Administrative delay in property restitution claims not qualifying as discrimination under protected criteria

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul actiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi directorul Direcţiei de Contencios şi pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând:

- anularea Hotărârii nr. 353/25.06.2014 a Colegiului Director al CNCD,

- obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să se stabilească faptul că practica de soluţionare preferenţială a unor dosare de despăgubiri a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor constituie un act de dezavantajare a unor persoane faţă de alte persoane, o faptă de discriminare,

- obligarea în solidar a pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi directorul Direcţiei de Contencios şi pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la daune materiale, constând în calcularea valorilor indicilor de inflaţie a sumei care i se cuvine cu titlu de despăgubiri pentru imobilul demolat începând cu 17.11.2008 şi până la data emiterii titlului de despăgubire şi dobânda legală a BNR calculată la suma ce i se cuvine,

- obligarea ANRP la soluţionarea dosarului de despăgubire, înlăturat de la procedura de verificare şi soluţionare fără o justificare legală,

- penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în baza art. 18 pct. 5 şi 6 din Legea nr. 554/2004.

Prin precizările la cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că înţelege să se judece cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru capetele de cerere 1, 2, 4 şi 5 şi renunţă la judecata capătului 3 de cerere, precum şi la chemarea în judecată a pârâtului directorul Direcţiei de Contencios şi pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin încheierea din 20.01.2015 instanţa a stabilit cadrul procesual, în sensul că au calitatea de pârâţi - CNCD şi ANRP, iar instanţa este învestită cu soluţionarea capetelor 1, 2, 4, 5 din cererea de chemare în judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 11 din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, s-a susţinut de către recurentă că motivele de nelegalitate a hotărârii atacate privesc interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în sensul că, după constatarea de către instanţa de fond a existenţei unor elemente de discriminare, judecătorul fondului a respins acţiunea, în condiţiile în care între constatări argumente şi soluţia adoptată trebuie să existe concordanţă.

S-a mai susţinut că decizia nr. 10299 din 14.11.2012 emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe de o parte creează inegalităţi, iar, pe de altă parte, este contrară dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care obligă pârâta să analizeze cererile în ordinea înregistrării acestora.

În fine, s-a considerat că, în cauză, trebuia să se ţină cont de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013 referitor la principiul echităţii cu privire la acordarea măsurilor reparatorii, aspect ce presupune înlăturarea arbitrariului în stabilirea ordinii de soluţionare a cererilor.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

4. Apărările intimatilor

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Intimata-pârâtă a reiterat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP şi a Directorului Direcţiei de Contencios şi pentru Coordonarea Secretariatului CCSD - din cadrul ANRP şi excepţia inadmisibilităţii capătului 3 al cererii de chemare în judecată.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 27 februarie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 11 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi Fiscal, încheiere prin care Completul de filtru a constatat că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

6.1 Argumente relevante

În fapt, prin Hotărârea nr. 353/25.06.2014, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, la sesizarea reclamantei, a stabilit că faptele de soluţionare preferenţială de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a unor dosare faţă de altele nu reprezintă discriminare în înţelesul art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Reclamanta A. a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o cerere, precizată ulterior, prin care a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor: anularea Hotărârii nr. 353/25.06.2014 a Colegiului Director al CNCD; obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să se stabilească faptul că practica de soluţionare preferenţială a unor dosare de despăgubiri a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor constituie un act de dezavantajare a unor persoane faţă de alte persoane, o faptă de discriminare; obligarea ANRP la soluţionarea dosarului de despăgubire, înlăturat de la procedura de verificare şi soluţionare fără o justificare legală şi obligarea la penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în baza art. 18 pct. 5 şi 6 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de recurs reţine că obiectul acestei acţiuni îl reprezintă contestaţia formulată de reclamanta A. împotriva hotărârii Consiliului National pentru Combaterea Discriminării intemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

În lipsa motivării în drept a recursului, prin perspectiva dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi a prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivi cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare potrivit prezentei ordonanţe se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Potrivit textului de lege prezentat, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv să existe un tratament diferenţiat a unor situaţii analoage, existenţa unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, in condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, tratamentul diferenţiat sa nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Astfel, se constată că nu s-a probat in cauză existenţa situaţiilor analoage şi comparabile in care s-a aplicat tratamentul diferenţiat, prin care s-a urmărit restrângerea acestui drept, nerespectarea drepturilor de către autorităţile publice nereprezentând o faptă de discriminare in sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres şi limitativ prevăzute de ordonanţă sau pe alte criterii având aceeaşi natură.

Noţiunea de criteriu de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu se referă la criteriul în care sunt soluţionate dosarele de către pârâtă, ci vizează rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, ( . . . . . . . . . .) sau orice alt criteriu, care pot duce la acţiunea de excludere sau preferinţă din partea autorităţilor, care pot atrage un tratament discriminatoriu.

Or, tocmai acest criteriu nu a fost probat de către recurentă, întrucât pentru ca o regulă de soluţionare a dosarelor adoptată de către autoritate să poată fi constatată discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, aceasta trebuie să fie determinată de un criteriu din cele enumerate la alin. (1).

6.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate

În temeiul prevederilor art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 11 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2017.