Revision bid based on unconstitutionally authorized wiretaps rejected as inadmissible; appeal dismissed, costs affirmed.

Deliberând, asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 459 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 76 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul cu nr. x/2014

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la plata sumei de 400 de RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 5 decembrie 2018, condamnatul A. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 76 din 24 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care s-a stabilit ca sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională, ceea ce conduce la necesitatea înlăturării tuturor mijloacelor de probă obţinute cu asistenţa SRI în cauza ce a condus la condamnarea sa.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, poate fi cerută când " hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate în respectiva cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".

Prin Decizia nr. 126/2016, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.

Curtea Constituţională a constatat că, motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă, nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Or, în cauza penală ce a condus la condamnarea petentului nu a fost invocată vreo excepţie de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.

În plus, Curtea de Apel a constatat că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituţională a stabilit ca sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională, reţinând ca standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor şi că nici o reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică.

Referitor la efectele acestei decizii, Curtea a reamintit în paragraful 52 al deciziei caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-le, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Totodată, în paragraful 32 al aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut că, nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din C. proc. pen. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138 - 146 din C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Curtea a avut în vedere art. 147 din Constituţia României: Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte normele de drept penal se impune a se face o diferenţa între normele de drept substanţial şi cele de drept procesual declarate neconstituţionale. În cazul în care Curtea Constituţională constată că o dispoziţie de drept penal substanţial (norme ce reglementează conţinutul constitutiv al infracţiunilor, condiţiile şi consecinţele răspunderii penale) este neconstituţională, aceasta îşi va înceta efectele pentru viitor, astfel încât această normă nu va mai putea fi reţinută pe viitor ca baza legală pentru stabilirea răspunderii penale. Într-o astfel de situaţie, în cazul în care cauza se afla pe rolul instanţei de judecată, de la momentul săvârşirii faptei până la condamnarea definitivă se constată că au fost în vigoare o lege penală care include norma declarată neconstituţională şi aceiaşi lege penală, cu excluderea respectivei dispoziţii. Doar din această perspectivă, având în vedere efectele juridice specifice normelor penale de drept substanţial, decizia Curţii Constituţionale va produce efecte cu privire la fapte săvârşite anterior publicării sale.

În cazul în care Curtea Constituţională constată că o dispoziţie de drept penal procesual este neconstituţională, aceasta îşi va înceta efectele juridice în sensul că actele procedurale şi procesuale nu vor mai putea fi efectuate în conformitate cu aceasta. Prin urmare, şi în acest caz decizia Curţii Constituţionale va produce efecte inclusiv cu privire la fapte săvârşite anterior publicării sale, dar doar cu privire la actele procesuale şi procedurale efectuate după acest moment. Diferenţa se impune ca urmare a efectelor juridice specifice fiecărui tip de norma: dispoziţiile de drept penal substanţial stabilesc condiţiile şi consecinţele răspunderii penale (astfel încât decizia CCR va produce efecte pentru viitor în sensul că norma constatată neconstituţională nu va mai putea constitui baza legală pentru stabilirea răspunderii penale), iar dispoziţiile de drept procesual penal reglementează condiţiile şi termenele de efectuare a măsurilor şi actelor procesuale şi procedurale (astfel încât decizia CCR va produce efecte pentru viitor, în sensul că norma constatată neconstituţională nu va mai putea constitui baza legală pentru efectuarea pe viitor a măsurilor şi actelor procesuale şi procedurale).

S-a constatat că, la momentul efectuării procedeului probator (realizarea supravegherii tehnice) au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, care la acel moment se bucurau încă de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât, potrivit principiului ce guvernează dreptul procedural continental încă din perioada romană tempus regit actum, s-a apreciat că aceste mijloace de probă au fost obţinute în mod legal, iar paragrafele anterior menţionate din decizia Curţii s-au referit exclusiv la situaţia cauzelor aflate pe rol în care după momentul publicării deciziei au fost efectuate interceptări telefonice de către alte organe în afara organelor de cercetare penală sau lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei (o interpretare contrară ar conduce la aplicarea retroactiva a deciziei Curţii Constituţionale, încălcându-se art. 147 din Constituţie).

Chiar în situaţia în care s-ar accepta că şi actele de procedura efectuate anterior publicării deciziei ar fi lovite de nulitate ca urmare a faptului ca au fost efectuate în baza unor dispoziţii legale care şi-au încetat efectul ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, în acest caz nu poate fi vorba decât de o nulitate relativă, întrucât art. 281 C. proc. pen. nu prevede printre cazurile de nulitate absolută încălcarea dispoziţiilor legale ce prevăd competenţa organelor de urmărire penală, ci doar pe cea materială şi personală a instanţelor judecătoreşti (şi doar atunci când judecată a fost efectuată de o instanţă inferioară). Prin urmare, pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii trebuie dovedită o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului afectat. Or, în condiţiile din cauza ce a condus la condamnarea petentului, Curtea a apreciat ca nu a fost dovedită o vătămare procesuală ca urmare a faptului ca operaţiunea tehnică de înregistrare a fost activată de o persoană ce nu aparţine organelor judiciare, astfel încât nu se impune anularea mijloacelor de probă astfel obţinute.

Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere şi jurisprudenţa CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 al Convenţiei şi cu privire la dreptul la viaţa privată, garantat de art. 8 al Convenţiei cu privire la folosirea interceptărilor în cadrul unui proces penal.

Astfel, în cauzele Khan c. M.B. şi Schenk c. Elvetiei, CEDO a constatat că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin folosirea unei interceptări obţinute cu încălcarea dispoziţiilor naţionale (cu privire la care a constatat ca era lipsită de accesibilitate şi previzibilitate referitoare la folosirea instrumentelor de înregistrare acoperite) câtă vreme inculpatului i s-a dat posibilitatea, pe care acesta nu a folosit-o, de a contesta autenticitatea înregistrării şi de a audia persoana care a avut discuţia cu acuzatul şi a poliţistului care i-a solicitat acesteia efectuarea înregistrării. În prima cauză convorbirea a fost singura probă folosită pentru pronunţarea condamnării, iar în cea de-a doua una dintre probele coroborate ce au condus la condamnarea reclamantului. În aceste cauze, CEDO a apreciat că, atâta vreme cât inculpatul a avut posibilitatea contestării mijloacelor de probă, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, evaluat în raport de ansamblul procedurilor efectuate de instanţele naţionale.

Împotriva Sentinţei penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel, solicitând desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii de revizuire, având în vedere incidenţa Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale.

Examinând apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri, şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., în etapa admisibilităţii în principiu, instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În prezenta cauză, motivul invocat de revizuentul A. în motivarea cererii, nu se circumscrie cazurilor de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 453 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. şi a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României.

Incidenţa Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale, în cauza în care s-a dispus condamnarea revizuentului, a fost deja examinată de către instanţa de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2014, prin încheierea din 12 aprilie 2016, iar repunerea acesteia în discuţie nu se mai poate realiza în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii.

Astfel, se constată că, prin cererea de revizuire formulată de revizuentul A., nu au fost invocate temeiuri legale privind redeschiderea procedurilor penale, conform art. 459 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM