolidat al statului, reprezintă o eroare de judecată, această eroare putând fi înlăturată doar prin exercitarea căii de atac împotriva sentinţei penale în cauză, pe care a solicitat să se admită aşa cum a fost formulată.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 421 din C. proc. pen., apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi reformarea Sentinţei penale nr. 222/2017 din data de 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2014 în sensul admiterii în totalitate a acţiunii Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti - Serviciul Juridic Ilfov în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea inculpaţilor împreună cu părţile responsabile civilmente întregului prejudiciu datorat bugetului de stat, astfel cum a fost solicitat prin cererea de constituire parte civilă, precum şi instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaţilor precum şi ale părţilor responsabile civilmente în vederea recuperării întregului prejudiciu, respectiv, a sumelor de 11.807.296 RON (SC C. SRL) + 939.620 RON (SC D. SRL), sume la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii.

În drept, apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 408 - 425 din C. proc. pen., art. 1381 C. civ., art. 173 -176 C. proc. fisc.

Dovada că actul atacat a adus vătămare intereselor legitime ale bugetului statului prin instituţiile publice menţionate, a arătat că o face cu probele existente în dosarul cauzei, cât şi cu alte probe necesare soluţionării cauzei de faţă, în măsura în care instanţa va dispune.

Apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat că cererea pe care a depus-o la dosar (în 6 exemplare) este scutită de plata taxelor de timbru în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (8) din C. proc. pen., art. 343 din Codul de procedură fiscală.

Apelanta a mai solicitat şi aplicarea dispoziţiilor art. 353 alin. (6) din C. proc. pen., în eventuala lipsă a acesteia de la dezbateri.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K., de inculpaţii A., G., H., B. şi SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., şi în limitele impuse de art. 418 şi art. 419 C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, realizând o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpaţii apelanţi au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege. De asemenea, în baza stării de fapt reţinute, în mod corespunzător, judecătorul fondului a dispus soluţii de achitare în situaţia în care acţiunile inculpaţilor nu întruneau tipicitatea obiectivă sau subiectivă a infracţiunilor care au făcut obiectul sesizării.

Criticile formulate de către apelanţi cu privire la starea de fapt reţinută de prima instanţă sunt apreciate ca fiind nefondate, în condiţiile în care, inclusiv din materialul probator administrat în cursul cercetării judecătoreşti desfăşurate în calea de atac, rezultă că faptele ce au făcut obiectul cauzei au fost comise de către inculpaţi în modalitatea avută în vedere de prima instanţă, iar în privinţa soluţiilor de achitare dispuse, nu au fost evidenţiate elemente care să conducă la o soluţie diferită de cea reţinută prin hotărârea atacată.

I. A. Apelantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în primul rând cu privire la soluţia de achitare dispusă în privinţa inculpatului F. pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare.

A învederat apelantul că, aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu, acest inculpat a sprijinit în cunoştinţă de cauză activitatea de evaziune fiscală desfăşurată de către inculpaţii B. şi A., tatăl şi fratele său, prin intermediul societăţilor comerciale SC C. SRL şi SC D. SRL.

Modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat, învederează apelantul, este constituită din menţinerea legăturii cu inculpatul G., persoană împuternicită a relaţiona cu furnizorii externi, precum şi prin vânzările pe care le-a realizat către persoanele fizice, tranzacţii care nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii. Banii proveniţi din acestea vânzări se întorceau în conturile societăţilor, prin intermediul unor contracte fictive de împrumut din partea sa, ca persoană fizica, fiind vorba despre sume mari de bani, despre care se stipula că provin din "fonduri personale", în condiţiile în care inculpatul nu a avut altă activitate decât în cadrul societăţilor sus-menţionate.

A mai precizat apelantul că inculpatul F. a solicitat în faţa primei instanţe judecarea în procedura simplificată, recunoscând săvârşirea faptelor aşa cum acestea sunt reţinute în actul de sesizare.

Soluţia adoptată de către prima instanţă cu privire la acest inculpat este apreciată de apelant ca fiind netemeinică în condiţiile în care la dosarul cauzei există probe suficiente din care rezultă că F. a cunoscut activitatea infracţională a fratelui şi tatălui său, în condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat o perioadă mare de timp şi nu putea să nu fie cunoscută de către inculpat care s-a aflat în imediata apropiere a celor doi.

Mai mult, prima instanţă nu a analizat probele menţionate în actul de sesizare cu privire la faptul că inculpatul cunoştea activitatea rudelor sale, iar un alt argument pe care s-a întemeiat soluţia de achitare este constituit de soluţia adoptată de procuror cu privire la martora L., argument criticabil.

Astfel, soluţia de clasare în ceea ce o priveşte pe martoră, a avut în vedere raţiuni de ordin subiectiv, în sensul posibilităţii sau imposibilităţii reţinerii în sarcina acesteia a formei de vinovăţie necesară, or în cazul inculpatului F., instanţa a reţinut că nu sunt probe că acesta ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, deşi din motivare nu rezultă că raţionamentul instanţei ar fi avut în vedere existenţa vreunei probe, întrucât, practic nu analizează nici una din cele la care se referă parchetul.

În privinţa probelor, apelantul invocă pe de o parte declaraţiile inculpatului F. şi pe cele ale martorei L., iar pe de altă parte, convorbirile relevante purtate de către inculpat cu G., convorbiri înregistrate în baza autorizaţiilor emise de către Tribunalul Bucureşti. De asemenea, sunt menţionate elementele reieşite din raportul de expertiză contabilă judiciară din data de 15 octombrie 2013, respectiv faptul că o parte din sumele cu care au fost achitate achiziţiile intracomunitare au provenit din împrumuturi/creditări efectuate de către F.. Mai mult, sunt menţionate participările pe care inculpatul le-a avut la firmele folosite pentru comiterea faptelor ce fac obiectul prezentei cauze.

Concluzionează apelantul că, din coroborarea acestor probe rezultă faptul că inculpatul F. era implicat în toată activitatea infracţională a fratelui şi tatălui său, avea cunoştinţă de aceasta, iar împrejurarea că nu deţinea nici o funcţie de conducere sau decizională în cadrul persoanelor juridice nu are nici un fel de relevanţă, în condiţiile în care a fost trimis în judecată pentru complicitate la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, complicitate care consta în acte de sprijinire, ajutor.

Înalta Curte, analizând aceste critici apreciază că ele sunt nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corespunzător că probele administrate în cauză nu sunt de natură a răsturna prezumţia de nevinovăţie.

Prealabil, Înalta Curte consideră că instanţa fondului are dreptate atunci când a apreciat că recunoaşterea faptelor aşa cum acestea sunt prezentate în actul de sesizare de către inculpatul F., parte a procedurii simplificate solicitate, în condiţiile în care a încuviinţat această procedură, nu conduce automat la pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului.

Cu toate acestea soluţia de achitare se poate pronunţa faţă de inculpat, atunci când acesta a achiesat la procedura simplificată, pentru alte temeiuri juridice decât cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen.

Aceste aspecte au fost stabilite prin Decizia nr. 4/2019 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii cu care a fost sesizată.

Este de notat, însă, că sentinţa apelata a fost pronunţată la 23 noiembrie 2017, deci anterior deciziei menţionate, iar judecătorul fondului se pare că a achiesat la opinia care a fost apreciată ca fiind în disonanţă cu prevederile legale incidente.

Potrivit acestei decizii, în situaţia în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine în prezenta cauză că, deşi instanţa fondului formal a încuviinţat cererea formulată de către inculpat, privind judecarea cauzei în procedura simplificată, aceasta a procedat într-un mod care nu era în conformitate cu prevederile art. 374 alin. (4) şi 349 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că a administrat probe la cererea inculpatului cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat prin comiterea faptei.

În condiţiile în care ar fi considerat că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, aşa cum prevede art. 349 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de fond nu ar fi putut administra nici un fel de probatoriu, cu excepţia înscrisurilor, cu privire la inculpatul F., din oficiu sau la cererea acestuia, esenţa procedurii simplificate fiind aceea că dosarul se soluţionează pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţia inculpatului.

În conformitate cu prevederile art. 375 alin. (2) C. proc. pen., în situaţia în care instanţa admite cererea privind soluţionarea cauzei în procedura simplificată singurele probe care mai pot fi administrate sunt înscrisurile.

Aşa cum se precizează în decizia anterior menţionată, pronunţată în interesul legii, " judecata în cazul recunoaşterii învinuirii reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei, derogatorie de la judecata desfăşurată potrivit dreptului comun şi care, prin natura sa şi consecinţele produse atât în plan procesual penal, cât şi în aplicarea normelor de drept substanţial, creează premisele trecerii de la o ordine juridică impusă, cu caracter imperativ, la una negociată, menită să stingă conflictul de drept penal dedus judecăţii, dar şi să satisfacă interesele părţilor, în principal prin diminuarea duratei procesului şi atenuarea răspunderii penale a acuzatului care a optat pentru parcurgerea procedurii abreviate având la bază pledoaria de vinovăţie."

"Conform art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., care au preluat întocmai textul art. 3201 alin. (2) din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârşite, astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât şi al celei subiective, dar şi sub aspectul tuturor circumstanţelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor şi de momentul în care intervin în raport cu acţiunile sau inacţiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfăşoare în procedura recunoaşterii învinuirii, ca urmare a încuviinţării de către instanţă a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispoziţiile legale în vigoare, ca şi cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiţionată de către cel din urmă a faptelor reţinute în sarcina sa, adică a existenţei acestora şi a comiterii lor cu forma de vinovăţie cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiţiei instituite de norma procesuală, o recunoaştere parţială, calificată, indiferent dacă aceasta priveşte participarea la faptă în altă calitate decât cea reţinută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârşirea acţiunilor cu o altă formă de vinovăţie decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenţie) sau comiterea altor acte materiale ori a infracţiunii în alte împrejurări, circumstanţe şi modalităţi".

Instanţa de control judiciar apreciază că în realitate, în prezenta cauză, atât instanţa de fond, cât şi inculpatul F., doar formal au considerat că procedura aplicabilă în prezenta cauză este cea abreviată, în realitate cauza fiind soluţionată în privinţa acestuia în procedura normală.

În condiţiile în care ar fi recunoscut integral faptele reţinute în sarcina sa, inculpatul F. nu ar fi contestat cuantumul prejudiciului reţinut în sarcina sa, aceasta cu atât mai mult cu cât prejudiciul constituia un element al laturii obiective a infracţiuni cu privire la care s-a pretins că acesta ar fi ajutat, în condiţiile în care încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina sa includeau, ca o circumstanţă agravantă, cuantumul prejudiciului pretins produs.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la elementele anterior menţionate, vizând neaplicarea procedurii abreviate în cazul inculpatului F., criticile formulate de către apelant sunt apreciate ca fiind nefondate.

O altă critică formulată de către acest apelant, vizând insuficienta analiză a probatoriului administrat cu privire la faptele pretins comise de către inculpatul F., nu poate fi, de asemenea, primită.

Probele invocate de către apelant au fost analizate de către prima instanţă, însă, şi în opinia instanţei de control judiciar, acestea nu sunt suficiente să răstoarne prezumţia de nevinovăţie.

Inculpatul nu a negat faptul că a desfăşurat activităţi în cadrul societăţilor comerciale implicate în activitatea infracţională, însă acestea nu erau de natură să-i permită a cunoaşte faptele antisociale pe care fratele şi tatăl său le săvârşeau.

Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, acesta s-a ocupat de achiziţiile de mărfuri din Italia, prin intermediul inculpatului G., care era împuternicit să relaţioneze cu furnizorii externi, dar şi de vânzările către persoane fizice, în showroom-urile din Bucureşti şi Constanţa.

Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă elementele care să conducă instanţa la concluzia că inculpatul F. a fost implicat în activitatea de evaziune fiscală, declaraţiile acestuia, ale coinculpaţilor, declaraţiile martorilor, precum şi transcrierile convorbirilor telefonice înregistrate în mod legal, nefiind suficiente pentru a conduce la un rezultat diferit.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale inculpatul F. a prezentat activitatea pe care o desfăşura în societăţile comerciale implicate în evaziunea fiscală, în esenţă acesta ocupându-se de vânzarea produselor oferite la vânzare, nefiind implicat în emiterea facturilor fiscale. De asemenea, a menţionat inculpatul că în mai multe rânduri a mers în Italia pentru a ridica marfa furnizată de inculpatul G., indicând paşii pe care îi realiza în acest scop.

În faţa primei instanţe, inculpatul a menţionat că doreşte ca soluţionarea cauzei să se realizeze în ceea ce îl priveşte în procedura simplificată, iar în declaraţia pe care a dat-o în faţa instanţei de apel, la 06 decembrie 2018, acesta a explicat pe de o parte de ce a înţeles să apeleze la această procedură, respectiv pentru a beneficia de reducerea de pedeapsă, iar pe de altă parte a clarificat condiţiile în care şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţilor comerciale, susţinând că nu a fost implicat în nici un mod în activităţi infracţionale.

Declaraţiile coinculpaţilor, precum şi ale martorelor L. şi AA., date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, inclusiv în faţa instanţei de apel, nu sunt de natură a confirma învinuirea ce i se aduce inculpatului F.

Nici una dintre persoanele menţionate anterior nu confirmă implicarea inculpatului în activităţile desfăşurate de către societăţile comerciale C. SRL şi D. SRL la un nivel care să îi permită cunoaşterea faptelor antisociale săvârşite de ceilalţi inculpaţi.

Pe de altă parte, din analiza proceselor-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaţiilor emise de către Tribunalul Bucureşti, nr. 899/AI/2010 şi nr. 964/AI/2010, nu se poate concluziona că discuţiile purtate de către inculpaţii F. şi G., probează că primul inculpat cunoştea infracţiunile de evaziune fiscală săvârşite de ceilalţi inculpaţi.

Chiar dacă în aceste discuţii sunt pomenite, pe de o parte produse ce ar fi fost comercializate, precum şi produse ce urmau a fi transportate în ţară, iar pe de altă parte se menţionau facturi fiscale, nu rezultă de nicăieri că inculpatul era la curent cu activităţile prin care se realiza evaziunea fiscală.

În condiţiile în care acesta nu a negat niciun moment că a fost unul dintre angajaţii care se ocupau de comercializarea bunurilor prin magazinele societăţii din Bucureşti, ori din incinta S. din Mamaia, precum şi faptul că a transportat în mai multe rânduri bunuri de acest gen din Italia în România, toate aceste discuţii nu fac altceva decât să confirme susţinerile inculpatului.

De asemenea, împrejurarea că inculpatul G. îi solicita procurarea unor cartele telefonice pe care să le folosească pentru a lua legătura, nu este un element care să conducă la incriminarea inculpatului F..

Un alt element invocat de către apelant este acela că instanţa de fond a considerat în mod eronat că între situaţia inculpatului F. şi cea a martorei L. există similitudini şi ca atare a avut în vedere acest element când a pronunţat soluţia de achitare, cu privire la această martoră fiind adoptată soluţia de clasare încă din cursul urmăririi penale.

Instanţa de apel, consideră că în mod just prima instanţă a avut în vedere şi situaţia acestei martore, în condiţiile în care în mod evident nu pot fi decelate elemente de diferenţiere cu privire la rolurile pe care cei doi le-au avut în cadrul societăţilor comerciale, iar tratamentul juridic nu poate fi diferenţiat, chiar dacă una dintre soluţii a fost adoptată în cursul urmării penale.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că acest tratament de care a beneficiat martora nu a fost chestiunea determinantă care a condus la pronunţarea soluţiei atacate, ci acea soluţie a fost un indiciu cu privire la corecta stabilire a stării de fapt de către prima instanţă.

În cauză nu se poate identifica proba care ar fi putut conduce instanţa la pronunţarea unei soluţii în sensul solicitat de către apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., neexistând nici o dovadă din care să rezulte că inculpatul F. a ajutat cu intenţie la comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală.

Înalta Curte consideră că demonstrarea laturii subiective a unei infracţiuni comportă în cele mai multe situaţii dificultăţi, dar în mod evident un minim de probatoriu trebuie să fie administrat în condiţiile în care intenţia nu rezultă intrinsec, din probele administrate pentru demonstrarea activităţii infracţionale.

În prezenta cauză inculpatul F. nu a realizat acte care să demonstreze fără echivoc intenţia sa de a sprijini coinculpaţii în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, iar acuzarea a eşuat în prezentarea unor probe din care să rezulte comiterea faptei imputate inculpatului cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În mod evident nu se poate reţine această vinovăţie doar din faptul că între acest inculpat şi alţi doi inculpaţi existau relaţii de rudenie, relaţii care pot constitui explicaţia pentru faptul că inculpatul a împrumutat societăţile comerciale ale fratelui şi tatălui său cu diverse sume de bani, indiferent de provenienţa acestora.

Pentru aceste motive, criticile formulate de către acest apelant nu pot fi primite, Înalta Curte apreciind că acestea sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că probele administrate în cauză nu au fost de natură a răsturna prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi art. 4 C. proc. pen.

I.B. Hotărârea pronunţată de prima instanţă a mai fost criticată de acelaşi apelant şi cu privire la soluţia adoptată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate.

A susţinut apelantul că în mod eronat prima instanţă nu a reţinut caracterul fictiv al cesiunii al părţilor sociale ale SC C. SRL către M. S.U.A., reprezentată de cetăţeanul Moldovean N., în scopul sustragerii de la urmărirea penală, în condiţiile în care acest aspect rezultă din modalitatea concretă utilizată de inculpat pentru realizarea acestei operaţiuni.

Înalta Curte analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, consideră că instanţa de fond a realizat o corectă interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, iar din coroborarea acestora a reţinut în mod just că nu se poate reţine în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2801 din Legea nr. 31/1990.

Prealabil este de menţionat faptul că analiza realizată de către prima instanţă cu privire la modificările suferite de textul legal, norma de încriminare, în timp, nu au relevanţă în prezenta cauză, inculpatul nefiind cercetat pentru varianta nou incriminată prin Legea nr. 187/2012, când textul art. 2801 din Legea nr. 31/1991 a fost modificat, respectiv cesiunea părţilor sociale nefiind realizată pentru comiterea unei infracţiuni.

Potrivit prevederilor textului legal menţionat anterior, constituie infracţiune:

"Transmiterea fictivă a părţilor sociale ori a acţiunilor deţinute într-o societate comercială, în scopul săvârşirii unei infracţiuni sau al sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani."

Rezultă din analiza acestei prevederi legale că elementul material al infracţiunii îl constituie operaţiunea de transmitere fictivă a părţilor sociale ori a acţiunilor deţinute într-o societate comercială, activitate realizată în realizarea scopului special prevăzut de lege, respectiv săvârşirea unei infracţiuni ori sustragerea de la urmărire penală sau îngreunarea acesteia.

Inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii în varianta normativă care stabileşte drept scop special al comiterii faptei sustragerea de la urmărirea penală.

Aşa cum instanţa de fond în mod just a reţinut transmiterea părţilor sociale ale SC C. SRL s-a realizat cu certitudine prin respectarea tuturor formelor legale, operaţiunea fiind înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului.

Împrejurarea că această cesiune a fost realizată în condiţiile prezentate de către parchet, respectiv că inculpatul B. a fost împuternicit să desfăşoare activităţi comerciale în numele societăţii până la momentul achitării datoriilor societăţii, nu este de natură a conduce la concluzia susţinută de către apelant că cesiunea a avut un caracter fictiv, în relaţiile comerciale putând fi stipulate diverse clauze care sunt de natură a proteja interesele persoanelor contractante.

De asemenea, nici celelalte elemente menţionate de apelant nu sunt de natură a conduce la concluzia fictivităţii tranzacţiei, fiind fără relevanţă locul înregistrării societăţii comerciale cesionare, organele sale de conducere sau persoanele care sunt împuternicite să îi reprezinte interesele.

Mai mult, faptul că inculpatul A. ar fi susţinut că în fapt societatea a fost cesionată unui cetăţean italian pe nume MM., nu se confirmă în condiţiile în care, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel la 28 iunie 2018, acesta a precizat că MM. era reprezentatul furnizorilor din Italia, faţă de care societatea avea datorii.

De asemenea, în raport de înţelegerea intervenită între părţi la momentul cesiunii părţilor sociale, activitatea ulterioară a inculpatului B. în numele SC C. SRL nu poate avea semnificaţia ce i-a fost atribuită prin actul de sesizare a instanţei, respectiv dovada fictivităţii transferului de părţi sociale.

Suplimentar, pentru a se putea reţine această infracţiune este necesar a se demonstra pe de o parte faptul că a existat o cesiune fictivă a unor părţi sociale sau acţiuni ale societăţii comerciale, iar pe de altă parte că această cesiune a avut drept scop sustragerea de la urmărirea penală.

Instanţa de control judiciar consideră că şi sub acest aspect probaţiunea administrată în cauză nu este de natură a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană.

Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă elemente care să conducă la concluzia că această cesiune s-a realizat în scopul îngreunării urmăririi penale. În practică, în situaţia comiterii acestei infracţiuni, persoanele care o săvârşesc provoacă dispariţia evidenţelor contabile, sub pretextul predării către noii acţionari, ceea ce în prezenta cauză nu s-a realizat.

În aceste condiţii, transferul părţilor sociale nu a avut nici un efect din punct de vedere al desfăşurării urmăririi penale, aceasta nefiind stingherită în nici un mod.

Ca atare, Înalta Curte consideră că soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la infracţiunea în discuţie, pretins comisă de către inculpatul B., este una legală şi temeinică, criticile formulate de către parchet fiind nefondate.

I.C. Apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea primei instanţe şi cu privire la cuantumul prejudiciului reţinut ca fiind produs în cauză prin comiterea infracţiunilor.

A susţinut apelantul că prima instanţă în mod eronat a dat eficienţă expertizei tehnice efectuate în cursul cercetării judecătoreşti în defavoarea expertizei efectuate în cursul urmăririi penale, indicând amplu motivele pentru care consideră că această preferinţă este una eronată.

Preliminar, este de menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. pen. "Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză."

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. pen. "Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal."

În fine, în conformitate cu prevederile art. 172 alin. (1) din C. proc. pen. "Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert."

Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă indubitabil faptul că legea nu stabileşte o ordine de preferinţă a probelor în funcţie de ciclul procesual în care acestea au fost administrate, singurul element în raport de care se poate alege o probă în detrimentul alteia fiind modul în care aceasta se coroborează cu celelalte probe existente la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că nici o prevedere legală nu se opune administrării unei probe direct în faţa instanţei de judecată, în timpul cercetării judecătoreşti, în măsura în care prin intermediul acesteia se înlesneşte constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni ori dacă aceasta este necesară pentru justa soluţionare a cauzei.

De asemenea, în măsura în care organul judiciar nu deţine cunoştinţele necesare pentru deplina înţelegere a stării de fapt, fiind în discuţie probleme pentru a căror lămurire este nevoie de opinia unui expert, aceasta dispune efectuarea unei expertize, în măsura în care faptele sau împrejurările prezintă importanţă pentru aflarea adevărului.

Analizând criticile formulate de către apelant prin prisma acestor prevederi legale, având în vedere şi scurtele consideraţii anterioare, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Cronologic, în prezenta cauză au fost administrate mai multe mijloace de probă pentru stabilirea prejudiciului cauzat prin faptele inculpaţilor.

Astfel, iniţial au fost întocmite procesul-verbal nr. x din data de 28 noiembrie 2011 de către consilieri superiori din cadrul A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti referitor la operaţiunile intracomunitare efectuate de SC C. SRL, în perioada septembrie 2008 - 2011, în cadrul căruia au fost analizate legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale precum şi respectarea legislaţiei fiscale şi contabile, din care au rezultat diferenţe de impozite şi taxe în valoare totală de 11.807.296 RON din care 8.412.562 TVA şi 503.001 RON impozit pe profit, precum şi penalităţi, şi Procesul-verbal nr. x din 5 martie 2012 de către consilieri superiori din cadrul A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti din care a rezultat faptul că a fost efectuată o verificare fiscală la SC D. SRL, ocazie cu care s-au stabilit diferenţe de plată referitoare la Taxa pe Valoarea Adăugată pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 30 noiembrie 2011 în cuantum de 939.620 RON, dintre care 787.081 RON TVA şi 152.539 RON majorări/dobânzi aferente.

Ulterior, prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 12 martie 2013, efectuat de un specialist din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Specialişti s-a stabilit că prejudiciul adus de SC C. SRL bugetului consolidat al statului este în sumă de 8.395.349 RON TVA şi de 373.783 RON impozit pe profit.

De asemenea, prin Raportul de expertiză contabilă judiciară din data de 15.10.2013, a reieşit faptul că SC C. SRL şi SC D. SRL nu au evidenţiat veniturile şi cheltuielile aferente activităţilor financiar - contabile în contabilitatea de gestiune.

Expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, de către expertul X., a concluzionat că cele două societăţi, prin activitatea desfăşurată au prejudiciat bugetul de stat atât din punct de vedere al impozitului pe profit, cât şi din punct de vedere al TVA, cu suma totală de 9.786.965 RON (din care 8.972.231 RON - SC C. SRL şi 814.734 RON - SC D. SRL).

Din analiza acestor mijloace de probă rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin intermediul celor două societăţi comerciale nu avea o valoare cert determinată, în fiecare etapă procesuală rezultând un alt cuantum, cu menţiunea că între rapoartele de constatare întocmite de către specialiştii DNA şi raportul de expertiză contabilă judiciară nu există totuşi o discrepanţă extrem de mare.

În aceste condiţii, în mod just, judecătorul fondului a apreciat ca fiind necesară întocmirea unui nou raport de expertiză în cursul cercetării judecătoreşti prin care să se stabilească în mod exact prejudiciul cauzat bugetului de stat prin acţiunile inculpaţilor.

Raportul de expertiză tehnică contabilă cu obiectivele stabilite prin încheierea instanţei din 25 ianuarie 2016, a fost întocmit de către expertul tehnic judiciar I. şi a fost depus la dosarul cauzei la 17 februarie 2017.

Răspunzând obiectivelor stabilite de către instanţa de judecată, expertul a stabilit obligaţii suplimentare pentru SC C. SRL în sumă de 5.218.178 RON din care 5.030.950 RON TVA şi 187.228 RON impozit pe profit, iar pentru SC D. SRL obligaţii suplimentare în sumă de 56.314 RON din care 56.122 RON TVA şi 192 RON impozit pe profit, în total obligaţii suplimentare ale celor două firme de 5.274.492 RON.

Înalta Curte remarcă în primul rând faptul că raportul de expertiză întocmit în cursul cercetării judecătoreşti este unul extrem de amplu, având un număr impresionant de pagini, iar în al doilea rând, faptul că acesta a fost însuşit de către experţii consilieri NN., Mirela Y. şi PP.

De asemenea, din lectura raportului de expertiză menţionat rezultă faptul că acesta este rezultatul analizei tuturor înscrisurilor existente la dosarul cauzei, precum şi a unor înscrisuri care au fost depuse de către inculpaţi în cursul cercetării judecătoreşti.

Trecând peste anumite diferenţe de exprimare, care oricum nu sunt esenţiale din punct de vedere al informaţiei transmise, contrar celor susţinute de către apelant, discrepanţa existentă între raportul de expertiză tehnică efectuat în cursul urmării penale şi cel realizat în faza cercetării judecătoreşti este una extrem de importantă, cu referire la sumele care nu au fost plătite bugetului de stat, TVA şi impozit pe profit.

Cu referire la criticile formulate de către apelant, Înalta Curte consideră că depunerea unor înscrisuri relevante pentru cauză în cursul cercetării judecătoreşti nu reprezintă un element care să invalideze concluziile expertizei tehnice, în condiţiile în care aceste înscrisuri sunt utile pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, instanţa de fond a încuviinţat inculpaţilor administrarea probei cu înscrisuri, momentul depunerii acestora, precum şi împrejurarea că au fost comunicate iniţial expertului nu reprezintă temeiuri care să conducă la excluderea acestor probe din ansamblu probator de la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, indiferent de existenţa documentelor avute în vedere de expert la dosarul cauzei încă de la urmărirea penală sau dacă acestea au fost depuse pentru prima dată în cursul cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care nu se face dovada faptului că acestea sunt falsificate, ceea ce nu rezultă din probele dosarului, ele rămân câştigate cauzei, pentru justa soluţionare a acesteia şi aflarea adevărului.

În măsura în care înscrisurile avute în vedere de expert, în condiţiile în care parchetul susţine că s-a sesizat pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, se demonstrează că au fost falsificate, hotărârea pronunţată va putea fi supusă revizuirii, pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Cu privire la criticile formulate de către apelant cu privire la justeţea modului în care expertul judiciar a interpretat probele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine prealabil faptul că dispunerea unei expertize se fundamentează pe împrejurarea că instanţa nu deţine cunoştinţele de specialitate necesare pentru a stabili care este starea de fapt.

Din acest motiv, în condiţiile în care nu se poate accepta că judecătorul investit cu soluţionarea cauzei are cunoştinţe ample şi cu privire la domenii dintre cele mai diverse, în cauza de faţă, cunoştinţe de contabilitate, legiuitorul a prevăzut pentru organul judiciar posibilitatea de a apela la experţi, în condiţiile art. 172 şi următoarele din C. proc. pen., prin dispunerea unei expertize, iar în situaţii de excepţie prin dispunerea unei constatări.

În prezenta cauză, în cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea, în primă fază, a unei constatări realizată de către specialişti din cadrul parchetului, apoi a unei expertize tehnice contabile, iar în cursul cercetării judecătoreşti s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile pentru motivele care au fost anterior menţionate.

În condiţiile în care concluziile tuturor acestor mijloace de probă nu concordă, rezultatele nefiind similare nici cu procesele-verbale întocmite de către consilieri superiori din cadrul A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în mod evident, din punct de vedere contabil fiscal starea de fapt este una extrem de complexă, diferenţele de interpretare a legislaţiei, atât naţională, cât şi comunitară, conducând această multitudine de rezultate.

Instanţa de fond a dat eficienţă expertizei efectuate în cursul cercetării judecătoreşti având în vedere pertinenţa argumentaţiei prezentate de către expertul desemnat, argumentaţie ce a fost îmbrăţişată şi de către experţii parte care au semnat expertiza fără obiecţiuni.

Instanţa de apel consideră că judecătorul fondului a procedat în mod corespunzător tuturor criticilor formulate de către parchet cu privire la concluziile acestei expertize, critici care au fost reiterate şi în cadrul motivelor de apel, experta I. răspunzându-le prin intermediul răspunsului la obiecţiuni, precum şi atunci când a fost audiată atât de prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că toată analiza efectuată în cadrul motivelor de apel de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, probabil de specialistul care a întocmit şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, prin indicarea tuturor documentelor pe care, în opinia apelantului, au fost interpretate eronat de către expertul desemnat de către instanţa de judecată, nu poate fi acceptată în condiţiile în care toate elementele prezentate reprezintă în mod evident aspecte de specialitate contabil fiscală pentru care experţii au comunicat punctul de vedere, instanţa neavând cunoştinţele de specialitate necesare pentru a le combate.

În aceste condiţii, toate aceste critici nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar, în opinia acesteia, concordantă cu opinia judecătorului fondului, expertiza întocmită în cursul cercetării judecătoreşti stabilind în mod corespunzător cuantumul obligaţiilor către bugetul de stat, TVA şi impozit pe profit, de la plata cărora inculpaţii s-au sustras.

I.D. Ultima critică pe care apelantul a formulat-o la adresa sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti a vizat greşita, în opinia sa, individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A., B. şi H., soluţia fiind considerată ca netemeinică sub acest aspect.

A învederat faptul că prin raportare la complexitatea faptelor comise de către inculpaţi, la durata activităţii infracţionale, la prejudiciul produs bugetului de stat, precum şi faţă de conduita adoptată în faţa organelor judiciare, inculpaţii încercând evitarea sancţiunii penale, se impunea stabilirea unor pedepse peste media prevăzută de lege.

Înalta Curte consideră că instanţa de fond a acordat o justă interpretare criteriilor de individualizare a pedepselor, aşa cum acestea erau indicate în prevederile art. 72 C. pen. anterior, legea penală mai favorabilă identificată.

Potrivit alin. (1) al art. 72 C. pen. anterior "La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.".

La stabilirea pedepselor, în condiţiile textului legal anterior menţionat, instanţa este datoare a avea în vedere toate elementele menţionate de apelant, vizând gravitatea, durata activităţii infracţionale, prejudiciu, prin această analiză fiind stabilit pericolul social al faptei comise, dar şi elementele care ţin de persoana infractorului, iar urmare a analizei astfel realizate pedepsele aplicate inculpaţilor este necesar a se încadra în limitele atât generale, cât şi speciale, cu respectarea scopului pe care pedeapsa îl avea potrivit reglementării anterioare, respectiv acela de a fi o măsură de constrângere şi reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii comiterii de noi infracţiuni, prin formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului. (art. 52 C. pen. anterior).

Stabilirea gradului concret de pericol social al faptelor antisociale comise de către inculpaţi se realizează în concret, iar, aşa cum judecătorul fondului a reţinut, în prezenta cauză acesta este unul ridicat, faptele acestora fiind unele cu o complexitate ridicată, manoperele realizate pentru eludarea legislaţiei fiscale fiind unele elaborate. Mai mult, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, activitatea infracţională s-a desfăşurat o perioadă de timp însemnată, iar, de asemenea, cuantumul prejudiciului stabilit în urma probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti este unul important, reflectându-se în gradul de pericol social al faptelor comise de către inculpaţi.

Pe de altă parte, nu poate fi negată nici împrejurarea, pe care instanţa fondului a avut-o în vedere, referitoare la durata procedurii judiciare în care inculpaţii au fost implicaţi în prezenta cauză. În mod evident, prin trecerea unui interval de timp consistent, impactul social pe care îl are infracţiunea comisă de către inculpaţi se diminuează astfel încât raţiunea aplicării unei sancţiuni penale aspre dispare.

Pedeapsa, sancţiunea penală în general, este mijlocul prin care se realizează atât prevenţia specială, prin aplicarea ei inculpatului se tinde la evitarea recidivei, cât şi prevenţia generală, alte persoane care ar fi fost tentate să comită fapte similare abandonând ideea în condiţiile în care observă sancţiunea aplicată. Dar, pentru a fi eficientă, în cele două componente menţionate, sancţiunea penală trebuie aplicată la un moment cât mai apropiat după comiterea infracţiunilor, în caz contrar efectul exemplar al acesteia diminuându-se.

În speţa de faţă, în mod evident, faţă de momentul la care au fost comise infracţiunile, pedeapsa aplicată nu mai poate avea un real rol în prevenţia generală, rolul acesteia fiind intact doar în prevenţia specială, iar prin raportare la acest element, sancţionarea unor inculpaţi fără antecedente penale, integraţi social, cu o pedeapsă într-un cuantum mai ridicat decât cel stabilit de către judecătorul fondului nu mai este de natură a conduce la reeducarea acestora. În condiţiile în care pedepsele aplicate urmează a fi executate în regim privativ de libertate, impactul lor asupra conştiinţei inculpaţilor este unul important, existând premise serioase pentru a se considera că aceştia nu vor mai comite fapte antisociale similare.

Ca atare, nici această critică formulată de apelant nu este fondată, prima instanţă procedând în mod just la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, prin raportare la toate criteriile pe care legea le indică.

II. Apelantul Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K. a criticat sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca nelegală şi netemeinică, susţinând pe de o parte că nu a fost indicat în cuprinsul considerentelor hotărârii temeiul juridic sau faptic al acordării onorariului mandatarului, iar pe de altă parte că, sub aspectul cuantumului, acesta nu este în concordanţă cu volumul de muncă pe care a depus-o, prin participarea la cele 36 termene de judecată în faţa instanţei, prin redactarea concluziilor scrise, precum şi prin celelalte activităţi realizate. Doar participarea la şedinţele de judecată a însumat aproximativ 136 ore de activitate.

Înalta Curte, analizând aceste critici constată că ele sunt nefondate, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de fond a indicat temeiul juridic al acordării acestui onorariu, respectiv prevederile art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., iar, pe de altă parte, cuantumul onorariului, în condiţiile în care nu există dovezi referitoare la veniturile pe care apelantul le-a pierdut ca urmare a desemnării sale în calitate de mandatar al uneia dintre societăţile comerciale inculpate în cauză, nu poate fi stabilit decât prin apreciere de către organul judiciar, raportat la activitatea pe care acesta a desfăşurat-o.

Simpla participare la şedinţa de judecată nu poate constitui un element care să justifice acordarea unei sume de bani importante, determinantă fiind activitatea concretă a mandatarului, iar din acest punct de vedere instanţa de fond a apreciat just care este suma pe care o poate acorda apelantului, din dosarul cauzei nerezultând o activitate intensă a acestuia.

III.A. Apelanţii inculpaţi A. şi B., prin motivele de apel, au criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub mai multe aspecte.

Sub un prim aspect a învederat pentru prima dată cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului, precum şi prin concluziile scrise formulate, pentru termenul la care a fost amânată pronunţarea deciziei, s-a solicitat de către apelanţi desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în condiţiile în care există unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege.

Aceştia au învederat faptul că instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor ce au fost menţionate în actul de sesizare prin sentinţa atacată, fără a respecta jurisprudenţa CEDO (Cauza Mattoccia împotriva Italiei, Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei şi celelalte hotărâri menţionate) vizând informarea cu privire la orice modificare a acuzaţiei, precum şi asigurarea condiţiilor pentru pregătirea apărării.

De asemenea, sentinţa atacată intră în conflict şi cu Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a stabilit că dispoziţiile alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Precizează apelanţii că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aşa cum aceasta rezultă din Decizia nr. 51/2016, deciziile acesteia şi considerentele sunt obligatorii şi se aplică deopotrivă tuturor cauzelor care nu au fost judecate definitiv până la data publicării lor în Monitorul Oficial.

Cu privire la această solicitare, Înalta Curte reţine în prealabil faptul că sentinţa atacată a fost pronunţată mult anterior Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României, respectiv la data de 23 noiembrie 2017.

La momentul pronunţării acestei soluţii de către Curtea de Apel Bucureşti prevederile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. se bucurau de prezumţia de constituţionalitate în forma edictată de legiuitor.

În conformitate cu prevederile art. 377 alin. (4), teza întâi din C. proc. pen.:" Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă."

Până la momentul intervenirii deciziei Curţii Constituţionale invocată de către apelanţii inculpaţi, atât sub imperiul vechiul C. proc. pen., cât şi după modificarea legislativă, practica judiciară a fost constantă în sensul că solicitarea de schimbare a încadrării juridice era pusă în discuţia părţilor, de regulă, la finalul cercetării judecătoreşti, atrăgându-se atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Asupra solicitării de schimbare a încadrării juridice, instanţa se pronunţă, de regulă, prin hotărârea judecătorească prin care soluţionează fondul cauzei, în situaţii de excepţie pronunţarea cu privire la solicitarea menţionată făcându-se înainte de a se trece la etapa dezbaterilor, prin încheiere de şedinţă.

În prezenta cauză, aşa cum rezultă din încheierea din 2 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, procurorul a solicitat instanţei să dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, indicând noua încadrare juridică.

Apărătorul ales al inculpaţilor B. şi A., cu toate că avea posibilitatea, potrivit textelor legale menţionate, să ceară lăsarea cauzei la urmă sau amânarea judecăţii, nu a procedat în acest sens şi a considerat că este în măsură a pune concluzii cu privire la această chestiune de drept, solicitând în consecinţă respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată, indicând şi motivele ce justificau, în opinia sa, această măsură.

În acest condiţii, instanţa de apel nu identifică care sunt elementele care pot conduce la constatarea unei nulităţi absolute a sentinţei atacate, inclusiv prin prisma jurisprudenţei CEDO.

În mod evident schimbarea acuzaţiei, din punct de vedere al încadrării juridice, a fost adusă la cunoştinţa inculpaţilor care au luat cunoştinţă de această intenţie a organului judiciar şi, deşi aveau posibilitatea de a solicita amânarea cauzei pentru a-şi pregăti apărarea, nu au procedat în acest sens, apărătorul ales al acestora fiind în măsură să îşi exprime punctul de vedere, dreptul la apărare al inculpaţilor fiind exercitat în mod plenar de către acesta.

La momentul soluţionării cauzei de către prima instanţă normele legale erau cele menţionate, iar intervenirea ulterioară a Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României nu poate conduce la constatarea retroactivă a unei nulităţi, indiferent de natura acesteia.

Prin decizia citată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile pe care le pronunţă Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Pe cale de consecinţă, efectele acestei decizii se vor produce numai pentru cauzele care se soluţionează după momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, pentru cauzele în care au fost luate măsuri de natura celor avute în vedere de către instanţa de contencios constituţional nefiind posibil a se reţine o influenţă a acestei decizii.

În mod evident, instanţa de fond a urmat o practică judiciară constantă de soluţionare a cererii de schimbare a încadrării juridice, pe baza unor texte legale care au fost astfel interpretate de către instanţele de judecată, iar intervenirea unei decizii ulterioare a Curţii Constituţionale prin care această practică este considerată ca fiind neconstituţională nu poate conduce la constatarea unei nulităţi absolute, în condiţiile în care această decizie nu poate retroactiva.

Decizia invocată de către apelanţi, nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, nu este de natură a conduce la concluzia menţionată de către aceştia, în condiţiile în care efectele sale sunt doar punctuale, cu privire la problema de drept cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată.

Nu poate fi acceptată teoria apelanţilor, pentru că în această situaţie s-ar ajunge la recunoaşterea unor efecte retroactive ale deciziilor instanţei de contencios constituţional, ceea ce este în mod evident neconstituţional prin raportare la textul menţionat anterior.

Pentru toate aceste considerente, prima critică formulată de către apelanţii B. şi A. este apreciată ca nefondată.

III.B. Apelanţii au solicitat în al II-lea rând constatarea caracterului nelegal şi netemeinic al raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale de către expertul X. în condiţiile în care aceasta nu avea calificarea legală pentru a întocmi raportul de expertiză cu privire la aspectele fiscale ale cauzei. Susţin apelanţii că experta menţionată nu avea în conformitate cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 64/1994, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 149/2013, dreptul să se pronunţe cu privire la eventualele taxe şi impozite datorate bugetului de stat, deoarece era doar expert contabil şi avea calitatea de expert fiscal.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel constată că cererea de constatare a acestei nelegalităţi nu poate fi primită în condiţiile în care potrivit prevederilor art. 342 şi următoarele din C. proc. pen. obiectul procedurii de cameră preliminară este constituit tocmai de analiza legalităţii modului de administrare a probelor în cursul urmăririi penale, cererile şi excepţiile invocate cu privire la acest aspect fiind analizate şi soluţionate de către judecătorul investit cu soluţionarea cauzei. Împotriva soluţiei adoptate de către acesta se poate exercita contestaţie de către persoanele nemulţumite, iar ulterior pronunţării soluţiei în această cale de atac, aspectele soluţionate intră în puterea lucrului judecat nemaiputând fi reanalizate de către instanţă, şi cu atât mai mult, de către instanţa de control judiciar.

În prezenta cauză, prin încheierea pronunţată la data de 21 mai 2015, definitivă prin respingerea contestaţiilor inculpaţilor, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile şi excepţiile inculpaţilor referitoare la legalitatea sesizării instanţei de judecată şi a actelor de urmărire penală.

Pe cale de consecinţă, toate probele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv expertiza tehnică, au fost apreciate ca fiind legal administrate, iar această statuare a judecătorului de cameră preliminară a intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai poate fi cenzurată pe nicio cale.

În privinţa temeiniciei raportului de expertiză menţionat, criticile apelanţilor vizează în primul rând perioada avută în vedere de expert, perioadă care este mai mare decât cea reţinută în actul de sesizare ca fiind perioada infracţională, cu consecinţa directă a majorării prejudiciului reţinut în sarcina inculpaţilor.

Înalta Curte, analizând sentinţa apelată prin prisma acestei critici, constată că ea este nefondată în condiţiile în care prima instanţă a specificat în mod expres că pentru motivele menţionate în considerentele hotărârii reţine cuantumul prejudiciului aşa cum acesta rezultă din expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, expertiză cu privire la care apelanţii nu au formulat critici.

De asemenea, inculpaţii susţin că în mod eronat judecătorul fondului, deşi a reţinut că expertiza efectuată în cursul urmăririi penale nu a avut în vedere toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, a acceptat constatările şi concluziile acestei expertize incomplete privind starea de fapt.

Instanţa de control judiciar consideră că şi această critică este nefondată. Atunci când au fost analizate criticile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţa de apel a reţinut că expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti a fost efectuată pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, fie la dosarul de urmărire penală, fie prezentate direct instanţei de fond. În aceste condiţii, nu se pot accepta susţinerile apelanţilor referitoare la neanalizarea unor înscrisuri de către expertul care a întocmit expertiza în cursul urmăririi penale, unele dintre aceste documente fiind depuse la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătoreşti.

Pe de altă parte, chiar dacă se acceptă teza apelanţilor, în mod evident instanţa de fond a procedat în mod corespunzător atunci când a reţinut modalitatea de eludare a dispoziţiilor legale şi fraudarea bugetului de stat aşa cum aceasta rezultă din expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, documentele menţionate de către apelanţi modificând doar cuantumul prejudiciului, modul de operare fiind însă cel stabilit prin expertiza ce îi nemulţumeşte.

Instanţa fondului a realizat de altfel o analiză corespunzătoare a celor două expertize efectuate în cauză, stabilind în mod just că expertul care a realizat expertiza în cursul judecăţii a prezentat consideraţii care excedează obiectivelor stabilite de organul judiciar, precum şi competenţelor sale profesionale.

Susţinerea aceloraşi apelanţi, referitoare la faptul că expertul X., care a realizat expertiza în cursul urmăririi penale, şi-ar fi revocat concluziile propriului raport de expertiză prin precizarea pe care a făcut-o la solicitarea primei instanţe, în sensul că nu poate stabili cuantumul prejudiciului pentru fiecare inculpat în parte, nu poate fi primită, aceasta fiind o simplă speculaţie, expertul exprimând în realitate o situaţie obiectivă. Nu se poate stabili în concret partea de prejudiciu pentru fiecare inculpat în condiţiile în care aceştia sunt coautori la comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina lor.

Apelanţii inculpaţi au mai învederat faptul că expertul contabil nu a luat în considerare faptul că prin rechizitoriu procurorul de caz a dispus clasarea cu privire la infracţiunea de înşelăciune pretins comisă de către inculpaţi şi nu a înlăturat din expertiză orice referire la acest aspect şi nici nu a diminuat în mod corespunzător taxele datorate statului român pentru marfa restituită de către procuror pretinselor părţi vătămate - cetăţeni italieni.

În condiţiile în care expertiza contabilă a fost întocmită în cursul urmăririi penale, deci anterior emiterii rechizitoriului, a cere expertului să aibă în vedere aspectele menţionate de apelanţi are cel puţin un caracter absurd, acesta neputând bănui care era soluţia ce se va da cu privire la infracţiunile de înşelăciune pretins comise către inculpaţii apelanţi.

Pe de altă parte, aşa cum anterior s-a menţionat, instanţa de fond a avut în vedere cuantumul prejudiciului reţinut în cadrul expertizei efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, expertiză care este apreciată de apelanţi ca fiind una corespunzătoare.

Nici aspectele vizând precizările pe care expertul X. le-a depus la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătoreşti, nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care aceste înscrisuri ar fi avut influenţă cu privire la cuantumul prejudiciului reţinut în sarcina inculpaţilor, iar instanţa de fond a avut în vedere sub acest aspect expertiza efectuată de experta I..

În fine, ultimul aspect pentru care în opinia apelanţilor expertiza efectuată în cursul urmăririi penale nu este una temeinică îl reprezintă tocmai reţinerea circuitului financiar prin care inculpaţii au eludat obligaţia de plată a taxelor datorate bugetului de stat, TVA sau impozit pe profit.

Instanţa de apel reţine în primul rând faptul că apelanţii pleacă de la o premisă greşită, respectiv aceea că expertul şi-a depăşit atribuţiile legale şi s-a substituit competenţelor procurorului.

În mod evident, procurorul de caz, nefiind un specialist contabil nu putea decela toate demersurile prin care inculpaţii au eludat dispoziţiile legale edictate pentru stabilirea şi plata impozitelor şi taxelor către bugetul de stat. În aceste condiţii, aşa cum s-a menţionat anterior, organul judiciar trebuie să apeleze la cunoştinţele unui specialist, expert contabil, ceea ce s-a şi întâmplat.

Din analiza raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cursul urmăririi penale rezultă faptul că acesta a fost întocmit de către expertul X. pe baza înscrisurilor existente la acel moment la dosarul de urmărire penală, aceasta răspunzând strict obiectivelor fixate de către organul judiciar.

În al doilea rând este de remarcat faptul că nu poate fi reţinută existenţa unei erori în cuprinsul expertizei, rezultatele acesteia fiind urmare a modului în care inculpaţii au înţeles să întocmească documentele contabile ale societăţilor comerciale pe care le-au controlat şi să ţină evidenţele contabile.

Din analiza raportului de expertiză, coroborată cu precizările pe care expertul le-a depus la dosarul cauzei, precum şi cu declaraţiile pe care acesta le-a dat în faţa instanţei de judecată, nu rezultă faptul că s-a susţinut caracterul de unicat al ceasurilor pe care SC C. SRL le-a achiziţionat de la SC Q. SRL, ci că aceasta a valorificat elemente probatorii existente la dosarul cauzei, respectiv plângerea depusă de reprezentanţii societăţii R., care au precizat că o parte din ceasurile pe care le-au comercializat au caracter de ceasuri unicat şi că, ulterior plângerii depusă de ei la Poliţia din Verona, au regăsit aceste ceasuri pe un site al societăţii SC C. SRL

Mai mult, expertul a prezentat elementele pentru care, în opinia sa, cele 4 ceasuri în valoare totală de 2.934.242,50 RON nu puteau face obiectul tranzacţiei între societăţile comerciale menţionate, respectiv faptul că aceste ceasuri erau deja în proprietatea SC C. SRL la momentul achiziţiei, iar pe de altă parte SC Q. SRL nu le avea pe stoc, conform evidenţei contabile.

Toate aceste elemente sunt apreciate de instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, ca fiind unele juste, în concordanţă cu probele existente la dosarul cauzei. De altfel, caracterul de unicat al celor 4 ceasuri nu a fost determinant pentru stabilirea concluziilor expertului, elementele pentru care acesta a constatat că tranzacţiile analizate au un caracter fictiv fiind altele, amplu expuse în cuprinsul raportului.

Documentul intitulat expertiză extrajudiciară, prin care un expert ANEVAR certifică lipsa de unicitate a ceasurilor în discuţie, nu poate constitui un temei pentru a înlătura constatarea expertizei tehnice contabile efectuate în cursul urmăririi penale cu privire la caracterul fictiv al achiziţiilor, în condiţiile în care instanţa are dubii majore cu privire la capacitatea unui asemenea expert de a efectua asemenea identificări raportat la prevederile O.G. nr. 24/2011 prin care a fost reglementată activitatea de evaluare. Prin acest act normativ s-a stabilit că unicul element ce poate fi certificat de către aceşti experţi este valoarea unui anumit bun, ca urmare a unei activităţi de estimare. (art. 2 alin. (2) din ordonanţă), şi nu elemente care ţin de identificarea bunurilor, ori stabilirea caracterului de unicitate al acestora.

O altă critică pe care apelanţii au prezentat-o cu privire la raportul de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale este că prin acesta s-ar fi constatat şi afirmat înşelăciunea faţă de cetăţenii italieni.

Analizând raportul de expertiză se constată că, în contradicţie cu susţinerile apelanţilor, afirmaţiile făcute de expert sunt unele care nu au natura stabilirii unei vinovăţii, ci sunt prezentate simple elemente de fapt, respectiv că inculpaţii au anunţat furnizorii italieni cu privire la producerea unui furt vizând produsele livrate prin intermediul inculpatului G., precum şi că la procuratura din Verona cetăţenii italieni au formulat plângere cu privire la această stare de fapt.

Constatarea lichidării scriptice a stocului de marfă este urmare a analizei documentelor contabile existente la dosarul cauzei, iar acest aspect nu este negat de către inculpaţi, după cum constatarea faptului că în cursul lunii august 2010 la punctul de lucru al SC C. SRL exista un stoc de marfă format din acelaşi tip de mărfuri şi de valoare aproximativ egală cu stocul lichidat rezultă din actele şi lucrările dosarului.

În condiţiile în care scriptic stocul de marfă al societăţii comerciale formase obiectul unei livrări intracomunitare, iar ulterior se constată că bunurile se aflau fizic la sediul punctului de lucru al acesteia, justificarea existenţei acestor bunuri nefiind realizată convingător, din punct de vedere juridic, instanţa de apel nu poate accepta susţinerea apelanţilor inculpaţi în sensul că expertul a comis o eroare în constatarea caracterului fictiv al livrării intracomunitare.

În mod evident, în condiţiile în care documentele existente la dosarul cauzei ar fi demonstrat existenţa raporturilor de custodie a bunurilor, precum şi faptul că bunurile au fost depuse în regim de consignaţie la punctul de lucru al societăţii comerciale menţionate, nu se putea reţine fictivitatea livrării intracomunitare, situaţie în care nu se mai punea problema existenţei unui prejudiciu pentru bugetul de stat.

Este de remarcat faptul că şi în cazul expertizei tehnice contabile efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, expertiză care a fost reţinută de către prima instanţă cu privire la cuantumul prejudiciului, şi pe care apelanţii nu o critică, se reţine faptul că SC C. SRL nu a făcut dovada transporturilor bunurilor în afara graniţelor teritoriale naţionale, prin documente care să înlăture orice dubiu, împrejurare ce determină expertul să calculeze TVA colectată aferentă veniturilor din livrările intracomunitare care nu întrunesc condiţiile legale de scutire, în cuantum de 4.916.716 RON.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel, în acord cu prima instanţă consideră că expertiza tehnică efectuată în cursul urmăririi penale este cea care surprinde cel mai bine activitatea inculpaţilor, acesteia fiindu-i în mod just aduse corecţiile stabilite de către expertul desemnat în cursul cercetării judecătoreşti, iar criticile formulate de către apelanţi sunt nefondate.

Apelanţii inculpaţi au criticat hotărârea primei instanţe şi pentru că aceasta nu a achiesat integral la concluziile expertului I. care în raportul de expertiză întocmit a încercat să acrediteze ideea inexistenţei unei intenţii din partea inculpaţilor de a se sustrage de la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat.

Înalta Curte, analizând aceste critici, apreciază că sunt, de asemenea, nefondate în condiţiile în care prima instanţă, în mod just, a considerat că consideraţiile expertului depăşesc cu mult atât obiectivele stabilite, cât şi competenţele sale profesionale.

În mod corespunzător, instanţa de fond a menţionat că nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în legislaţia fiscală poate fi sancţionată conform reglementărilor specifice, însă acest fapt nu este de natură a exclude răspunderea penală.

În condiţiile în care chiar şi expertul a cărui activitate a fost apreciată de către inculpaţii apelanţi ca fiind una corespunzătoare constată, în esenţă, că aceştia au omis să evidenţieze în mod corespunzător în contabilitatea societăţilor operaţiunile comerciale desfăşurate şi veniturile realizate, instanţa de apel nu poate considera că aceştia au acţionat fără vinovăţie în comiterea faptelor.

Oricum, din analiza ambelor rapoarte de expertiză întocmite în cauză, ca o concluzie generală, instanţa de apel reţine că modul complet deficitar de întocmire a documentelor contabile, fie prin întocmirea unor facturi eliptice, care nu conţin toate elementele necesare pentru stabilirea bunurilor comercializate, fie prin neînregistrarea în evidenţele contabile a tuturor activităţilor desfăşurate, prin utilizarea unor documente discutabile din punct de vedere juridic pentru a demonstra anumite relaţii comerciale, contribuie în mod evident la stabilirea intenţiei cu care inculpaţii au acţionat în comiterea faptelor ce le sunt imputate, iar aceasta nu poate fi decât una directă, inculpaţii în mod cert dorind să evite plata taxelor datorate bugetului de stat.

Împrejurarea că inculpaţii nu au pregătire de specialitate contabilă şi fiscală nu este de natură a determina exonerarea de răspundere penală a acestora, iar faptul că în declaraţiile pe care le-au dat în toate fazele procesului nu au recunoscut comiterea faptelor nu poate constitui un element care să conducă la exonerarea de răspundere penală a acestora.

De asemenea, în mod cert, aşa cum susţin inculpaţii apelanţi, societăţile comerciale SC C. SRL şi SC D. SRL au avut un contabil, respectiv martora AA., însă activitatea pe care aceasta o desfăşura, aşa cum rezultă din declaraţiile pe care le-a dat în cursul urmăririi penale, la 9 aprilie 2013, în faţa primei instanţe, la 18 mai 2015, precum şi în faţa instanţei de control judiciar, la 29 noiembrie 2018, nu era una care să îi permită să înscrie în evidenţele contabile alte documente decât cele care îi erau predate de către inculpaţii A. şi B., aceştia fiind cei care îi furnizau actele cu relevanţă fiscală. Nu rezultă din declaraţiile martorei menţionate, după cum nu rezultă nici din declaraţiile martorei L. că facturile erau întocmite de către contabilul societăţii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta teza apelanţilor inculpaţi referitoare la o anumită culpă penală a martorei menţionate anterior, aceasta nu poate face obiectul cercetării în prezenta cauză, instanţa fiind limitată la a cerceta faptele cu care a fost sesizată, în conformitate cu prevederile art. 371 C. proc. pen., iar pe de altă parte nu este de natură a conduce la exonerarea de răspundere penală a primilor.

Instanţa de apel priveşte cu circumspecţie susţinerile apelanţilor A. şi B. în sensul că nu au avut în plan subiectiv reprezentarea că prin ceea ce fac se sustrag de la plata obligaţiilor fiscale datorate statului, motivele pentru care reţine contrariul fiind anterior expuse.

III.C Inculpaţii apelanţi A. şi B. au mai criticat hotărârea primei instanţe pentru că aceasta a reţinut în mod greşit că societăţile T., U., V. şi O., nu au depus nici un fel de situaţii financiare, potrivit legislaţiei statului de origine, nu au dedus şi nu au plătit TVA, acestea fiind administrate de persoane juridice cu sediul în alte state, în condiţiile în care înscrisurile pe care le-au depus la dosarul cauzei în cursul cercetării judecătoreşti dovedesc contrariul, respectiv că acestea nu sunt societăţi fantomă.

Concluziile la care a ajuns prima instanţă sunt validate de înscrisurile obţinute şi depuse la dosarul cauzei în cursul urmăririi penale prin procedura comisiei rogatorii desfăşurate cu autorităţile statului unde acestea îşi aveau sediul. Potrivit acestor înscrisuri, cele 4 societăţi sunt înregistrate în scopuri de TVA în Cipru, dar nu au depus declaraţii fiscale pentru perioada de referinţă. Aceleaşi aspecte rezultă de altfel şi din înscrisurile pe care inculpaţii apelanţi le-au depus la dosarul cauzei pentru societatea T..

În aceste condiţii, chiar dacă societăţile comerciale străine erau înregistrate în statul străin în scopuri de TVA, dacă nu desfăşurau activitate comercială ce putea fi dovedită prin depunerea unor înscrisuri de genul celor anterior menţionate, concluzia primei instanţe este una justă.

Mai mult, având în vedere că la percheziţia domiciliară efectuată la inculpatul apelant A. s-a descoperit ştampila uneia dintre societăţi, U., coroborat cu aspectele rezultate din interceptările convorbirilor telefonice, instanţa de fond în mod just a reţinut aspectele vizând controlul acestei societăţi de către inculpatul menţionat, simpla negare a acestui aspect de către apelant nefiind suficientă pentru a înlătura această constatare.

O altă critică formulată vizează faptul că prima instanţă a reţinut în mod eronat că bunurile, ceasuri şi bijuterii, ar fi fost vândute de către cele două societăţi comerciale în cea mai mare parte către persoane din România, susţinerea inculpaţilor vizând faptul că nu a fost identificată nici o astfel de persoană.

Instanţa de control judiciar constată, însă, că prima instanţă a reţinut în mod just acest aspect din coroborarea declaraţiilor inculpatului F. cu declaraţiile martorei L., cei doi indicând faptul că se ocupau de vânzarea bunurilor către clienţi români, clienţi care fie erau aduşi de către inculpatul A., fie descopereau produsele pe site-ul societăţii, ori erau persoane care participaseră la târgurile naţionale sau internaţionale de profil, unde SC C. SRL îşi prezenta marfa. Mai mult se menţionează în aceste declaraţii că societatea avea un magazin de prezentare în Bucureşti, iar ulterior a deschis un magazin şi în incinta S. din Mamaia.

Împrejurarea că nu a fost identificată o singură persoană care să fi cumpărat de la cele două magazine ale societăţii nu este una care să infirme elementul anterior menţionat, declaraţiile persoanelor audiate în cursul urmăririi penale, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, atât în fond, dar şi în faţa instanţei de apel, demonstrând fără putinţă de tăgadă aceste aspecte, care de altfel sunt şi logice, în condiţiile în care raţiunea unor magazine de prezentare este tocmai aceea de a crea condiţiile necesare pentru realizarea activităţii de comerţ.

III.D Apelanţii inculpaţi A. şi B. au susţinut, de asemenea, că instanţa de fond în mod eronat a reţinut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, în condiţiile în care în sarcina lor nu se poate reţine comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală din care să provină bunurile spălate.

Utilizarea sumelor de bani obţinute din comercializarea de bunuri pe care au făcut-o SC C. SRL şi SC D. SRL nu poate fi considerată spălarea banilor, iar pe de altă parte această faptă penală nu are cum să subziste în condiţiile în care a fost configurată prin actul de acuzare, respectiv bunurile ar fi fost obţinute prin comiterea infracţiunii de înşelăciune, infracţiune cu privire la care s-a pronunţat o soluţie de clasare.

Preliminar, instanţa de apel reţine faptul că sesizarea instanţei s-a făcut în privinţa infracţiunii de spălare a banilor prin raportare la infracţiunile de evaziune fiscală reţinute în sarcina ambilor inculpaţi.

Astfel, se menţionează în rechizitoriu, contrar celor susţinute de către inculpaţii apelanţi, că fapta reţinută în sarcina acestora constă în aceea că prin contracte şi tranzacţii economice fictive au disimulat originea ilicită a bunurilor obţinute din infracţiunile de evaziune fiscală.

Prin raportare la această sesizare, în limitele investirii sale, instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt, respectiv că spălarea de bani a avut ca obiect disimularea originii ilicite a bunurilor obţinute prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, comiterea acestei infracţiuni fiind realizată printr-un circuit fictiv al documentelor fiscale, inculpaţii beneficiind în acest mod de facilităţile fiscale specifice operaţiunilor de export, prin crearea unor societăţi offshore şi derularea de operaţiuni comerciale şi financiare.

Pe de altă parte, critica inculpaţilor pleacă de la premisa, ce nu a fost acceptată de instanţa de control judiciar, că nu au comis infracţiunea de evaziune fiscală, iar prin raportare la acest fundament nu poate fi primită.

III.E Ultima critică formulată de către apelanţii inculpaţi A. şi B., subsidiară, vizează individualizarea judiciară a pedepselor stabilite de către prima instanţă, pedepse care sunt apreciate ca fiind mult prea aspre, atât în privinţa cuantumului, cât şi a modalităţii de executare.

Invocă apelanţii atât circumstanţele personale, lipsa antecedentelor penale, nivelul de pregătire, integrarea în societate, lipsa studiilor în domeniul fiscal contabil, cât şi circumstanţe reale, respectiv faptul că şi-au manifestat disponibilitatea pentru înstrăinarea bunurilor sechestrate în vederea achitării sumelor datorate bugetului de stat, precum şi durata procedurii judiciare, respectiv conduita sinceră pe care au adoptat-o în faţa organelor judiciare.

Prin raportare la toate aceste elemente au solicitat reţinerea în favoarea lor a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. anterior şi pronunţarea unei condamnări la pedeapsa închisorii fără executarea în regim de detenţie.

Instanţa de apel a mai analizat anterior modalitatea de individualizare a pedepselor realizată de judecătorul fondului şi a concluzionat că acesta a realizat o justă aplicare criteriilor ce erau stabilite în legislaţia penală anterioară, în condiţiile în care aceasta a fost apreciată corect ca fiind legea penală mai favorabilă. Toate acele elemente justifică pe deplin respingerea criticilor formulate şi de către inculpaţii apelanţi.

Suplimentar este de menţionat că reţinerea circumstanţelor atenuante solicitate de către aceştia nu este posibilă în condiţiile în care, pe de o parte, faptul că inculpaţii nu au uzat de dreptul la tăcere ce le este conferit de lege, nu poate fi un temei pentru a se reţine conduita bună în faţa organelor judiciare, iar ulterior comiterii faptelor, nu s-a remarcat nici un efort al inculpaţilor în acoperirea prejudiciului, acordul pentru valorificarea cu anticipaţie a bunurilor sechestrate neavând semnificaţia invocată de către aceştia.

Pentru toate aceste considerente criticile formulate de către inculpaţii apelanţi A. şi B. la adresa sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti sunt apreciate ca fiind nefondate.

IV.A Inculpatul apelant H. a criticat sub mai multe aspecte Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Un prim aspect învederat de inculpatul apelant, care nu reprezintă în fapt o critică a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, este reprezentat de faptul că, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, se impune a se dispune, în ceea ce îl priveşte, pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal cu privire la comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale pentru această infracţiune.

Cu privire la solicitarea inculpatului apelant, instanţa de apel constată în primul rând faptul că instanţa de contencios constituţional nu a declarat integral neconstituţional alin. (1) al art. 155 C. pen., fiind declarată neconstituţională sintagma "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul textului legal.

Pe cale de consecinţă, art. 155 alin. (1) C. pen. are în prezent următoarea formă determinată de intervenţia instanţei de contencios constituţional şi de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei pozitive ce îi revenea: " Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea."

Chiar dacă textul legal apare ca fiind unul inform, rezultă că acesta nu este ieşit din fondul activ al legislaţiei, iar instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale nu a fost declarată neconstituţională în întregul său.

În aceste condiţii, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a aplica prevederea legală, neputând a considera că este în imposibilitate de interpretare a conţinutului textului.

În interpretarea acestui text legal, instanţa este obligată a porni de la considerentele deciziei Curţii Constituţionale în condiţiile în care, pe de o parte, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este ataşat nu doar dispozitivului, ci şi considerentelor deciziei, aşa cum acest lucru rezultă din jurisprudenţa Curţii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale a României, "în măsura în care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea."(Decizia 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 706 din 6 octombrie 2011).

Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011), Curtea a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare".

În aceste condiţii, este în primul rând de stabilit care este caracterul Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dacă aceasta este o decizie simplă, ori este o decizie intermediară, interpretativă.

La o primă vedere decizia menţionată pare a fi o decizie simplă, Curtea Constituţională stabilind că o anumită soluţie legislativă este neconstituţională.

Cu toate acestea, în condiţiile în care deciziile interpretative pronunţate de Curte nu au o formă predefinită, după cum nu au nici o consacrare legală, fiind un produs al jurisprudenţei, iar existenţa lor poate fi determinată nu doar din dispozitiv, ci şi din analiza considerentelor, aşa cum s-a statuat prin deciziile anterior menţionate, Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor deciziei ce a fost invocată în cauză, aceasta este în mod evident o decizie interpretativă.

Sunt avute în vedere paragrafele 23, 24, 28 şi 34 din decizie, prin care sunt indicate condiţiile care permit menţinerea instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţii de constituţionalitate.

Arată Curtea Constituţională că:

"Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

24. Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat."

Prin raportare la aceste considerente, având în vedere că nu a fost constată neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părţi a acestuia, instituţia întreruperii cursului prescripţiei fiind în esenţă constituţională faţă de considerente anterior citate, Înalta Curte va reţine faptul că Decizia nr. 297/2018 are caracterul unei decizii interpretative, în cuprinsul acesteia fiind indicată şi calea pe care organele judiciare urmează a acţiona în această materie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională în considerentele deciziei menţionate.

O soluţie contrară, pe lângă faptul că ar lăsa fără efecte o decizie a instanţei de control constituţional, lucru interzis potrivit legii, deschide în mod evident calea unor interpretări ale prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. care nu sunt de natură a garanta drepturile persoanelor implicate în proceduri judiciare.

Apelantul inculpat H. a solicitat instanţei de apel să constate că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina sa, teza invocată fiind aceea că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost declarate integral neconstituţionale.

Aşa cum s-a arătat anterior, această teză nu poate fi primită, în condiţiile în care se constată că decizia Curţii Constituţionale indică şi soluţia ce se impune a fi aplicată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu poate accepta solicitarea apelantului, termenul de prescripţie a răspunderii penale nefiind împlinit cu privire la infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în condiţiile în care fapta a fost comisă în lunile decembrie 2009 - ianuarie 2010, iar potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (1) şi (4) C. pen., termenul de prescripţie specială se împlineşte în iunie 2026.

IV.B. Apelantul inculpat H. a criticat hotărârea primei instanţei şi în privinţa stării de fapt pe care aceasta a reţinut-o în ceea ce îl priveşte.

A învederat apelantul că judecătorul fondului a plecat de la o premisă greşită, referitoare la fictivitatea tranzacţiilor pe care SC EE. SRL şi SC Q. SRL le-ar fi avut cu privire la cele 4 ceasuri care ulterior au fost înstrăinate către SC C. SRL, iar de aici a stabilit greşit implicarea sa sub forma complicităţii în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală de către coinculpaţi.

A precizat acesta că SC EE. SRL a dobândit ceasurile în discuţie de la o societate comercială din Bulgaria, a cărei denumire nu şi-o aminteşte având în vedere trecerea unei perioade de timp îndelungate, precum şi pentru că a predat toate documentele noului administrator al societăţii, iar ulterior le-a înstrăinat către SC Q. SRL prin două facturi, la data de 19 februarie 2009. La data de 26 februarie 2009 prima societate comercială a fost cesionată către numitul FF. şi II., fiind predate şi toate documentele contabile ale societăţii.

În acest condiţii, apelantul susţine faptul că judecătorul fondului în mod eronat a reţinut că facturile nr. x din 19 februarie 2009 şi y din 19 februarie 2009 nu au fost emise la data menţionată, ci în luna decembrie 2009.

Elementul avut în vedere de către prima instanţă, respectiv neînregistrarea în evidenţa contabilă a SC EE. SRL a celor două facturi de livrare nu poate fi reţinut în condiţiile în care obligaţia de a depune la organele fiscale a declaraţiilor din care să rezulte acest fapt revenea, pentru primul trimestru din 2009 cesionarilor societăţii, respectiv noului administrator şi nu apelantului inculpat.

Pe de altă parte, apelantul inculpat precizează că este real faptul că facturile x şi 380 din 19 februarie 2009 au fost înregistrate în registrul de cumpărături al SC Q. SRL pe data de 1 octombrie 2009, cu o întârziere de 8 luni, însă, din punct de vedere contabil, înregistrarea tardivă a facturilor nu este suficientă pentru a face dovada fictivităţii operaţiunilor, eventual fiind de natură contravenţională.

Mai mult, neînregistrarea în contabilitate a lipsit societatea de a beneficia de dreptul de deducere a cheltuielii şi TVA aferentă acesteia, în condiţiile în care contravaloarea facturilor a fost achitată integral.

Cu privire la aceste critici, instanţa de apel consideră că este necesar a se porni, pentru justa soluţionare a cauzei, de la momentul dobândirii ceasurilor de către SC EE. SRL.

În mod evident, atât la momentul soluţionării cauzei în fond, de către Curtea de Apel Bucureşti, cât şi ulterior, în faza prezentului apel, apare ca fiind întemeiată susţinerea apelantului inculpat legată de faptul că trecerea unui interval de timp îndelungat nu îi mai permite să îşi amintească numele societăţii comerciale din Bulgaria de la care au fost achiziţionate de către SC EE. SRL cele 4 ceasuri.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate să nu remarce faptul că inculpatul nu îşi amintea numele societăţii din Bulgaria nici atunci când a fost audiat pentru prima dată în cauză, respectiv la 10 noiembrie 2010, deci la aproximativ 2 ani de la momentul achiziţiei originare.

În condiţiile în care, potrivit propriilor susţineri, patrimoniul SC EE. SRL nu era unul important, achiziţionarea unor bunuri cu o valoare importantă, de 2.916.45 RON, nu putea fi un eveniment care să fie uitat atât de uşor de către inculpat, iar nereţinerea numelui societăţii comerciale bulgare furnizoare apare ca fiind cel puţin necredibilă.

Pe de altă parte, faţă de obiectul de activitate al societăţii comerciale al cărei administrator era la acel moment inculpatul H., respectiv comerţul cu ridicata al cerealelor, seminţelor, furajelor şi tutunului neprelucrat, apare ca fiind greu de înţeles raţiunea realizării unei asemenea achiziţii, cu atât mai mult cu cât se preconiza cesiunea iminentă a părţilor sociale ca urmare a faptului că inculpatul a dobândit calitatea de avocat.

De asemenea, nici societatea care a achiziţionat ulterior ceasurile în discuţie, SC Q. SRL nu avea în obiectul de activitate, la momentul pretinsei tranzacţii comerţul cu ceasuri şi bijuterii, obiectul său principal de activitate fiind " lucrări de construcţie a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale".

Revenind la tranzacţia realizată între SC EE. SRL şi SC Q. SRL, Înalta Curte remarcă faptul că potrivit înscrisurilor existente la dosar aceasta s-ar fi realizat la data de 19 februarie 2009, când prin factura nr. x au fost vândute un număr de patru ceasuri de către prima societate comercială către cea de-a doua, respectiv ceasurile marca x, y şi z, iar ulterior prin factura nr. x din 24 februarie 2009 a mai fost vândut un ceas marca q. Doar primele patru ceasuri au fost ulterior revândute către SC C. SRL

Este de menţionat faptul că societăţile comerciale menţionate, la momentul realizării tranzacţiilor, aveau acelaşi asociat şi administrator, inculpatul H..

Plata produselor achiziţionate s-a realizat în numerar, în trei zile consecutive, conform chitanţelor x din 20 februarie 2009, y din 21 februarie 2009 şi z din 22 februarie 2009, suma totală plătită de SC Q. SRL fiind de 6.000.000 RON. Chitanţele menţionate nu au fost regăsite însă printre documentele SC EE. SRL

De asemenea, cu toate că aceste tranzacţii au fost realizate în cursul lunii februarie 2009, SC Q. SRL a evidenţiat în contabilitatea sa documentele menţionate abia în luna octombrie 2009.

În condiţiile în care valoarea bunurilor cumpărate de SC Q. SRL era de 3.419.988,60 RON, aceasta a achitat o sumă mult mai mare către vânzător, fără a se putea găsi o explicaţie logică a acestei conduite.

În plus, este de remarcat faptul că factura nr. x ce avea ca obiect vânzarea ceasului marca q, în valoare de 423.140 RON, fără TVA, a fost emisă la 24 februarie 2009, deci ulterior realizării plăţii de către cumpărător.

Înalta Curte, consideră că toate aceste elemente sunt de natură a arunca o umbră de îndoială cu privire la realitatea tranzacţiilor în care au fost implicate cele două societăţi comerciale. Elementele care conduc la această concluzie sunt imposibilitatea indicării societăţii bulgare, pretins furnizoare a bunurilor, realizarea unor achiziţii care nu aveau legătură cu obiectul de activitate al societăţilor comerciale care aveau acelaşi asociat şi administrator, cesionarea intempestivă a SC EE. SRL la doar câteva zile de la momentul tranzacţiilor, achitarea fără justificare de către cumpărător a unui preţ mult mai mare decât preţul indicat în facturile fiscale, neînregistrarea în evidenţele fiscale ale vânzătorului a chitanţelor de plată a preţului şi chiar lipsa fizică a acestor înscrisuri dintre documentele societăţii, înregistrarea tardivă în contabilitatea cumpărătorului a facturilor fiscale.

Apelantul inculpat H. a susţinut că prin raportare la SC EE. SRL, faţă de momentul cesiunii acestei societăţi, obligaţia de raportare a tranzacţiilor realizate vizând ceasurile menţionate nu îi mai revenea, aceasta fiind obligaţia noului asociat şi administrator. Acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de lege, iar susţinerile pe care le-a făcut în sensul că societatea nu ar fi mai avut activitate în cursul anului 2009 sunt contrazise de raportul de expertiză contabilă şi fiscală întocmit în Dosarul nr. x/2016 al PICCJ, potrivit căruia societatea a continuat să funcţioneze şi în anul 2009.

Înalta Curte poate accepta toate aceste susţineri ale inculpatului, referitoare la obligaţiile de raportare, dar nu poate considera că obligaţiile sale către societatea comercială au fost îndeplinite, anterior cesionării, în condiţiile în care chitanţele care atestau plata preţului de către cumpărător nu au fost identificate fizic în documentele SC EE. SRL. Noul asociat şi administrator, chiar în situaţia în care şi-ar fi îndeplinit atribuţiile ce îi erau stabilite de lege nu putea proceda în mod corespunzător în sensul realizării raportărilor către organele fiscale.

Mai mult este de remarcat şi faptul că noul administrator al SC EE. SRL, FF. a declarat că nu a desfăşurat o astfel de activitate şi nu are cunoştinţă de tranzacţia cu cele 4 ceasuri.

Un alt aspect învederat de către apelantul inculpat este că la data de 18 iunie 2009 SC Q. SRL şi-a completat obiectul de activitate cu codul CAEN 4648 - Comerţ cu ridicata a ceasurilor şi bijuteriilor, iar în aceste condiţii nu se poate explica de ce instanţa de fond a calificat cumpărarea ceasurilor din februarie 2009 ca fiind fictivă. Mai mult absenţa autorizaţiei emise de către ANPC, privind dreptul la operaţiuni cu metale şi pietre preţioase nu împiedica valorificarea acestor bunuri. Pe cale de consecinţă, susţine inculpatul că la data tranzacţiilor realizate cu SC C. SRL, societatea era autorizată în comerţul cu ceasuri.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de apel constată că în primul rând se remarcă faptul că această completare a obiectului de activitate a societăţii menţionate de către apelant a survenit cu certitudine după momentul achiziţiei ceasurilor, ceea ce ridică un semn de întrebare cu privire la realitatea tranzacţiei în cursul lunii februarie, în condiţiile în care la acel moment SC Q. SRL nu avea în obiectul de activitate tranzacţiile cu ceasuri.

Pe de altă parte, chiar dacă lipsa autorizaţiei emise de către ANPC nu împiedica valorificarea ceasurilor în discuţie, apare ca fiind greu de crezut ca profesionişti în materie, cum erau inculpaţii A. şi B., să achiziţioneze bunuri de valoare, ceasuri de lux, în condiţii care le-ar fi creat probleme ulterioare în valorificare.

Apelantul inculpat critică hotărârea primei instanţe, susţinând că aceasta a reţinut eronat că SC Q. SRL nu a declarat TVA colectată la vânzarea ceasurilor către SC C. SRL ceea ce ar fi condus la formarea convingerii judecătorului că operaţiunile comerciale nu au existat în realitate, în condiţiile în care simpla emitere a facturilor către beneficiar reprezintă colectare TVA, iar pe de altă parte că din rapoartele de expertiză rezultă că toate declaraţiile fiscale legate de aceste tranzacţii au fost depuse la organele fiscale în termenele legale.

În primul rând, instanţa de apel constată că simpla emitere a unei facturi în care este înscrisă TVA nu are relevanţa susţinută de către inculpat în măsura în care acest document nu este înscris în mod corespunzător în evidenţele contabile ale societăţii şi nu se realizează declaraţiile prevăzute de lege către organele fiscale.

În al doilea rând instanţa nu identifică, din verificarea ambelor rapoarte de expertiză efectuate în cauză, paragrafele menţionate de către apelantul inculpat din care rezultă faptul că declaraţiile prevăzute de lege pentru stabilirea obligaţiilor fiscale au fost depuse de către SC Q. SRL în termenele legale.

În aceste condiţii, se constată că judecătorul fondului a reţinut în mod just acest aspect în hotărârea atacată, cu privire la declaraţia 394 chiar inculpatul susţinând că nu a fost depusă, dar învederând că această obligaţie nu îi incumba în condiţiile în care a cesionat societatea anterior termenului de depunere.

În fine, ultimul aspect criticat de către inculpat, vizează faptul că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că ceasurile ce au fost vândute de către SC Q. SRL către SC C. SRL s-ar fi găsit anterior în contabilitatea acestei societăţi, aceasta în condiţiile în care a avut în vedere şi punctul de vedere al expertului contabil care a efectuat expertiza în cursul urmăririi penale referitor la caracterul de unicat al acestora.

A învederat inculpatul că din punctul său de vedere experta X. trebuia să aibă la data efectuării expertizei calitatea de consultant fiscal, iar prin raportare la acest element, faţă de toate argumentele amplu prezentate, se impune înlăturarea raportului de expertiză dintre probele de la dosarul cauzei.

De asemenea, subsecvent constatării acestei nelegalităţi, apelantul susţine că se impune şi înlăturate alegaţiile expertului referitoare la absenţa documentelor doveditoare ale vânzării intracomunitare a ceasurilor, ceea ce ar atrage nelegalitate deducerii de TVA, dar şi cele referitoare la caracterul de unicitate al ceasurilor achiziţionate de SC C. SRL de la SC Q. SRL.

A mai precizat apelantul că potrivit înscrisului depus la dosarul cauzei, raport de evaluare întocmit de către un expert ANEVAR, ceasurile în cauză nu erau unicat, ci erau ceasuri de serie, fiind identificate printr-un număr de referinţă şi nu printr-un număr serial unic.

Mai mult, susţine apelantul că expertul a făcut constatări cu privire la presupusele deţineri anterioare ale ceasurilor de către SC C. SRL pe baza unor caracteristici care nu se regăsesc în facturile emise de către SC Q. SRL, iar judecătorul fondului a reţinut în mod eronat toate aceste elemente, având în vedere şi procesul-verbal de predare primire data 25.05.2010 încheiat între o salariată a SC C. SRL şi martorul JJ. prin care prima îi preda ultimului spre vizualizare patru ceasuri, identificate prin sesii alfanumerice, demonstrează fictivitatea vânzării cumpărării ceasurilor.

Susţine apelantul că ceasuri similare cu cele care au făcut obiectul tranzacţiei se identifică pe internet, fiind oferite spre vânzare, şi în aceste condiţii, în mod evident, nu se poate reţine caracterul de unicitate al acestora, concluzia expertului, îmbrăţişată de prima instanţă fiind clar invalidată.

Înalta Curte analizând aceste susţineri ale inculpatului apelant H., reţine în primul rând că aspectele referitoare la capacitatea funcţională a expertului X. de a realiza expertiza cu obiectivele stabilite de către organul de urmărire penală a mai fost analizată anterior, când au fost verificate criticile formulate de către apelanţii inculpaţi QQ., argumentele prezentate fiind pe deplin aplicabile şi aici.

Apelantul inculpat nu a indicat alte încălcări ale prevederilor legale, iar faptul că acestea sunt învederate în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care legalitatea modului de administrare a probatoriului a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, impune a se constata că această cerere este tardivă, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a constatat în mod definitiv legalitatea administrării probatoriului fiind intrată în puterea de lucru judecat.

Cu privire la constatarea netemeiniciei acestui raport de expertiză Înalta Curte şi-a exprimat, de asemenea, punctul de vedere atunci când a fost analizat apelul inculpaţilor Roşu, esenţa fiind aceea că expertul a constatat în mod corespunzător starea de fapt, pe baza documentelor ce i-au fost prezentate, diferenţele dintre constatările expertizei efectuate în cursul urmăririi penale şi cea efectuată în faţa primei instanţe, fiind determinate de prezentarea unor înscrisuri în cursul cercetării judecătoreşti de către inculpaţii A. şi B.

De asemenea, invocarea raportului întocmit de către expertul ANEVAR ca temei al constatării lipsei caracterului de ceasuri unicat a fost anterior analizată în aceleaşi circumstanţe, instanţa remarcând dubiile majore cu privire la capacitatea unui asemenea expert de a efectua asemenea identificări raportat la prevederile O.G. nr. 24/2011 prin care a fost reglementată activitatea de evaluare. Prin acest act normativ s-a stabilit că unicul element ce poate fi certificat de către aceşti experţi este valoarea unui anumit bun, ca urmare a unei activităţi de estimare. (art. 2 alin. (2) din ordonanţă), şi nu elemente care ţin de identificarea bunurilor, ori stabilirea caracterul de unicitate al acestora.

Analizând modul în care expertul X. a stabilit acest caracter de unicitate, Înalta Curte reţine din coroborarea expertizei, cu precizările expertei realizate în faţa primei instanţe, precum şi cu declaraţia pe care aceasta a dat-o în faţa instanţei de apel, la termenul din 29 noiembrie 2019, că esenţiale au fost menţiunile cuprinse în plângerea pe care reprezentanţii legali ai societăţii R. SRL au formulat-o cu privire la comiterea infracţiunii de înşelăciune, în sensul că au predat inculpaţilor A. şi B., prin intermediul inculpatului G., în cursul anului 2009, mai multe ceasuri de lux, care erau identificate cu coduri de referinţă unice.

De asemenea, s-a menţionat în cuprinsul acelei plângeri că în cursul lunii mai 2010, persoanele vătămate au primit de la un cetăţean elveţian un document în care era menţionat stocul de marfă al SC C. SRL, iar documentul era însoţit şi de poze ale bunurilor, între care au identificat şi ceasurile de lux menţionate, cu privire la care inculpaţii îi încunoştinţaseră că fuseseră furate.

Pe de altă parte, expertul a putut analiza şi facturile puse la dispoziţia sa de către organul judiciar, facturi care demonstrau modul în care societatea comercială italiană a dobândit proprietatea acestor ceasuri, respectiv prin achiziţionare de la fabricant.

De asemenea, expertul a putut analiza întreaga documentaţie contabilă a SC C. SRL, coroborată cu facturile emise de către societatea aparţinând inculpatului apelant, SC Q. SRL, iar pe baza acestor evidenţe a putut concluziona cu privire la faptul că în realitate ceasurile pretins înstrăinate de către ultima societate erau aceleaşi cu ceasurile pe care prima societate le primise în consignaţie de la partenerii italieni, iar apoi le-a expediat către CC. şi chiar pe unul dintre acestea l-a vândut anterior către societatea O.

În fine, instanţa de apel mai reţine şi faptul că inculpatul apelant H., cu privire la aceste ceasuri a avut o atitudine oscilantă, în privinţa caracterului de unicitate.

Astfel, în prima declaraţie dată în cursul procesului penal, în faţa organului de urmărire penală, la 10 noiembrie 2010, inculpatul a susţinut că cele patru ceasuri erau originale, confecţionate din aur, cu pietre preţioase şi marcate. În declaraţia dată la 15 aprilie 2013, inculpatul a declarat că anterior lunii decembrie 2009 a luat legătura cu A., pe care îl cunoştea anterior şi care i-a spus că ar fi interesat să achiziţioneze nişte ceasuri replici după ceasuri unicat de origine elveţiană, ceasuri care pot fi realizate din metale şi pietre preţioase şi pot să depăşească valoarea originalelor. În urma discuţiei avute cu A. a cumpărat aceste ceasuri din Bulgaria.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a susţinut că aceste ceasuri nu sunt unicat.

În faţa instanţei de apel, după ce a fost audiat la termenul din 20 iunie 2018 şi a declarat că "cele 4 ceasuri menţionate şi care au făcut obiectul tranzacţiilor nu sunt ceasuri unicate, ci ceasuri produse în serie limitată, iar indicativele alfa numerice gravate pe aceste ceasuri sunt specifice întregii serii, fără a constitui elemente de diferenţiere faţă de ceasuri similare din respectiva serie.", a simţit nevoia să facă o declaraţie suplimentară prin care să explice sensul declaraţiei din 15 aprilie 2013, dată în cursul urmăririi penale, respectiv: că acele ceasuri sunt "produse într-o serie limitată, ulterior aceste ceasuri au suferit "înnobilare", anumite personalizări prin adăugarea pietrelor preţioase, urmare a acestui fenomen de adăugare ele au devenit să spunem unicat. ".

Având în vedere tocmai această precizare făcută la termenul din 20 iunie 2019 de către inculpatul H., prin care acesta recunoaşte indirect caracterul de unicat al ceasurilor ce au făcut obiectul tranzacţiilor, precum şi celelalte elemente menţionate anterior, cu privire la neregulile identificate în documentele contabile întocmite de către firmele implicate în tranzacţiile cu cele patru ceasuri, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a reţinut în mod just caracterul fictiv al vânzării cumpărării ceasurilor în discuţie.

Ca atare, Înalta Curte va aprecia ca fiind nefondate criticile formulate de către apelant cu privire la modul în care judecătorul fondului a reţinut starea de fapt, apreciind că prin hotărârea atacată acesta a surprins integral activitatea infracţională a inculpatului H., în sensul că, în calitate de administrator al SC EE. SRL şi SC Q. SRL a ajutat, pe baza înţelegerii prealabile, inculpatul A. să evidenţieze cheltuieli/operaţiuni fictive în contabilitatea SC C. SRL, prin emiterea unor facturi antedatate, care nu consemnau tranzacţii reale, în scopul sustragerii de la plata taxelor către bugetul de stat, TVA şi impozit pe profit.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu poate pronunţa soluţia de achitare solicitată de către inculpat.

IV.C Inculpatul H. a mai solicitat şi schimbarea încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina sa prin hotărârea atacată din infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În respectarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 250/2019, Înalta Curte a soluţionat cererea de schimbare a încadrării juridice prin încheierea de la termenul din 20 iunie 2019, motiv pentru care această cerere nu a mai fost analizată la pronunţarea prezentei decizii.

IV.D Inculpatul apelant H. a mai criticat hotărârea primei instanţe şi în privinţa modului de individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată. A susţinut acesta că pe de o parte se impunea reţinerea în favoarea sa circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în sensul că a avut o conduită bună în societate, şi-a construit o carieră, are în întreţinere doi copii minori, iar pe parcursul procesului penal a avut o conduită exemplară, manifestând o conduită onestă, exercitându-şi drepturile procesuale cu bună credinţă.

În raport de aceste elemente a solicitat aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus care să fie suspendată condiţionat sau sub supraveghere în condiţiile art. 81 sau 861 C. pen. anterior.

Instanţa de apel a mai analizat anterior modalitatea de individualizare a pedepselor realizată de judecătorul fondului şi a concluzionat că acesta a realizat o justă aplicare criteriilor ce erau stabilite în legislaţia penală anterioară, în condiţiile în care aceasta a fost apreciată corect ca fiind legea penală mai favorabilă. Toate acele elemente justifică pe deplin respingerea criticilor formulate şi de către inculpatul apelant.

Suplimentar este de menţionat că reţinerea circumstanţelor atenuante solicitate de către acesta nu este posibilă în condiţiile în care, pe de o parte, faptul că are o situaţie socială consolidată nu poate fi folosit ca argument pertinent pentru reţinerea circumstanţelor atenuate, chiar în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, iar pe de altă parte, conduita sa în societate nu poate fi calificată ca fiind una bună, acesta suferind o condamnare anterioară pentru fapte concurente. De asemenea, această condamnare anterioară nu a permis instanţei nici aplicarea prevederilor referitoare la suspendarea condiţionată ori la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Pentru toate aceste considerente criticile formulate de către inculpatul H. la adresa sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti sunt apreciate ca fiind nefondate.

V.A Apelantul G. a criticat hotărârea primei instanţe, în principal, ca nelegală solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

A învederat acesta că în ceea ce îl priveşte motivarea hotărârii este una eliptică, fără a fi expuse probele analizate şi argumentele care au stat la baza soluţiei de condamnare pronunţată în ceea ce îl priveşte.

Procedând în acest mod, prima instanţă a încălcat prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nu a indicat elementele menţionate în textul legal precizat, împrejurare care în opinia apelantului conduce la incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 C. proc. pen., art. 24 din Constituţia României, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În subsidiar, a învederat apelantul că sunt aplicabile prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. pen.

A susţinut acesta că potrivit practicii judiciare, motivarea soluţiei trebuie să cuprindă analiza elementelor de fapt, a probelor pe care se sprijină, iar referirea globală sau absenţa oricărei trimiteri la probele administrate, constituie o nemotivare, cea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

A mai invocat faptul că realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti, ar răpi inculpaţilor un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta grav dreptul la apărare, câtă vreme nu ar mai avea la dispoziţie nici o cale de atac.

Mai mult, a învederat acesta că potrivit jurisprudenţei CEDO, cauzele Helle împotriva Finlandei şi Boldea împotriva României, noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească pur şi simplu să confirme rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea.

Înalta Curte analizând aceste critici formulate de către apelantul inculpat G., consideră că sunt nefondate pentru următoarele considerente.

În cauză, în faţa primei instanţe, la termenul din 26 ianuarie 2016, inculpatul G. a solicitat ca soluţionarea dosarului în ceea ce îl priveşte să se realizeze în conformitate cu procedura recunoaşterii învinuirii, cerere care a fost încuviinţată.

Potrivit prevederilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen. "În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10)".

Rezultă că pentru aplicarea acestei proceduri esenţial este ca inculpatul să recunoască integral faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, iar, în prezentul dosar, inculpatul G. a solicitat tocmai aplicarea acestei proceduri recunoscând integral faptele, aşa cum acestea sunt descrise în rechizitoriu, în ceea ce îl priveşte.

Ca urmare a procedurii descrise, inculpatul a beneficiat de prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa au fost reduse cu o treime, fără ca asta să însemne că pedeapsa inculpatului este în mod obligatoriu mai mică cu o treime.

Pe de altă parte, analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de către inculpat, Înalta Curte constată că acestea nu se susţin în condiţiile în care activităţile inculpatului nu sunt descrise doar în paragraful menţionat de către acesta, ci judecătorul fondului descrie, e drept într-o manieră concisă, implicarea apelantului în acţiunile realizate de către autorii infracţiunii de evaziune fiscală, sprijinul acordat acestora.

De asemenea, în considerentele hotărârii sunt menţionate şi probele avute în vedere de către judecător pentru reţinerea stării de fapt, probe care au fost de altfel coroborate cu declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa.

Modul în care fiecare judecător motivează hotărârea pronunţată nu poate constitui element al controlului jurisdicţional în condiţiile în care sentinţa conţine elementele prevăzute la art. 401 - 404 C. proc. pen., ceea ce în speţă în mod cert este realizat.

Concizia hotărârii nu poate fi un element care să justifice admiterea căii de atac, aşa cum solicită inculpatul apelant, atunci când aceasta conţine toate elementele impuse de art. 403 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de control judiciar nefiind în imposibilitate de a analiza justeţea soluţiei pronunţate.

Analiza probelor, contrar concepţiei apelantului, nu impune reluarea acestora în considerentele hotărârii, ci indicarea elementelor care au convins instanţa cu privire la modul în care faptele au fost comise, precum şi cu privire la toate elementele de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul apelant G., probele avute în vedere de instanţă au fost precizate în considerentele hotărârii atacate, respectiv declaraţia acestuia că recunoaşte faptele aşa cum au fost descrise în rechizitoriu, înregistrările convorbirilor telefonice, legal interceptate, din care rezultă că inculpatul cunoştea detaliile relevante ale circuitului fictiv al mărfurilor, documentele din care rezultă că inculpatul a intermediat relaţia dintre inculpatul A. şi societăţile comerciale ale acestuia inculpate în prezenta cauză cu partenerii italieni, expertizele tehnice contabile efectuate în cauză.

Toate aceste considerente ale instanţei de fond justifică concluzia instanţei de apel în sensul că nu este necesară admiterea căii de atac formulată de către apelantul inculpat cu consecinţa desfiinţării hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Nu poate fi reţinută în cauză existenţa unei nulităţi relative aşa cum solicită apelantul, în condiţiile în care în mod evident, faţă de considerentele anterior menţionate nu se poate identifica o încălcare a prevederilor legale edictate cu privire la considerentele hotărârii judecătoreşti.

V.B Altă critică formulată de către apelantul inculpat G. vizează netemeinicia hotărârii instanţei sub două aspecte, respectiv pe de o parte inexistenţa infracţiunii de evaziune fiscală şi implicit inexistenţa formei de participaţie a complicităţii, iar pe de altă parte, în subsidiar, inexistenţa complicităţii la comiterea acestei infracţiuni.

Cu privire la primul aspect, apelantul a susţinut că raţionamentul şi concluzia instanţei de fond sunt eliptice şi în disonanţă cu răspunsurile expertului judiciar I., care a precizat că "obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de expertiză rezultând din recalificarea unor operaţiuni şi nu din ascunderea masei impozabile ".

Raportat la aceste concluzii, precum şi coroborate cu alte probe indicate de către apelant, acesta susţine că soluţia instanţei de fond este una greşită, în cauză nefiind dovedită existenţa infracţiunii de evaziune fiscală.

Cu privire la această critică, Înalta Curte precizează faptul că atunci când a analizat criticile formulate de către inculpaţii A. şi B. a realizat o analiză amplă cu privire la existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, considerentele menţionate acolo fiind pe deplin valabile şi în privinţa criticilor formulate de către acest inculpat.

Esenţa acestor constatări era că instanţa de fond a reţinut în mod just starea de fapt, circuitul scriptic al mărfurilor, pe baza expertizei efectuate în cursul urmăririi penale de către expertul X., coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, prejudiciul cauzat prin acţiunile inculpaţilor fiind reţinut prin raportare la expertiza întocmită de către expertul I., care a analizat şi anumite înscrisuri ce nu erau la dosarul de urmărire penală şi, de asemenea, a dat o interpretare mai justă unor documente care în cursul urmăririi penale au fost apreciate de către expert ca nerelevante.

Pe de altă parte, instanţa de fond, în mod just, nu a valorificat integral concluziile expertizei efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, argumentele referitoare la depăşirea cadrului obiectivelor stabilite de către instanţă, precum şi a competenţelor expertului, fiind acceptate şi de către instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al criticilor formulate de către apelantul inculpat, acesta susţine că prima instanţă, în ciuda declaraţiei pe care a dat-o în sensul că recunoaşte integral faptele aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare, avea obligaţia legală de aflare a adevărului, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul stabilirii, dincolo de orice echivoc a vinovăţiei sale, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat.

Susţine inculpatul că din coroborarea probelor existente la dosarul cauzei nu rezultă cu ar fi fost posibil ca el, cetăţean italian, nevorbitor de limba română, fără domiciliu în România, fără a avea calitatea de administrator sau asociat la vreuna dintre cele două societăţi comerciale, fără a avea acces la documentele contabile ale societăţilor şi fără nici un beneficiu patrimonial ar fi putut, cu intenţie, să înlesnească sau să ajute la comiterea infracţiunii.

Învederează inculpatul apelant că instanţa de fond trebuia pe de o parte să indice elementele care au condus-o la concluzia comiterii faptei cu intenţie directă, iar pe de altă parte trebuia să indice modalitatea în care ar fi putut influenţa, impune sau controla modul de ţinere a evidenţelor contabile a celor două societăţi comerciale. Mai mult trebuia instanţa de fond să indice şi care au fost operaţiunile fictive înregistrate în contabilitate.

De asemenea, precizează acesta că din probele administrate în cauză, omise a fi analizate de către prima instanţă, respectiv declaraţiile coinculpaţilor, declaraţiile martorilor, precum şi procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice înregistrate rezultă faptul că a avut o colaborare, firească, cu reprezentanţii SC C. SRL, în condiţiile în care a vândut, respectiv cumpărat, personal sau prin intermediul firmei sale bunuri, aspecte care nu devoalează nici o conduită ilicită în sensul stabilit de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 2418/2005.

Mai mult, susţine apelantul că din analiza expertizei tehnice contabile efectuată în cursul cercetării judecătoreşti de către expertul I. rezultă faptul reţinerea de către prima instanţă în sarcina sa comiterii complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală este lipsită de orice suport probator.

Instanţa de control judiciar analizând aceste critici formulate de către apelantul inculpat, reţine că, în contradicţie cu susţinerile inculpatului apelant, probele administrate în cursul procesului penal, aflate la dosarul cauzei, confirmă acuzaţiile ce îi sunt aduse inculpatului apelant.

Preliminar, este de reţinut faptul că ceea s-a reţinut în sarcina inculpatului este că acesta a înlesnit, prin acţiunile sale, omisiunea înregistrării în contabilitatea SC C. SRL şi SC D. SRL a operaţiunilor economice desfăşurate şi, în particular, evidenţierea unor operaţiuni economice fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, plata impozitului pe profit şi a TVA datorat. Deci nu s-a reţinut în sarcina inculpatului că nu ar fi realizat anumite înregistrări în contabilitatea celor două firme, aspect care în mod evident nu îi putea fi imputat, faţă de faptul că acesta nu avea nici o calitate care să îi confere această atribuţie.

Modalităţile prin care aceste a sprijinit activitatea autorilor infracţiunii de evaziune fiscală sunt descrise în hotărârea atacată, inculpatul G. fiind implicat încă de la început în tot circuitul evazionist înfiinţat, acesta fiind cel care a pretins că mai multe bunuri achiziţionate pentru SC C. SRL de la furnizorii italieni i-au fost sustrase de la birourile sale din Italia. Aceste bunuri au fost ulterior introduse în mai multe tranzacţii financiare scriptice, iar instanţa de apel nu poate concepe că inculpatul nu cunoştea şi nu înţelegea sensul acestei operaţiuni, element care nu presupunea cu necesitate cunoaşterea limbii române.

Inculpatul este cel care personal a intermediat relaţia societăţilor comerciale inculpate în prezenta cauză cu furnizori din Italia, fiind cel care a determinat reprezentanţii acestor societăţi să realizeze vânzări către SC C. SRL, cel care a asigurat transportul bunurilor, cel care a şi solicitat depunerea unor bunuri în sistem de consignaţie la magazinele societăţii menţionate. Mai mult, pentru a crea o aparenţă de seriozitate a predat mai multe cecuri postdatate pentru garantarea plăţii produselor.

De asemenea, inculpatul a fost implicat în livrările intracomunitare efectuate de către SC C. SRL, prin intermediul societăţii sale P.. Către această societate au fost efectuate livrări în cuantum de 37.400 euro.

Aşa cum se reţine în expertiza tehnică contabilă întocmită în cursul urmăririi penale către P. au fost efectuate şi livrări în sistem de custodie, pe bază de avize de însoţire a mărfii. Din acest raport de expertiză, mai rezultă că nici un aviz de însoţire a mărfii nu a fost semnat pentru primirea în custodia mărfurilor în custodie, iar ulterior nu au fost identificate documente din care să rezulte restituirea bunurilor către SC C. SRL Între aceste bunuri au fost identificate şi un număr de 20 de ceasuri, în valoare totală de 88.100 euro, provenind de la firma RR., livrate cu factura nr. x din 3 martie 2010 şi predate în custodie în aceeaşi zi pe baza avizului x, aviz nesemnat pentru primirea produselor.

După cum rezultă din declaraţia pe care inculpatul a dat-o în cursul urmăririi penale, acesta a acţionat şi în calitate de mandatar al SC O., pentru care de asemenea a preluat marfă de la furnizori italieni.

În aceste condiţii, având în vedere şi aspectele rezultate din analiza proceselor-verbale de transcriere a înregistrărilor telefonice interceptate în baza Autorizaţiilor emise de către Tribunalul Bucureşti nr. 899/AI/2010 şi 964/AI/2010, instanţa de apel reţine, în acord cu prima instanţă că inculpatul apelant, contrar susţinerilor sale, a ajutat cu intenţie inculpaţii A. şi B., precum şi societăţile comerciale ai căror asociaţi erau aceşti, în comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Este reală susţinerea acestuia că nu a fost persoana care a operat în evidenţele contabile ale acestor societăţi comerciale, însă, inculpatul pe de o parte cunoştea natura tranzacţiilor realizate prin intermediul acestor societăţi, iar pe de altă parte furniza documente care să justifice din punct de vedere contabil tranzacţii care în realitate nu se realizau, în scopul prejudicierii bugetului de stat prin neplata impozitelor şi taxelor.

Din punct de vedere subiectiv este de remarcat că nu se poate concepe că întreaga activitate pe care apelantul inculpat a desfăşurat-o, în condiţiile în care aceasta a fost extrem de elaborată, nu a fost comisă cu intenţie, fiind cert faptul că acesta ştia care sunt consecinţele faptelor sale, înţelegând în mod evident că prin furnizarea unor documente fiscale care nu reflectau tranzacţii reale se crea posibilitatea evitării achitării taxelor şi impozitelor legale către statul român.

Pentru aceste considerente criticile inculpatului nu pot fi acceptate de către instanţa de control judiciar, judecătorul fondului stabilind în mod corespunzător starea de fapt în ceea ce îl priveşte pe inculpat, coroborând declaraţia inculpatului în sensul recunoaşterii stării de fapt aşa cum aceasta a fost reţinută în actul de sesizare cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, aşa cum acestea au şi fost evocate.

Pe de altă parte, împrejurarea că inculpatul a formulat declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei anterior schimbării încadrării juridice şi a reţinerii variantei agravante a infracţiunii nu are nici o relevanţă, în condiţiile în care în conformitate cu prevederile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. ceea ce a recunoscut acesta este starea de fapt aşa cum este menţionată în rechizitoriu, faptele de care acesta este acuzat, încadrarea juridică a acestor fapte fiind în mod evident atributul organului judiciar, fiind fără relevanţă pentru acesta dacă inculpatul a uzat de procedura simplificată.

V.C. Inculpatul apelant G. a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi cu privire la modalitatea de individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată, susţinând acesta că în mod eronat nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la obţinerea acordului inculpatului în prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, aceasta fiind obligată să obţină consimţământul său indiferent de modalitatea de soluţionare a cauzei, procedură simplificată sau procedură normală.

Mai mult, prima instanţă nu a avut în vedere circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a)-c) C. pen. anterior, în mod eronat reţinând, în primul rând, că inculpaţii nu au depus eforturi pentru repararea prejudiciului, în condiţiile în care valoarea estimată a bunurilor aflate sub sechestru este mai mare decât valoarea prejudiciului, iar pe parcursul procesului penal au făcut cereri de valorificare a acestora pentru acoperirea prejudiciului, cereri respinse.

În al doilea rând, judecătorul fondului nu a făcut o analiză completă a tuturor circumstanţelor reale şi personale, prin raportare la acestea impunându-se aplicarea unei pedepse individualizate astfel încât să corespundă scopului şi funcţiilor edictate de către legiuitor, în mod evident fără a se dispune executarea acesteia în regim privativ de libertate.

Instanţa de control judiciare analizând aceste critici reţine că sunt nefondate, argumentele prezentate anterior, atunci când au fost analizate criticile similare formulate de către ceilalţi apelanţi, fiind pe deplin aplicabile şi în ce-l priveşte pe inculpatul G..

Împrejurarea că în conformitate cu prevederile art. 378 alin. (3) C. proc. pen. instanţa ar fi avut obligaţia de a întreba inculpatul dacă îşi manifestă acordul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, nu îşi găseşte aplicare în prezenta cauză în condiţiile în care legea penală mai favorabilă identificată de către instanţă era C. pen. anterior care nu prevedea obligativitate prestării de muncă în folosul comunităţi în cazul dispunerii unei condamnări la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării.

Pe de altă parte, instanţa de apel, în acord cu prima instanţă consideră că toate elementele invocate de către apelantul inculpat ca fiind de natură a constitui circumstanţe atenuante judiciare nu pot fi considerate ca având acest caracter, conduita în societate a inculpatului neputând constitui un element care să atragă faţă de gravitatea faptelor posibilitatea de a reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, după cum cererea pentru valorificarea bunurilor aflate sub sechestru nu poate avea valoarea unui demers pe care inculpatul l-ar fi făcut pentru acoperirea prejudiciului.

De asemenea, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, faţă de activitatea infracţională pe care acesta a realizat-o, precum şi având în vedere prejudiciul cauzat prin comiterea faptelor, judecătorul fondului a apreciat în mod just că nu se poate dispune o pedeapsă a cărei executare să se facă într-un mod alternativ celui privativ de liberate.

V.D Inculpatul apelant G. a mai criticat hotărârea primei instanţe, învederând că aceasta este nelegală, impunându-se desfiinţarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în condiţiile în care soluţia nu a vizat toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B., instanţa nepronunţându-se cu privire la una dintre cele două infracţiuni de evaziune fiscală reţinută în sarcina acestora prin actul de sesizare.

Împrejurarea că ulterior, la aproximativ 2 luni, instanţa dispune prin încheierea din 30 ianuarie 2018, în baza art. 278 C. proc. pen., îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul sentinţei, în sensul menţionării formei continuate a infracţiunii de evaziune fiscală cu privire la inculpaţii precizaţi, nu este de natură a înlătura omisiunea primei instanţe, în condiţiile în care, susţine apelantul, nu sunt aplicabile prevederile art. 278 C. proc. pen., ci în realitate a avut loc o modificare a minutei, prima instanţă încercând prin acest artificiu să acopere un alt proces deliberativ, ulterior celui consemnat în minută, prin introducerea atât a schimbării de încadrare juridică dată faptelor, cât şi ca temei al condamnării a infracţiunii continuate.

Mai mult, susţine apelantul că şi în condiţiile în care schimbarea de încadrare juridică ar fi fost pusă în discuţia părţilor, această operaţie ar fi trebuit să fie făcută prin încheiere interlocutorie, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 250/2019 şi nu prin hotărârea prin care se evocă fondul, deoarece se aduce o gravă atingere a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. În accepţiunea apelantului, această decizie pronunţată de instanţa de contencios constituţional este pe deplin aplicabilă în prezenta cauză, în condiţiile în care din jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă indubitabil faptul că deciziile pronunţate se aplică cauzelor care nu sunt soluţionate definitiv la acel moment.

Înalta Curte, reţine în primul rând că problema schimbării de încadrare juridică a fost invocată şi de către apelanţii A. şi B., instanţa de control stabilind că sentinţa atacată a fost pronunţată mult anterior Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României, respectiv la data de 23 noiembrie 2017, iar la momentul pronunţării acestei soluţii de către Curtea de Apel Bucureşti prevederile art. 377 alin. .4, teza întâi şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. se bucurau de prezumţia de constituţionalitate în forma edictată de legiuitor.

De asemenea, până la momentul intervenirii deciziei Curţii Constituţionale invocată de către apelanţii inculpaţi, atât sub imperiul vechiul C. proc. pen., cât şi după modificarea legislativă, practica judiciară a fost constantă în sensul că solicitarea de schimbare a încadrării juridice era pusă în discuţia părţilor, de regulă, la finalul cercetării judecătoreşti, atrăgându-se atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Asupra solicitării de schimbare a încadrării juridice, instanţa se pronunţă, de regulă, prin hotărârea judecătorească prin care soluţionează fondul cauzei, în situaţii de excepţie pronunţarea cu privire la solicitarea menţionată făcându-se înainte de a se trece la etapa dezbaterilor, prin încheiere de şedinţă.

În prezenta cauză, aşa cum rezultă din încheierea din 2 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, procurorul a solicitat instanţei să dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, indicând noua încadrare juridică.

Apărătorul ales al inculpaţilor B. şi A., cu toate că avea posibilitatea, potrivit textelor legale menţionate, să ceară lăsarea cauzei la urmă sau amânarea judecăţii, nu a procedat în acest sens şi a considerat că este în măsură a pune concluzii cu privire la această chestiune de drept, solicitând în consecinţă respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată, indicând şi motivele ce justificau, în opinia sa, această măsură.

În acest condiţii, instanţa de apel nu identifică care sunt elementele care pot conduce la constatarea unei nulităţi absolute a sentinţei atacat, inclusiv prin prisma jurisprudenţei CEDO.

În mod evident schimbarea acuzaţiei, din punct de vedere al încadrării juridice, a fost adusă la cunoştinţa inculpaţilor care au luat cunoştinţă de această intenţie a organului judiciar şi, deşi aveau posibilitatea de a solicita amânarea cauzei pentru a-şi pregăti apărarea, nu au procedat în acest sens, apărătorul ales al acestora fiind în măsură să îşi exprime punctul de vedere, dreptul la apărare al inculpaţilor fiind exercitat în mod plenar de către acesta.

La momentul soluţionării cauzei de către prima instanţă normele legale erau cele menţionate, iar intervenirea ulterioară a Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale a României nu poate conduce la constatarea retroactivă a unei nulităţi, indiferent de natura acesteia.

Prin decizia citată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile pe care le pronunţă Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Pe cale de consecinţă, efectele acestei decizii se vor produce numai pentru cauzele care se soluţionează după momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, pentru cauzele în care au fost luate măsuri de natura celor avute în vedere de către instanţa de contencios constituţional nefiind posibil a se reţine o influenţă a acestei decizii.

În mod evident, instanţa de fond a urmat o practică judiciară constantă de soluţionare a cererii de schimbare a încadrării juridice, pe baza unor texte legale care au fost astfel interpretate de către instanţele de judecată, iar intervenirea unei decizii ulterioare a Curţii Constituţionale prin care această practică este considerată ca fiind neconstituţională nu poate conduce la constatarea unei nulităţi absolute, în condiţiile în care această decizie nu poate retroactiva.

Decizia invocată de către apelanţi, nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, nu este de natură a conduce la concluzia menţionată de către aceştia, în condiţiile în care efectele sale sunt doar punctuale, cu privire la problema de drept cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată.

Nu poate fi acceptată teoria apelanţilor, pentru că în această situaţie s-ar ajunge la recunoaşterea unor efecte retroactive ale deciziilor instanţei de contencios constituţional, ceea ce este în mod evident neconstituţional prin raportare la textul menţionat anterior.

Rezultă că sub acest aspect instanţa de fond a procedat în mod legal şi temeinic, iar împrejurarea că după punerea în discuţia părţilor a schimbării încadrării juridice, dintr-o pluralitate de infracţiuni de evaziune fiscală într-o infracţiune continuată, instanţa a omis ca în minuta sentinţei să insereze dispoziţiile referitoare la infracţiunea continuată, în mod evident nu reprezintă decât o eroare materială şi nu un nou proces deliberativ, aşa cum susţine apelantul.

Ca atare, instanţa de fond în mod just a utilizat prevederile art. 278 C. proc. pen. pentru a remedia o eroare evidentă, în condiţiile în care cererea de schimbare a încadrării viza tocmai acest element, iar prin admiterea ei, instanţa de fond a achiesat la aceasta, dispunând schimbarea încadrării în sensul solicitat.

Concluzionând, instanţa de apel consideră că judecătorul fondului s-a pronunţat cu privire la toate infracţiunile ce au constituit obiectul sesizării sale, faptelor descrise în rechizitoriu, acesta dându-le în mod corect o încadrare juridică corespunzătoare, utilizând în mod legal, în conformitate cu prevederile C. proc. pen. în forma în vigoare la momentul pronunţării, instituţia schimbării de încadrare juridică, iar împrejurarea că în minuta sentinţei a omis a insera menţiunea referitoare la caracterul continuat al infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi B. a fost remediată prin încheierea din 30 ianuarie 2018.

Pe cale de consecinţă, criticile formulate de către inculpat sub acest aspect sunt apreciate ca fiind nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.

VI Inculpata apelantă SC C. SRL a criticat sentinţa pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, ca nelegală şi netemeinică, invocând în esenţă aceleaşi motive precum inculpaţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în ceea ce o priveşte, susţinând că toate operaţiunile economice înregistrate în contabilitatea societăţii sunt unele reale, motiv pentru care nu se justifică reţinerea în sarcina sa a infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată.

Înalta Curte, având în vedere că argumentele invocate de apelantă sunt comune cu cele ale inculpaţilor menţionaţi, consideră că toate aprecierile făcute atunci când a analizat calea de atac exercitată de aceştia sunt aplicabile şi în privinţa criticilor apelantei societate comercială, motiv pentru care le va respinge ca nefondate.

VII. În privinţa modului de soluţionare a laturii civile a cauzei au formulat critici apelanţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, A., B., H., G. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea atacată sub aspectul cuantumului prejudiciului reţinut, susţinându-se că în mod eronat a reţinut prima instanţă cuantumul prejudiciului stabilit prin raportul de expertiză tehnică contabilă întocmit în cursul cercetării judecătoreşti de către experta I., în condiţiile în care raportul de expertiză întocmit la urmărirea penală de către experta X. este cel care stabileşte starea de fapt şi cuantumul prejudiciului real produs prin acţiunile inculpaţilor.

În aceste condiţii, a solicitat apelantul, înlăturarea din materialul probator a expertizei efectuate în cursul judecăţii şi obligarea inculpaţilor la plata întregului prejudiciu produs ca urmare a activităţii infracţionale, aşa cum acesta a fost stabilit de către expertiza efectuată în cursul urmăririi penale.

Apelantul ANAF a solicitat, de asemenea, admiterea căii de atac şi obligarea inculpaţilor la plata întregului prejudiciu cauzat prin comiterea faptelor ce fac obiectul rechizitoriului, prejudiciu ce a fost individualizat prin acţiunea civilă formulată, alăturată acţiunii penale.

A susţinut apelantul că instanţa de fond nu a respectat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, aşa cum acesta este consacrat prin prevederile C. civ., prejudiciu care a fost stabilit prin Procesele-verbale nr. x din 28 noiembrie 2011 şi y din 5 martie 2012, precum şi prin obiecţiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză realizat în cauză.

Cu privire la căile de atac exercitate de către apelanţii menţionaţi, în condiţiile în care criticile sunt în esenţă comune, respectiv faptul că judecătorul fondului a dat în mod eronat eficienţă raportului de expertiză tehnică întocmit în cursul cercetării judecătoreşti în detrimentul altor mijloace de probă, respectiv expertiza întocmită în cursul urmăririi penale, ori procesele-verbale întocmite de către inspectorii fiscali, stabilind un prejudiciu mai redus decât cel reţinut în rechizitoriu ori pretins prin cererea de constituire de parte civilă, instanţa de apel apreciază că acestea sunt nefondate, instanţa de fond stabilind în mod just că, concluziile raportului de expertiză întocmit în cursul cercetării judecătoreşti sunt cele corespunzătoare.

În primul rând, concluziile proceselor-verbale menţionate de către apelantul ANAF nu pot fi folosite în stabilirea cuantumului prejudiciului în condiţiile în care acestea emană de la funcţionari ai acestuia.

În al doilea rând, instanţa de apel a analizat criticile formulate de către apelantul DNA, cu privire la reţinerea cuantumului prejudiciului prin raportare la expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care valoarea pagubei produse are importanţă şi cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei, şi a indicat elementele pentru care apreciază că în mod just prima instanţă a stabilit valoarea acestuia prin raportare la mijlocul de probă administrat în mod nemijlocit.

Toate argumentele prezentate anterior conduc Înalta Curte la concluzia că prejudiciul stabilit de către judecătorul fondului şi la plata căruia au fost obligaţi inculpaţii cu distincţiile realizate în sentinţa atacată este cel corect, iar criticile formulate de aceşti apelanţi sunt nefondate.

Pe de altă parte, apelanţii A., B., H., G. au criticat soluţia pronunţată de către instanţa fondului în privinţa modului de soluţionare a laturii civile, susţinând în esenţă, fiecare, faptul că nu se poate reţine în sarcina lor provocarea unui prejudiciu bugetului de stat prin comiterea faptelor reţinute în sarcina lor şi, raportat la acest element, nu se poate dispune obligarea lor la plata acestuia.

Faţă de considerentele care au fost prezentate cu privire la latura penală a cauzei, instanţa de apel reţine că în mod evident criticile formulate de către apelanţi sunt nefondate, fiind evident că prin acţiunile lor inculpaţii au cauzat un prejudiciu bugetului de stat, constând în TVA şi impozit pe profit, în cuantumul stabilit în mod corespunzător de către judecătorul fondului prin valorificarea concluziilor expertizei întocmite de către expertul I..

În privinţa susţinerilor apelantului inculpat G. în sensul că în mod eronat instanţa de fond a dispus obligarea la plata despăgubirilor reţinând ca temei al răspunderii civile delictuale prevederile noului C. civ., art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 C. civ., în condiţiile în care ar fi trebuit ca temeiul juridic să fie prevederile art. 998, 999 C. civ. anterior, în condiţiile în care art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 stabileşte că "Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", instanţa de apel apreciază că acestea sunt întemeiate, în condiţiile în care faptele reţinute în sarcina inculpaţilor au fost comise anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., 01 octombrie 2011.

Cu toate acestea eroarea comisă de judecătorul fondului nu are nici o influenţă cu privire la soluţia adoptată de acesta, faptele inculpaţilor întrunind răspunderea civilă delictuală şi în condiţiile C. civ. anterior, prevederile art. 998 C. civ. anterior, "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.", fiind aplicabile pe deplin în prezenta cauză.

În condiţiile existenţei faptei ilicite, comise de către inculpaţi cu vinovăţie, prejudiciul provocat bugetului de stat, care are un caracter cert, lichid şi exigibil, aşa cum acesta a fost stabilit prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cursul judecării cauzei în fond se impune a fi acoperit de cei vinovaţi de producerea lui, acestea fiind de altfel condiţiile răspunderii civile delictuale, care sunt neschimbate în noua legislaţie civilă, cu toate diferenţele lingvistice.

Inculpatul H. a mai invocat aplicabilitatea în cauză a jurisprudenţei CJUE, respectiv a cauzei Halifax & Others, C-255/02, susţinând că potrivit acesteia în cazul în care se constată existenţa unui abuz de drept, tranzacţiile implicate în astfel de practici abuzive trebuie redefinite, astfel încât să se restabilească situaţia care a prevalat în lipsa tranzacţiilor ce au constituit abuzul.

Instanţa de apel reţine din analiza jurisprudenţei invocate faptul că în cauza respectivă abuzul de drept nu a fost analizat din prisma unei fapte prevăzute de legea penală, ci această noţiune a fost reprezentată de modul în care au fost determinate TVA deductibilă şi TVA colectată, în condiţiile unor relaţii comerciale reale, care au fost efectuate cu bună credinţă, în scopul declarat.

Pe de altă parte, CJUE a acceptat în cauza Cadbury - Schweppes, C-196/04, că în cazul tranzacţiilor complet artificiale, cum este şi cazul în prezentul dosar, se pot justifica masurile statelor membre de a priva plătitorii de taxe de beneficiile care ar fi altfel aplicabile conform tratatelor, în condiţiile unor tranzacţii economice reale.

Rezultă pe cale de consecinţă că protecţia invocată de către apelantul inculpat H. se aplică în cazul unor tranzacţii economice reale, în schimb în cazul tranzacţiilor fictive, realizate doar în scopul eludării plăţii taxelor datorate statului, această protecţie nu este recunoscută nici din prisma dreptului comunitar.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a soluţionat în mod corespunzător şi latura civilă a cauzei cu care a fost investit, criticile formulate de către apelanţi şi cu privire la aceste aspecte fiind nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K., de inculpaţii A., G., H., B. şi SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.

Va obliga apelanţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Va obliga apelanta parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A., G., H. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 314 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. în sumă de 1.253 RON, va rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat F., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 314 RON, va rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul E. SRL (fostă SC D. SRL), în sumă de 1.253 RON, va rămâne în sarcina statului.

Onorariile cuvenite interpreţilor de limbă engleză şi de limbă italiană se vor plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Cabinetul Individual de Insolvenţă K. prin practician în Insolvenţă K., de inculpaţii A., G., H., B. şi SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Obligă apelanţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelanta parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A., G., H. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 314 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată SC C. SRL - prin lichidator judiciar GG. în sumă de 1.253 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat F., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 314 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul E. SRL (fostă SC D. SRL), în sumă de 1.253 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariile cuvenite interpreţilor de limbă engleză şi de limbă italiană se plătesc din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM