Joint and several liability of insolvent company administrator for tax debts: objective bad-faith standard and statutory liability basis under Fiscal Procedure Decree

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/23.04.2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Mureş, anularea parţială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 şi a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 135 din data de din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Mureş, având ca obiect anularea parţială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 şi a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de pârâtă.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi anularea parţială a deciziei nr. 554/22.11.2012 în ceea ce priveşte angajarea răspunderii în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. şi anularea deciziei nr. 20/14.01.2013

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, s-a susţinut de către recurent că instanţa de fond a dat o interpretare greşită şi contradictorie prevederilor art. 23 şi art. 27 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, realizând o apreciere eronată a condiţiilor răspunderii civile, în opinia recurentului, în cauză, fiind vorba despre o răspundere cu caracter special reglementată de dispoziţiile menţionate.

Astfel, s-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de fond, pornind de la o analiză greşită a activităţii din perioada în care reclamantul a îndeplinit funcţia de administrator al societăţii în discuţie, a considerat că în realitate reclamantul ar fi cauzat denaturarea bazei impozabile în perioada 2009-2011, ceea ce ar fi determinat controlul din anul 2012 şi consecinţele acestuia.

S-a mai susţinut că prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a realizat o modificare a temeiului juridic reţinut în decizia iniţială, iar, prin menţionarea în cuprinsul acestei decizii a faptului că reclamantul se face vinovat întrucât nu a procedat la stabilirea, declararea şi achitarea corectă şi cu bună credinţă a obligaţiilor fiscale datorate pentru perioada cât a fost administrator al societăţii, s-a sugerat că ar fi incidentă şi teza I din art. 27 alin. (2) lit. d din Codul de procedură fiscală, respectiv determinarea nedeclarării obligaţiilor fiscale.

Cu privire la acest aspect s-a criticat de către recurent hotărârea atacată considerându-se că judecătorul fondului a încălcat sau a interpretat greşit textele legale în discuţie reţinând succint că nu există o alterare a temeiului juridic în recursul graţios, deşi a recunoscut că organul fiscal a făcut referire la ambele ipoteze - nedeclarare şi neachitare - în cuprinsul deciziei nr. 20/2013, aceasta reprezentând şi o argumentare contradictorie.

De asemenea, s-a apreciat că în prezentul dosar s-a produs o agravare a situaţiei reclamantului în calea de atac reprezentată de promovarea acţiunii în contencios administrativ, prin includerea unor temeiuri şi argumentări noi din partea instanţei de judecată care trebuia să se pronunţe exclusiv asupra legalităţii actelor administrative fiscale criticate.

În fine, s-a susţinut de către recurentul - reclamant că, în mod nelegal, s-a respins acţiunea şi s-a menţinut atragerea răspunderii acestuia, întrucât nu a cauzat nicio faptă ilicită care să fi generat vreun prejudiciu societăţii, neavând nicio implicare în activitatea acesteia anterior datei de 30.05.2012 şi mai ales după pierderea calităţii de administrator.

A apreciat recurentul că nu poate fi reţinută răspunderea sa, având în vedere că la momentul la care au fost întocmite actele administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligaţiile de plată ale societăţii acesta nu mai avea calitatea de administrator. Totodată, în ceea ce priveşte condiţia cerută de textul de lege, respectiv existenţa relei-credinţe, s-a arătat că aceasta nu a fost analizată de prima instanţă şi nici dovedită, în condiţiile în care la data scadenţei, respectiv 5.09.2012 nu mai indplinea această funcţie.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările intimatei.

Intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare la recurs.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 27 februarie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 135 din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării şi la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

6.1 Argumente relevante

În fapt, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 şi a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de către pârâta D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Mureş.

Potrivit R.I.F. nr. x/2.08.2012 şi Deciziei de Impunere nr. x/2.08.2012, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite obligaţii fiscale în cuantum total de 1.568.647 RON, perioada supusă verificării fiind, în ceea ce priveşte T.V.A.-ul şi impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, 1-01-2009 - 31.12.2011 şi pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, 1.01.2009 - 31.12.2009, inspecţia fiscală fiind desfăşurată în perioada 11.06.2012-1.08.2012.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamantul a formulat contestaţie respinsă prin Decizia nr. 393/29.11.2012, iar acţiunea în contencios administrativ formulată de S.C. B. S.R.L. a fost anulată prin sentinţa nr. 3465/30.09.2013 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosar nr. x/2013; aceasta rămânând irevocabilă prin nerecurare.

Întrucât creanţele fiscale nu au putut fi încasate, ca urmare a procedurilor de executare silită, s-a procedat de către organele fiscale la încheierea procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/28.09.2012, şi, ulterior, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu S.C. B. S.R.L., fiind emisă în acest sens de către organele fiscale Decizia nr. 455/22.11.2012 reţinându-se că administratorii societăţii, reclamantul A. şi numitul C., deşi aveau cunoştinţă despre situaţia fiscală a societăţii, şi a cuantumului obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, cu rea credinţă, au determinat neachitarea la scadenţă a acestora, fiind realizată ipoteza legală prevăzută de art. 27 alin. (1) lit. d din O.G. nr. 92/2003.

Contestaţia formulată de reclamant, împotriva acestei decizii, a fost respinsă prin Decizia nr. 24/14.01.2013.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

De altfel, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă că recurentul a susţinut vreo critică care să se circumscrie acestui caz de casare, neputându-se reţine incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Inalta Curte reţine că, în esenţă, criticile formulate de către recurentul - reclamant, nu privesc greşita aplicare de către curtea de apel a normelor de drept material, fiind practic reiterate susţinerile dezvoltate în motivarea acţiunii.

În ceea ce priveşte presupusa schimbare a temeiului juridic, respectiv, că prin Decizia nr. 20/14.01.2013, de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 554/22.11.2012 s-ar fi reţinut incidenţa art. 27 alin. (2) lit. d teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, în loc de teza I a aceluiaşi articol, în acord cu soluţia pronunţată de prima instanţă, se constată că situaţia de fapt reţinută de organul fiscal se referă atât la neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale cât şi la efectuarea unor operaţiuni economice care au avut drept consecinţă diminuarea obligaţiilor fiscale reale datorate de către debitoare şi, implicit, a stării de insolvabilitate a acesteia.

Referitor la acest aspect, prin sentinţa atacată s-a statuat cu caracter definitiv, în condiţiile în care pârâta nu a formulat cale de atac, că în speţă, nu este realizată prima teză a art. 27 alin. (2) lit. d din O.G. nr. 92/2003.

Faţă de aceste considerente, nu se poate reţine depăşirea cadrului prevăzut de art. 213 din O.G. nr. 92/2003 şi crearea în soluţionarea contestaţiei a unei situaţii mai grea a contestatorului în propria cale de atac.

Nu poate fi primită nici teoria recurentului reclamant potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea solidară decât de la momentul scadenţei, care ar fi luna următoare a comunicării deciziei de impunere, în condiţiile în care dispoziţiile art. 23 din O.G. nr. 92/2003 reglementează naşterea obligaţiilor fiscale la momentul constituirii bazei de impunere care le generează, cu ocazia prestării de servicii, acestea fiind exigibile lunar.

Or pentru perioada supusă controlului, respectiv 1.01.2009 - 31.12.2011, calitatea de administrator al debitoarei îi revenea recurentului, deţinând-o până la data revocării - 30.05.2012 - adică în perioada anterioară desfăşurării inspecţiei fiscale.

Modalitatea în care reclamantul a înţeles să exercite calitatea de reprezentant, împrejurarea că a îndeplinit această funcţie doar scriptic, acceptând să fie întocmită o ştampilă cu semnătura sa, nu poate constitui un temei al exonerării de răspundere.

Culpa (vinovăţia) reprezentantului se apreciază potrivit art. 27 din O.G. nr. 92/2003 după criteriul obiectiv al bunului administrator indiferent de pregătirea şi comportamentul general al celui desemnat, din această perspectivă neprezentând relevanţă probatorie nici soluţia pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, depus ca probă, instanţa penală analizând vinovăţia prin prisma răspunderii penale.

Astfel cum a apreciat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 71 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c şi d) din Codul de procedură fiscală, alegerea făcută de legiuitor cu privire la persoanele care trebuie să achite obligaţiile restante ale debitorului este justificată de legătura strânsă între acestea şi debitorul declarat insolvabil. S-a arătat prin aceeaşi decizie că patrimoniul administratorului este strâns legat cu cel al debitorului, de multe ori confundându-se.

Or, administratorului îi incumbă o obligaţie de diligenţă izvorâtă, pe de o parte, din lege, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale, iar pe de altă parte, din contractul încheiat, astfel că răspunderea sa faţă de societate este atât o răspundere civilă delictuală, pentru neîndeplinirea culpabilă a atribuţiunilor legale cât şi una civilă contractuală, pentru neîndeplinirea culpabilă a unor alte atribuţiuni ce ţin de exercitarea atribuţiunilor generice rezultate din mandat, diferenţele între acestea două fiind nesemnificative în dreptul societar.

6.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate

În temeiul prevederilor art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 135 din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2017.