Seizure Execution in Non-Final Conviction Upheld; Constitutional Referrals Inadmissible

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 236/F din data de 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin Sentinţa penală nr. 30 din 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală.

Contestatoarea a fost obligată la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu să fi suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 5 iunie 2018, sub nr. x/2018, persoana condamnată A. a formulat contestaţie împotriva începerii executării măsurilor asigurătorii dispuse prin Sentinţa penală nr. 30 din 14 februarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În motivarea cererii, aceasta a arătat că împotriva hotărârii de condamnare a declarat apel la data de 19 februarie 2018. De asemenea, împotriva respectivei sentinţe a formulat şi contestaţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocând, în principal, faptul că măsura asigurătorie s-a dispus printr-o sentinţă penală fără a fi pusă în discuţia părţilor.

Analizând cererea contestatoarei A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

- reglementând procedura contestării măsurilor asigurătorii dispuse în timpul judecăţii, art. 2501 C. proc. pen., stabileşte în alin. (1) că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestatei (...).

- la redactarea dispoziţiilor art. 2501 C. proc. pen., legiuitorul a avut în vedere numai situaţia în care măsurile asigurătorii sunt dispuse prin încheiere de către instanţa de judecată, iar nu şi ipoteza în care respectivele măsuri au fost luate prin sentinţa sau decizia pronunţată în cauză.

Înalta Curte a mai reţinut că raţiunea pentru care nu au fost prevăzute aceste două situaţii, este aceea că, în ipoteza în care respectivele măsuri ar fi luate prin sentinţă (aşa cum este situaţia în speţa dedusă judecării contestaţiei), dispoziţia respectivă ar fi oricum supusă apelului, urmând a fi cenzurată de instanţa ierarhic superioară, iar în cazul în care ar fi luate direct prin decizia instanţei de apel, principiul securităţii raporturilor juridice se opune la desfiinţarea, totală sau parţială, a unei hotărâri judecătoreşti definitive, în alt mod decât printr-o cale extraordinară de atac, învederând că respectiva măsură asigurătorie nu a fost luată printr-o încheiere, potrivit dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. şi că, recunoaşterea unei căi de atac în situaţi neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac.

Curtea de Apel a constatat că petenta a mai arătat că contestarea măsurilor asigurătorii nu este suspensivă de executare în cazurile prevăzute de art. 250 alin. (2) şi art. 2501 alin. (3), deci atunci când a dorit ca o cale de atac să nu suspende executarea, legiuitorul a stabilit acest lucru, concomitent cu asigurarea unor garanţii procedurale adecvate care constau în soluţionarea urgentă a contestaţiilor depuse.

În speţă, legiuitorul nu stabileşte că apelul nu este suspensiv de executare şi nu stabileşte vreo garanţie privind soluţionarea urgentă a eventualei căi de atac privind măsurile asigurătorii, astfel că, în opinia sa, formularea apelului suspendă executarea măsurilor asigurătorii stabilite conform dispoziţiilor art. 397 alin. (2) C. proc. pen. şi, prin urmare, orice măsură care se adaugă celor deja stabilite de organul de urmărire penală (şi necontestate de noi) se execută fără a avea o hotărâre definitivă şi utilizând un titlu executoriu al cărui efect a suspendat prin depunerea apelului.

De altfel, a făcut referire şi la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care prevede că o hotărâre poate fi pusă în executare numai dacă a rămas definitivă, iar măsurile asigurătorii au fost dispuse prin hotărâre, astfel că lipsa caracterului definitiv al acesteia reprezintă un temei juridic suficient pentru a admite contestaţia.

Totodată instanţa a reţinut că, orice indisponibilizare a sumelor reprezintă un prejudiciu, căci sumele poprite sunt purtătoare de dobânzi, acestea fiind rezultatul unei erori judiciare, întrucât nu se poate dispune condamnare şi extinde măsuri asigurătorii fără a avea prejudiciu în cauză, astfel că, în opinia sa, Statul va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat de această eroare a judecătorului fondului, iar judecătorii care au acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în cauză vor putea răspunde, la rândul lor, pentru această eroare "intenţionată".

Mai mult decât atât, această măsură nu a fost pusă în discuţie, ci a apărut direct în cuprinsul sentinţei. În acest sens, a precizat că această măsură nu poate fi modificată pe nicio cale, întrucât contestaţia este inadmisibilă şi singura modalitate în care pot fi contracarate efectele acestei măsuri ar fi contestaţia la executare pentru că s-a interpretat pe cale administrativă, la nivelul Curţii de Apel că astfel de măsuri, dispuse prin sentinţă, ar fi executorii şi s-au emis acele adrese în sensul că toate bunurile prezente şi viitoare să fie poprite.

Chiar intenţia din decizia Curţii Constituţionale a fost în sensul că atunci când în cursul judecăţii se dispun măsuri suplimentare de sechestru, să poată fi atacate separat pentru ca, de îndată, o instanţă de control judiciar, să se pronunţe, fiind considerată de către Curtea Constituţională o măsură extrem de intruzivă.

Împotriva Sentinţei penale nr. 236/F din data de 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen legal, contestatoarea A. a declarat contestaţie, prin care a reiterat solicitările făcute în faţa instanţei de fond, susţinând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În faţa instanţei de control judiciar, contestatoarea A. a invocat excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c), prin raportare la art. 32 alin. (4) şi (7), toate din Legea nr. 304/2004 solicitând sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra excepţiilor invocate.

În susţinerea cererii, a arătat, că referitor la fondul excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, acestea intră în conflict cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, care prevăd, în mod expres, faptul că organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor de judecată, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi se reglementează prin lege organică.

A apreciat că dispoziţiile cu privire la care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate, au legătură cu soluţionare cauzei, întrucât în ceea ce priveşte compunerea completurilor de judecată, nelegala compunere a acestora atrage nulitatea, care afectează, de plano, de la acest moment, validitatea acestui act de judecată.

Inculpata contestatoare a susţinut că excepţiile îndeplinesc toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv vizează dispoziţii din legi care au legătură cu soluţionarea cauzei şi nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale, a fost ridicată de una din părţi, în cursul unui proces judiciar (în accepţiunea dată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992), în faţa unei instanţe judecătoreşti şi este motivată.

I.Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatoarea A., Înalta Curte apreciază că aceasta este inadmisibilă.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate în faţa instanţei judecătoreşti învestită cu soluţionarea contestaţiei formulată de autorul excepţiei, textul de lege criticat fiind în vigoare la data solicitării.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, formulată de contestatoarea A., Înalta Curte apreciază că aceasta întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv invocarea de către o parte din proces, în faţa unei instanţe de judecată, a neconstituţionalităţii unor texte de lege aflate în vigoare, care nu au fost încă sancţionate de instanţa de contencios constituţional, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii cu cauza.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte arată că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu sunt incidente în cauză, întrucât se referă la înfiinţarea de completuri specializate, noţiune prin care se înţelege altceva decât completurile care asigură activitatea de judecată obişnuită în raport cu toate cauzele dintr-o anumită materie, din cadrul fiecărei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, completurile specializate sunt înfiinţate pentru a judeca un anumit tip de cauze, cum ar fi, în materie penală, cele care judecă infracţiuni de corupţie ori infracţiuni săvârşite de minori.

Or, Completul nr. 8 este un complet care judecă toate categoriile de cauze în materie penală aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Compunerea acestui complet nu a fost stabilită, aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, ci a fost aprobată de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 19 lit. a)1 din Regulamentul de organizare şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme, care dă ca atribuţie, în competenţa organului colegial de conducere, aprobarea, între altele, a completurilor din cadrul secţiilor.

Deopotrivă, nici dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 304/2004 nu au aplicabilitate în speţă, atâta timp cât ele reglementează atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, printre care şi acelea de a aproba Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale instanţei supreme, precum şi orice alte atribuţii prevăzute în respectivul Regulament.

S-a mai reţinut că nici dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004 nu au aplicabilitate în speţă, în condiţiile în care prevederile criticate nu sunt apte să influenţeze o eventuală soluţie ce ar putea fi luată în speţă, întrucât dispoziţia legală criticată are în vedere normele privind judecata în apel, ele nu întrunesc cerinţa vizând legătura cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, urmează să respingă cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatoarea A. cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004.

II. Analizând contestaţia formulată de contestatoarea A., atât potrivit susţinerilor orale ale apărătorului, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin hotărârea atacată în cauză, în mod judicios Curtea de Apel Bucureşti a respins, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinţei penale nr. 30 din 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în esenţă, reţinând că hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţie la executare nu este definitivă, în cauză declarându-se apel, însă în ceea ce priveşte măsurile asigurătorii ce se execută în baza acestei sentinţe, contestate în cauză, s-a reţinut că dispoziţia privind luarea măsurii asigurătorii este executorie, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen. şi, prin urmare, conform legii, se pune în executare la data pronunţării, chiar dacă sentinţa penală nu este definitivă.

Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., "contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; (...)."

Art. 397 alin. (4) C. proc. pen. prevede că dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi faţă de motivele invocate de contestatoarea A. pe calea contestaţiei la executare formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de aceasta privind caracterul suspensiv de executare al apelului declarat în cauză, conform art. 416 C. proc. pen. şi că în speţă măsura dispusă prin sentinţa nedefinitivă contestată nu este executorie, nu se circumscriu cazului de contestaţie la executare prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sau vreunui alt motiv dintre cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 598 C. proc. pen.

Se reţine că, prin sentinţa nr. 30/F din 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, contestată în cauză, instanţa de fond a dispus, printre altele, în ceea ce o priveşte pe inculpata A., condamnarea la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani închisoare.

De asemenea, prin această sentinţă, printre altele, s-au mai dispus:

"menţine măsurile asigurătorii luate prin Ordonanţele nr. 700/P/2014 din 2 aprilie 2015 şi 7 aprilie 2015 asupra bunurilor inculpaţilor B., C., D., E., F., G., H., A. şi I., şi ia măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare, altele decât cele menţionate în ordonanţele de mai sus, ale inculpaţilor B., C., D., E., F., G., H., A. şi I., până la concurenţa sumelor la care sunt obligaţi faţă de partea civilă, la care se adaugă cuantumul sumelor confiscate, şi cheltuielile judiciare stabilite în procesul penal, în fond şi căile de atac."

Împotriva hotărârii instanţei de fond, nr. 30 din 14 februarie 2018, s-a declarat apel, iar prin prezenta contestaţie la executare contestatoarea A., în esenţă, a solicitat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., încetarea executării măsurilor asigurătorii dispuse prin această sentinţă penală şi anularea actelor de executare efectuate, motivat de faptul că s-au început formele de executare a sentinţei ce nu este definitivă, că nu sunt executorii dispoziţiile privind măsurile asigurătorii, întrucât apelul declarat în cauză are caracter suspensiv în ceea ce priveşte executarea lor.

Fără a relua argumentele judicios prezentate de prima instanţă în cuprinsul sentinţei atacate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la rândul său, constată că, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen., dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii, motiv pentru care dispoziţia instanţei de fond din sentinţa de condamnare cu privire la aceste măsuri a fost pusă în executare.

Contrar apărării contestatoarei A. invocată în argumentarea contestaţiei la executare formulate şi astfel cum corect a reţinut prima instanţă, dispoziţiile art. 397 alin. (4) C. proc. pen. constituie o excepţie de la efectul suspensiv al apelului, prevăzută de teza finală a dispoziţiilor art. 416 C. proc. pen. Această prevedere este în acord cu dispoziţiile art. 550 C. proc. pen.

Excepţia de la caracterul suspensiv al apelului rezultă din modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze dispoziţiile aplicabile în materia măsurilor asigurătorii, prin acordarea caracterului executoriu al acestora şi punerea lor de îndată în executare, chiar şi în situaţia formulării căii de atac a apelului, cale de atac care suspendă punerea în executare a dispoziţiilor cuprinse în respectiva sentinţă penală, cu excepţia acelor dispoziţii care au caracter executoriu.

Prin reglementarea caracterului executoriu al dispoziţiilor privind luarea măsurilor asigurătorii, legiuitorul a urmărit acordarea posibilităţii de a indisponibiliza în mod imediat acele bunuri mobile şi imobile aparţinând inculpatului sau suspectului, până la soluţionarea definitivă a cauzei, pentru a evita posibilitatea ca bunurile respective să fie înstrăinate, distruse, sustrase de la executare, aceasta, în situaţia în care, la data rămânerii definitive a hotărârii penale, bunurile respective ar fi fost folosite pentru garantarea plăţii despăgubirilor stabilite pentru latura civilă, pentru garantarea confiscării speciale sau pentru garantarea plăţii cheltuielilor judiciare.

Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, măsura pusă în executare în baza sentinţei penale contestate fiind executorie.

Pentru aceste considerente, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinţei nr. 62/F din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 78 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I.Respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de contestatoarea A. cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) şi f) şi art. 31 alin. (1) lit. c) raportat la art. 32 alin. (4) - (7) din Legea nr. 304/2004.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

II. Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinţei penale nr. 236/F din data de 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 78 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM