Double criminality for migrant trafficking under Framework Decision 2008/909: territorial limit of protecting own border

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene. Condiţia dublei incriminări. Trafic de migranţi

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene

Legea nr. 302/2004, art. 167 alin. (1) lit. b)

În procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare la pedepse privative de libertate pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C‑289/15, condiţia dublei incriminări trebuie considerată îndeplinită în cazul în care elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de instanţa din statul emitent, ar fi pasibile de o sancțiune penală și pe teritoriul statului de executare, dacă s‑ar fi produs pe acest teritoriu. În consecinţă, condiţia dublei incriminări prevăzută în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 este îndeplinită în cazul traficului de migranţi săvârşit cu privire la frontiera unui stat membru al Uniunii Europene, întrucât traficul de migranţi ar fi pasibil de o sancţiune penală pe teritoriul României, conform art. 263 C. pen., dacă ar fi săvârşit cu privire la frontiera de stat a României.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 348/A din 7 noiembrie 2019

Prin sentinţa nr. 73 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) raportat la art. 163 alin. (2) și art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, s-a respins sesizarea formulată de autoritățile italiene sub nr. MA 691-2019/AP-MAR din 15 iulie 2019, având ca obiect recunoaşterea hotărârii penale nr. N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014, definitivă la 27 aprilie 2018, privind persoana condamnată A., în vederea executării în România a pedepsei de 3 ani închisoare.

Prin adresa din 17 iulie 2019, Ministerul Justiţiei din România a transmis lucrarea având ca obiect cererea autorităţilor judiciare din Italia cu nr. de referinţă MA 691-2019/AP-MAR din 15 iulie 2019, privind recunoaşterea şi punerea în executare în România a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus condamnarea cetăţeanului român A.

În certificatul emis la data de 10 iulie 2019 de Procurorul Adjunct al Republicii de pe lângă Tribunalul din Trieste s-a menţionat că se solicită recunoaşterea şi punerea în executare în România a sentinţei cu nr. de referinţă N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014 şi rămasă definitivă la data de 27 aprilie 2018.

Autorităţile judiciare italiene au transmis hotărârea Tribunalului Ordinar din Trieste - Biroul Judecătorului pentru Audienţe Preliminare, pronunţată la data de 2 octombrie 2014, din care rezultă că numitul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea unei infracţiuni, prevăzută în art. 110 C. pen. italian şi art. 12 alin. 3 lit. d) şi alin. 3-ter lit. b) din Decretul Legislativ nr. 286/1998, constând în aceea că, împreună cu alte persoane, a desfăşurat acţiuni menite să asigure intrarea ilegală în Italia a unor străini, respectiv a asigurat transportul unui număr de 3 cetăţeni pakistanezi din Ungaria în Italia cu o camionetă, contra sumei de 9.000 euro, autoturismul fiind depistat în flagrant de carabinieri la data de 9 mai 2013 în Fernetti (Trieste).

Autorităţile italiene au transmis şi hotărârile pronunţate în căile de atac, respectiv:

- sentinţa Curţii de Apel din Trieste, Secţia a II-a penală, pronunţată la data de 4 aprilie 2017, cu nr. de referinţă 1143/15 R.G. APP, 2308/13 R.G.N.R., 380/17 Registrul de sentinţe, prin care s-a respins apelul declarat de inculpaţi, confirmându-se hotărârea primei instanţe;

- sentinţa Curţii Supreme de Casaţie, Prima Secţie, cu nr. de referinţă în Registrul General 38541-2017, pronunţată la data de 27 aprilie 2018, prin care s-au respins recursurile declarate de inculpaţi.

În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că numitul A. nu este în prezent cercetat penal de autorităţile judiciare române. Prin adresa I.P.J. Iaşi, Serviciul de Investigaţii Criminale din data de 21 august 2019, s-a comunicat faptul că numitul A. este în ţară, respectiv locuieşte la adresa de domiciliu, împreună cu familia.

Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de recunoaştere şi punere în executare a hotărârilor judecătoreşti străine, prevăzute în art. 167 din Legea nr. 302/2004, s-a reţinut că:

- hotărârea a cărei recunoaştere se solicită este definitivă şi executorie;

- faţă de situaţia de fapt expusă rezultă că fapta pentru care a fost judecat şi condamnat numitul A. are corespondent în legea penală română şi ar fi atras răspunderea penală a condamnatului şi în cazul în care ar fi fost comisă pe teritoriul României, întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii de „trafic de migranţi” prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 5 C. pen. (art. 263 alin. 1 C. pen.), pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 7 ani;

- condamnatul are cetăţenie română, locuieşte în Municipiul Iaşi, urmând ca în faţa instanţei acesta să precizeze dacă îşi dă consimţământul în ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii în România.

Nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzut în art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004 (persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată), întrucât din hotărârile judecătoreşti de condamnare a rezultat că numitul A. a fost reprezentat de un avocat care i-a asigurat în mod efectiv apărarea, declarând chiar şi căile de atac prevăzute de lege, operând astfel excepţia de la art. 163 alin. (1) lit. g) pct. (ii) din Legea nr. 302/2004.

Fiind îndeplinite condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti prevăzute în art. 167 din Legea nr. 302/2004, faţă de cele expuse, s-a solicitat să se dispună recunoaşterea şi punerea în executare în România a sentinţei cu nr. de referinţă N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014, menţinută prin sentinţa Curţii de Apel din Trieste, Secţia a II-a penală, pronunţată la data de 4 aprilie 2017, cu nr. de referinţă 1143/15 R.G. APP, 2308/13 R.G.N.R., 380/17 Registrul de sentinţe şi prin sentinţa Curţii Supreme de Casaţie, Prima Secţie pronunţată la data de 27 aprilie 2018, cu nr. de referinţă în Registrul General 38541-2017, prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 3 ani închisoare a cetăţeanului român A.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Iași a constatat că sesizarea nu poate fi primită, pentru următoarele motive:

Deși certificatul emis de autoritățile italiene are bifată rubrica ,,favorizarea intrării și șederii ilegale” ca și categorie de infracțiuni scutită de verificarea condiției dublei incriminări, instanța a constatat totuși că România a notificat secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene rezerva neaplicării art. 7 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, motiv pentru care instanța trebuie să verifice condiția dublei incriminări impusă de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004: fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil, precum și condiția prevăzută în art. 163 alin. (2): hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit dezincriminarea faptei.

Instanța a constatat din actele dosarului că fapta pentru care a intervenit în Italia condamnarea constă în aceea că persoana vizată ,,a desfășurat acțiuni menite să asigure intrarea ilegală în Italia a unor străini, respectiv a asigurat transportul unui număr de 3 cetățeni pakistanezi din Ungaria în Italia cu o camionetă, contra sumei de 9.000 euro, autoturismul fiind depistat în flagrant de carabinieri la data de 9 mai 2013 în Fernetti.”

Deși Ministerul Public indică, ca incriminare corespondentă în legea română, art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001 (legea veche) și art. 263 alin. (1) C. pen., instanța a constatat că aceste infracțiuni vizează trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României, valoarea protejată prin aceste incriminări fiind exclusiv controlul frontierei de stat a României, iar nu controlul oricărei frontiere de stat. Deși în legislația română a existat un text de lege care a avut drept scop protejarea inclusiv a controlului frontierei de stat a unui stat străin, această faptă a fost dezincriminată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din O. U. G. nr. 112/2001, fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliate pe teritoriul României, care racolează, îndrumă sau călăuzeşte una ori mai multe persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei unui stat străin sau care organizează una ori mai multe dintre aceste activităţi ilegale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Or, potrivit art. 98 din Legea nr. 187/2012, O. U. G. nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 septembrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, s-a abrogat.

În consecință, în momentul de față conținutul activității imputate persoanei vizate nu mai reprezintă, potrivit legii române, o infracțiune, fapta comisă de aceasta nemaifiind incriminată, legea română neputând fi aplicată nici prin prisma principiului teritorialității, personalității, realității sau universalității legii penale.

Deși potrivit art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 condiția dublei incriminări presupune verificarea împrejurării dacă ,,fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil”, acest examen nu presupune translatarea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii pe teritoriul României, mai ales în cazul elementului constitutiv care presupune o condiție de teritorialitate. Instanța nu poate aprecia că trecerea ilegală a frontierei Italiene ar fi fost infracțiune dacă era comisă pe teritoriul României, această translatare nefiind posibilă. Dacă s-ar admite acest lucru, s-ar ajunge la situația în care hotărârea instanțelor italiene ar fi recunoscută deși, potrivit legii române, faptele inculpatului nu sunt incriminate de legea română și autorul nu poate fi sancționat de legea română, întrucât potrivit legii române frontiera trecută de inculpat cu migranții a fost frontiera unui stat străin (a statului italian), iar această faptă nu mai constituie infracțiune odată cu adoptarea Legii nr. 187/2012. Astfel, nefiind îndeplinită condiția dublei incriminări, instanța a respins sesizarea formulată de autoritățile italiene.

Împotriva sentinţei nr. 73 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat apel procurorul.

În susținerea apelului, în esenţă, s-a apreciat că, în cauză, este îndeplinită condiţia dublei incriminări, în acest sens fiind invocate argumentele expuse în motivarea cauzei Jozef Grundza a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apelul declarat de procuror este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, rezultă că prin hotărârea penală nr. N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014, menţinută prin sentinţa Curţii de Apel din Trieste, Secţia a II-a, pronunţată la data de 4 aprilie 2017, cu nr. de referinţă 1143/15 R.G. APP, 2308/13 R.G.N.R., 380/17 Registrul de sentinţe şi prin sentinţa Curţii Supreme de Casaţie, Prima Secţie pronunţată la data de 27 aprilie 2018, cu nr. de referinţă în Registrul General 38541-2017, persoana condamnată A. a fost condamnată la pedeapsa de 1.095 zile (3 ani) închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 110 C. pen. italian şi art. 12 alin. 3 lit. d) şi alin. 3-ter lit. b) din Decretul Legislativ nr. 286/1998.

Potrivit art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, în cadrul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România, instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

Astfel cum rezultă din certificatul întocmit de autorităţile judiciare italiene, hotărârea penală nr. N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014 a rămas definitivă la data de 27 aprilie 2018, prin sentinţa Curţii Supreme de Casaţie, Prima Secţie.

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

Condiţiile prevăzute de Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată și completată prin Decizia‑cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, a fost transpusă în legislaţia internă prin Legea nr. 302/2004, modificată și completată de Legea nr. 300/2013.

Prin Decizia‑cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată și completată prin Decizia‑cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, la art. 7 alin. (1) se prevede că anumite infracțiuni, printre care şi facilitarea intrării și a șederii ilegale, în cazul în care sunt pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau o măsură privativă de libertate, a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite de legislația statului emitent, duc la recunoașterea hotărârii judecătorești și la executarea sentinței pronunțate, în condițiile prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei.

În același timp, la art. 7 alin. (4) din Decizia‑cadru nr. 2008/909/JAI se prevede că fiecare stat membru poate, la adoptarea prezentei decizii-cadru sau ulterior, să declare printr-o declarație notificată Secretariatului General al Consiliului că nu va aplica alin. (1).

Totodată, la art. 7 alin. (3) din Decizia‑cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 se menţionează că, pentru alte infracțiuni decât cele aflate sub incidența alin. (1), statul de executare poate condiționa recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei de faptul că hotărârea trebuie să se refere la fapte care să reprezinte o infracțiune și în temeiul legislației statului de executare, oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că motivul pentru care Curtea de Apel Iași a respins sesizarea formulată de autoritățile italiene și nu a recunoscut hotărârea penală pronunțată de Tribunalul Ordinar din Trieste este acela că, deși certificatul emis de autoritățile italiene are bifată rubrica ,,favorizarea intrării și șederii ilegale” ca și categorie de infracțiuni scutită de verificarea condiției dublei incriminări, a constatat că România a notificat secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene rezerva neaplicării art. 7 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, motiv pentru care instanța a verificat condiția dublei incriminări impusă de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 și a reținut că nu este îndeplinită, având în vedere că, deși în legislația română a existat un text de lege care a avut drept scop protejarea inclusiv a controlului frontierei de stat a unui stat străin, concretizat în art. 2 alin. (1) din O. U. G. nr. 112/2001, acesta a fost abrogat. Prin urmare, a constatat că fapta comisă de persoana condamnată A., nemaifiind incriminată, nu reprezintă potrivit legii române o infracțiune. Or, deși Ministerul Public a indicat ca incriminare corespondentă în legea română art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001 (legea veche) și art. 263 alin. (1) C. pen., Curtea de Apel Iași a constatat că aceste infracțiuni vizează trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că potrivit legislaţiei din România fapta pentru care a fost condamnat A. nu are o corespondenţă perfectă între toate elementele componente ale infracţiunii, în sensul că frontiera trecută de acesta cu migranții a fost frontiera statului italian, însă procesul de conversie implică o anumită flexibilitate în cadrul căreia fapta respectivă este examinată prin trimitere la infracţiunile disponibile în statul de executare.

Astfel, în acest sens, în cauza Jozef Grundza - cauza C‑289/15, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: Articolul 7 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată și completată prin Decizia‑cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, (...), condiția dublei incriminări trebuie considerată îndeplinită în cazul în care elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi pasibile, ca atare, de o sancțiune penală și pe teritoriul statului de executare, dacă s‑ar fi produs pe acest teritoriu. Or, în considerentele hotărârii în cauza Jozef Grundza s-a precizat că: ,,Astfel cum reiese din chiar modul de redactare a acestui art. 7 alin. (3), condiția necesară și suficientă pentru aprecierea dublei incriminări este ca faptele pentru care s‑a pronunțat pedeapsa în statul emitent să constituie infracțiune și în statul de executare. Prin urmare, nu este necesar ca infracțiunile să fie identice în cele două state membre vizate.

Această interpretare este confirmată de termenii oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă infracțiunea în statul de executare, de unde reiese cu claritate (...) că o corespondență perfectă nu este necesară nici între elementele constitutive ale infracțiunii, astfel cum este descrisă de dreptul statului emitent și de cel al statului de executare, nici în denumirea sau în clasificarea acestei infracțiuni potrivit legislațiilor naționale respective.

Prin urmare, această dispoziție consacră o abordare flexibilă din partea autorității competente din statul de executare cu ocazia aprecierii condiției dublei incriminări, atât în ceea ce privește elementele constitutive ale infracțiunii, cât și descrierea acesteia.

În acest sens, elementul relevant pentru aprecierea dublei incriminări constă, potrivit chiar textului art. 7 alin. (3) din Decizia‑cadru nr. 2008/909/JAI, în corespondența dintre, pe de o parte, elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată în statul emitent și, pe de altă parte, definirea infracțiunii conform legislației statului de executare.

Rezultă din considerațiile care precedă că, în cadrul aprecierii dublei incriminări, autorității competente din statul de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului de executare, pasibile de o sancțiune penală pe acest teritoriu.”

Astfel, din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar a se verifica dacă fapta reținută în sarcina persoanei sancționate de autoritățile italiene, care potrivit legislației statului emitent constituie infracțiunea prevăzută în art. 110 C. pen. italian şi art. 12 alin. 3 lit. d) şi alin. 3-ter lit. b) din Decretul Legislativ nr. 286/1998, ar fi pasibilă de o sancțiune penală și pe teritoriul României, ca stat de executare, dacă s‑ar fi produs pe acest teritoriu.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, pe de o parte, că fapta pentru care persoana condamnată A. a fost condamnată în Italia constă în aceea că a desfășurat acțiuni menite să asigure intrarea ilegală în Italia a unor străini, respectiv a asigurat transportul unui număr de 3 cetățeni pakistanezi din Ungaria în Italia cu o camionetă, contra sumei de 9.000 euro, autoturismul fiind depistat în flagrant de carabinieri la data de 9 mai 2013 în Fernetti.

Pe de altă parte, potrivit art. 263 alin. (1) C. pen., traficul de migranți este incriminat în legislația românească și este fapta ce constă în racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.

Or, infracțiunile la regimul frontierei de stat sunt prin specificul lor marcate de protecția granițelor proprii, având un caracter teritorial. Este normal ca legislația internă care sancționează abateri de la regimul frontierei de stat să se refere la frontiera propriului stat. Astfel, statul român, ca stat de executare, pentru a-și proteja propriile frontiere de stat, incriminează fapte identice cu cele comise de persoana condamnată în Italia. Prin urmare, statul de executare, cât timp incriminează fapte identice pentru a-şi proteja aceleași valori situate pe teritoriul său, nu ar putea refuza să recunoască protecţia similară acordată valorilor proprii de legea şi jurisdicția statului emitent.

Astfel, recunoașterea reciprocă în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală bazată numai pe Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 ar putea avea impedimentul lipsei dublei incriminări, nu pentru că legea națională nu ar proteja, de plano, aceste valori, ci pentru că cele lezate nu sunt aferente unui subiect național al statului de executare.

În această ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, fapta reţinută în sarcina persoanei condamnate A. având corespondent în legislaţia penală română, aceasta realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 263 C. pen.

c) persoana condamnată are cetăţenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

Astfel, persoana condamnată A. este cetăţean român şi are domiciliul în Iaşi și, totodată, consimțământul său nu este necesar, deoarece acesta locuiește în România. e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute în art. 163 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, respectiv nu există date că persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale; nu a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale; nu există date că persoana condamnată beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală în România; nu se referă la pedepse aplicate unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române; pedeapsa nu constă într-o măsură de asistenţă psihiatrică sau medicală ce nu poate fi executată în România; potrivit legii penale române nu a intervenit prescripţia executării pedepsei; persoana condamnată a fost reprezentată la judecarea cauzelor de un avocat, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti de condamnare.

Totodată, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 163 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în sensul că nu a intervenit amnistia, graţierea sau dezincriminarea faptelor reţinute în sarcina persoanei condamnate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 302/2004.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 73 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat A.

A desfiinţat sentinţa apelată şi, rejudecând:

În baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, a recunoscut hotărârea penală nr. N. 619/2014 - Reg. Gen. N. 1625/2013 - R.G.N.R. n. 2308/2013 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Trieste la data de 2 octombrie 2014, menţinută prin sentinţa Curţii de Apel din Trieste, Secţia a II-a, pronunţată la data de 4 aprilie 2017, cu nr. de referinţă 1143/15 R.G. APP, 2308/13 R.G.N.R., 380/17 Registrul de sentinţe şi prin sentinţa Curţii Supreme de Casaţie, Prima Secţie pronunţată la data de 27 aprilie 2018, cu nr. de referinţă în Registrul General 38541-2017, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea unei infracţiuni, prevăzută în art. 110 C. pen. italian şi art. 12 alin. 3 lit. d) şi alin. 3-ter lit. b) din Decretul Legislativ nr. 286/1998, ce are corespondent în Codul penal român în infracţiunea de trafic de migranţi prevăzută în art. 263 C. pen.

A dispus executarea de către persoana condamnată A. într-un penitenciar din România a pedepsei de 3 ani închisoare.

A dedus din pedeapsa de 3 ani închisoare perioadele în care persoana condamnată A. a fost privată de libertate şi a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii.