Annulment of inter-agency protocol for tax data transfer to health insurance authority: violation of prior information obligations under Directive 95/46/EC

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj - secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. şi intervenienţii în interes propriu DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, au solicitat anularea ca nelegale a următoarelor acte administrative:

(i) Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/13.08.2007 şi art. 30, 31 şi 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea masurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

(ii) Protocol nr. x/30.10.2007 încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

(iii) Actul adiţional nr. x04.2009 la Protocol, încheiat între CNAS şi ANAF.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 64 din 14.12.2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC.;

- A admis, în parte, cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii în interes propriu: DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS.;

- A dispus anularea Protocolului nr. x/30.10.2007 încheiat între pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a actului adiţional nr. x(x/09.04.2009) la protocolul anterior indicat;

- A respins, ca fiind fără obiect cererea formulată de reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu, sus indicaţi, de anulare a art. 35 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007;

- A respins cererea formulată de reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu sus indicaţi pentru anularea art. 30, 31 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007; şi

- A obligat pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală să plătească, în solidar, în favoarea intervenienţilor KKK., LLL., MMM., NNN., câte 504,3 RON pentru fiecare intervenient cu titlu de cheltuieli de judecată şi fără cheltuieli de judecată pentru cererea de chemare în judecată şi restul cererilor de intervenţie în interes propriu.

3. Calea de atac a recursului şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi Fiscal, în termen legal au declarat recurs pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi, respectiv, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

¤ Motivele de recurs înfăţişate de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), care, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Noul C. proc. civ. şi solicitând, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu se poate considera că transmiterea în cauză, cu referire la obiectul protocolului ANAF- CNAS, a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 10 din Directiva 95/46;

- din cuprinsul Deciziei CJUE rezultă că CJUE s-a pronunţat exclusiv numai în ceea ce priveşte obligaţia de informare a persoanelor ale căror date au fost prelucrate de CNAS ca urmare a transmiterii acestora de către ANAF şi nicidecum asupra aspectelor privind nelegalitatea ordinului preşedintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului x/30.10.2007 şi a Actului adiţional nr. x la acesta, ceea ce rezultă cu claritate din respingerea de către CJUE a primelor 3 întrebări preliminare cu care a fost sesizată de către Curtea de Apel Cluj;

- instanţa de fond trebuia să tranşeze această problematică şi se reţină, pe de o parte, că obligaţia de informare a persoanelor vizate de către CNAS şi ANAF este o chestiune care ţine exclusiv de punerea în executare a hotărârii CJUE de către aceste autorităţi, iar pe de altă parte se reţină că reclamanţii în cauza de faţă nu au fost exoneraţi de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate, aspect care de fapt se doreşte de către aceştia prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată;

- prevederile din dreptul intern care reglementează obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu au făcut obiectul controlului jurisdicţional exercitat de CJUE în ceea ce priveşte legislaţia naţională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate; rezultă cu evidenţă că interpretarea curţii priveşte respectarea de către autorităţile naţionale a dispoziţiilor din Directiva 95/46 sub aspectul informării prealabile a persoanelor vizate şi, nicidecum, dreptul instituţiilor abilitate de a transmite informaţii în vederea stabilirii calităţii de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate naţional şi implicit obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate;

- Protocolul şi Actul adiţional sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind acte cu caracter intern, încheiate între CNAS şi ANAF având ca obiect un schimb de informaţii între cele două autorităţi pentru stabilirea calităţii de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate; astfel transferul de informaţii realizat în baza protocolului încheiat s-a efectuat în temeiul legii, în vederea stabilirii calităţii de asiguraţi a reclamanţilor şi în vederea plăţii de către aceştia a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, obligaţie legală stabilită potrivit dispoziţiilor din legislaţia naţională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate, în acord cu dispoziţiile din dreptul comunitar şi conform jurisprudenţei CJUE;

- scopul pentru care a fost introdusă acţiunea de faţă este acela de a amâna cat mai mult achitarea contribuţiei legale la asigurările sociale de sănătate pe care o au reclamanţii, urmărindu-se în acest mod sustragerea de la plata unei contribuţii legale prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, prin sentinţa atacată, este nelegală întrucât fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, culpă care in cauza de faţă nu există.

¤ Motivele de recurs înfăţişate de recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), care, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond şi-a motivat soluţia pronunţată, exclusiv pe hotărârea CJUE pronunţată la data de 01.10.2015, în dosarul C-201/14 CJUE, deşi, respectiva hotărâre a fost pronunţată numai pe baza informaţiilor oferite de instanţa de trimitere care însă au fost distorsionate, prezentând o altă situaţie de fapt decât cea din prezenta cauză, astfel încât se apreciază că, hotărârea CJUE nu este deplin aplicabilă în speţă şi nu poate servi drept temei al anulării Protocolului x/30.10.2007, încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a actului adiţional nr. x (x/09.04.2009) la protocolul anterior indicat;

- întrucât există texte legale ce prevăd obligativitatea transmiterii datelor în vederea stabilirii situaţiei fiscale reale a contribuabilului, texte cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute, prevederile art. 10 şi art. 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză şi nu pot institui obligaţii de informare a fiecărui contribuabil în parte despre măsura transferului datelor privind veniturile realizate;

- de altfel încheierea protocolului de către CNAS şi ANAF s-a realizat în baza unor măsuri legislative transpuse în prevederile art. 7 şi art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003, care, potrivit paragrafului 39 din Hotărârea CJUE pot constitui baza pentru a fi incidentă excepţia prevăzută de art. 13 din Directivă;

- în fine, concluzionând, recurenta ANAF a susţinut că soluţia CJUE se bazează pe o situaţie de fapt distinctă, situaţie în care nu poate fi aplicată în prezenta cauză, întrucât în legislaţia naţională există acele măsuri legislative care să prevadă transmiterea de date între instituţiile publice, neîntemeiată fiind şi măsura obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, ANAF nu a determinat aceste cheltuieli

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanţii - intimaţi precum şi intervenienţii intimaţi QQQ. şi SSS. au formulat întâmpinări în cauză, solicitând respingerea ambelor recursuri declarate de autorităţile pârâte, ca nefondate şi menţinerea hotărârii atacate, apreciată ca fiind legală şi temeinică, menţionându-se în cuprinsul întâmpinărilor şi motivele de recurs cu privire la care s-a apreciat că exced cu desăvârşire obiectului cauzei, fiind astfel inadmisibile.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză, în baza dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 12 octombrie 2017, completul de filtru a dispus comunicarea raportului, cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din Camera de Consiliu din data de 14 decembrie 2017, a fost respinsă excepţia nulităţii recursurilor formulată de intimaţii TTT., LLL., MMM., NNN., şi, reţinându-se că prin raportul întocmit s-a menţionat că recursurile au fost declarate admisibile în principiu, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-201/14 - A. şi alţii împotriva Preşedintelui CNAS, a CNAS şi ANAF, Înalta Curte, în urma propriei analize şi evaluări asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente la situaţia de fapt din cauză reţine că recursurile de faţă sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prealabil examinării punctuale a motivelor de recurs înfăţişate de cele două recurente, Înalta Curte arată, raportat şi la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., că nu se impune reluarea situaţiei de fapt generatoare a litigiului de faţă şi nici reiterarea etapelor procesuale parcurse în cauză, incluzând sesizarea CJUE, prin încheierea de şedinţă din data de 31.03.2014, cu o serie de întrebări preliminare, toate aceste aspecte fiind în mod evident cunoscute părţilor, după cum învederează că, în măsura în care cele două cereri de recurs cuprind critici similare, acestora urmează a li se răspunde prin argumente comune.

6.1 Asupra recursului formulat de recurenta pârâtă CNAS

Recurenta pârâtă CNAS a indicat în cererea de recurs, ca prim temei al demersului său procesual, motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează, în esenţă, nemotivarea hotărârii, respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Se remarcă însă că recurenta nu a înfăţişat şi nici nu a susţinut critici efective cu referire la acest aspect, simpla indicare a temeiului juridic nefiind de natură a conduce la examinarea pretinsului motiv de recurs.

Independent de aceasta, Înalta Curte remarcă că hotărârea primei instanţe supusă controlului judiciar este în mod coerent şi cuprinzător motivată, fiind pe deplin satisfăcute cerinţele art. 425 C. proc. civ.

Cu referire la susţinerile şi criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reţine că printr-un prim set de argumente, recurenta pârâtă CNAS a criticat hotărârea instanţei de fond pe motiv că soluţia ce a fost adoptată s-a fundamentat exclusiv pe hotărârea pronunţată de către CJUE la data de 01.10.2015, în dosarul C-201/14, (Cauza Bara) ceea ce este nelegal în opinia recurentei, pe de o parte, pentru că CJUE, în motivarea respectivei hotărâri ar fi plecat de la anumite premise eronate, care i-au fost transmise de către instanţa de fond, ceea ce a determinat schimbarea situaţiei de fapt faţă de cea reală, iar, pe de altă parte, întrucât CJUE nu s-a pronunţat asupra nelegalităţii Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282/26.10.2017 şi a Actului adiţional nr. x la acesta.

Nu sunt întemeiate aceste susţineri şi ca atare nu pot fi primite, astfel cum a solicitat recurenta.

Instanţei de recurs constată că recurenta tinde practic la înlăturarea aplicării în cauza de faţă a hotărârii preliminare pronunţate de CJUE, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat, hotărârea respectivă fiind obligatorie pentru instanţa investită cu soluţionarea litigiului principal, fiind pronunţată în prezenta cauză urmare a solicitării de analiză a compatibilităţii protocolului a cărei anulare a fost solicitată de către reclamanţii-intimaţi cu prevederile Directivei 95/46.

Instanţa naţională este obligată să respecte interpretarea CJUE atunci când soluţionează litigiul care a generat întrebarea preliminară, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 267 TFUE.

În plus, susţinerile referitoare la pretinsele premise factuale greşite pe care s-ar fi fundamentat interpretarea CJUE nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite, fiind evident, pe de o parte, că instanţa de recurs, naţională, nu poate în niciun mod evalua, altera sau nesocoti conţinutul hotărârii adoptate, iar pe de altă parte, reţinând că autorităţile pârâte din prezenta cauză au avut la dispoziţie toate mijloacele procedurale pentru a-şi efectua apărările şi a prezenta toate elementele de fapt şi de drept apreciate ca fiind relevante nu doar în faţa instanţei naţionale dar şi în faţa CJUE.

Nefondate sunt şi susţinerile vizând împrejurarea că CJUE nu s-ar fi pronunţat asupra nelegalităţii Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 617/2007 sau a Protocolului nr. P 5282/26.10.2017 şi a Actului adiţional nr. x la acesta, în condiţiile în care, în mod evident, în atribuţiile instanţei comunitare nu intră soluţionarea fondului cauzei, acesta fiind întotdeauna atributul instanţei naţionale ci numai pronunţarea pe chestiuni de drept, respectiv pe interpretarea dreptului unional şi respectiv pe compatibilitatea normelor naţionale cu acesta.

Hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie pentru instanţa de trimitere, în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară.

Drept urmare, în mod judicios şi deplin întemeiat judecătorul fondului s-a raportat şi a acordat prevalenţă, în analiza sa, considerentelor şi interpretărilor cuprinse în decizia CJUE, rezultând totodată, fără echivoc, din considerentele sentinţei atacate că nu doar aceste argumente au fost avute în vedere în adoptarea soluţiei pronunţate.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, şi contrar susţinerilor înfăţişate de ambele recurente de altfel, şi instanţa de recurs apreciază pertinenţa şi relevanţa în cauza de faţă a paragrafelor 36- 44 din decizia CJUE, ce nu se mai impun a fi reproduse, acestea susţinând concluzia obligatorie a hotărârii în sensul că, "Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretată în sensul că se opunea unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care permite unei instituţii publice a unui stat membru să prelucreze datele cu caracter personal care au fost transmise de o altă instituţie publică, în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost informate în prealabil cu privire la transmitere şi cu privire la prelucrare."

Nefondată este în opinia instanţei de recurs şi afirmaţia recurentei CNAS potrivit cu care, se impunea ca instanţa de fond să reţină în cuprinsul sentinţei pronunţate că reclamanţii nu au fost exoneraţi de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate.

Instanţa de recurs, din perspectiva legalităţii şi a caracterului judicios al sentinţei verificate retine că nu era obligatorie inserarea unei astfel de menţiuni în considerentele hotărârii, în condiţiile în care, instanţa nu a fost investită cu atare cerere, chestiunea obligativităţii plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate, fiind distinctă şi străină de prezentul litigiu care nu a avut ca obiect plata contribuţiei de asigurări de sănătate.

Astfel, nu se poate concluziona în sensul că, prin soluţia adoptată, reclamanţii intimaţi au fost exoneraţi de la îndeplinirea obligaţiilor legale ce le incumbă, respectiv de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate, mai cu seamă că prevederile din dreptul intern care reglementează obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu făcut nici obiectul controlului exercitat de CJUE în ceea ce priveşte legislaţia naţională aplicabilă asigurărilor sociale de sănătate.

Prin susţineri şi motive distincte recurenta CNAS s-a referit la obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate de către reclamanţi şi la cadrul legal aplicabil, instanţa de recurs constatând, în acord şi cu cele susţinute şi de către intimaţii-reclamanţi, că acestea nu poţi fi apreciate ca fiind veritabile motive de recurs şi ca atare nici nu se impune a fi analizate, raportat tocmai la obiectul cauzei, sus arătat deja, şi care nu a vizat analiza obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări de sănătate.

În cuprinsul cererii de recurs, la pct. III, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerea potrivit cu care, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că nu se poate considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 din Directiva 95/46 pentru ca un stat membru sa poată deroga de la drepturile şi obligaţiile care decurg din art. 10 din aceeaşi directivă, apreciind totodată că interpretarea CJUE nu a vizat şi aceste aspecte şi arătând că protocolul şi actul adiţional nu sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind numai acte administrative cu caracter intern încheiate între CNAS şi ANAF ce nu pot face obiectul acţiunii în anulare fiind expresia unui acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi a stinge drepturi şi obligaţii şi nu o manifestare de voinţă în vederea executării sau organizării executării legii.

Şi aceste motive sunt neîntemeiate, instanţa de recurs reţinând cu prioritate împrejurarea că, încheierea de şedinţă din data de 25.11.2013 prin care instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi în ceea ce priveşte natura juridică a protocolului în discuţie şi actului adiţional la acesta, stabilindu-se ca acest protocol este un act asimilat actelor administrative, susceptibil aşadar de-a face obiectul unei acţiuni în anulare, nu formează obiectul recursului de faţă, respectiv nu a fost atacată odată cu sentinţa instanţei de fond, astfel cum se impunea în măsura în care pârâţii ar fi apreciat ca nelegală respingerea excepţiei de inadmisibilitate precum şi calificarea naturii juridice a actelor în discuţie conferita de judecătorul fondului.

În fine, cu privire la cel de-al 4-lea motiv de recurs înfăţişat de recurenta CNAS, vizând prejudicierea bugetului FNUASS, Înalta Curte reţine, în acord cu cele înfăţişate şi de intimaţii-reclamanţi, ca şi acesta este străin de obiectul cauzei şi ca atare nu se impune a fi examinat ca veritabil motiv de recurs, în condiţiile în care litigiul de faţă nu vizează obligaţia de plată a asigurărilor de sănătate de către reclamanţi, ci legalitatea emiterii de către autorităţile recurente a unor acte administrative producătoare de efecte juridice.

Edificatoare este şi împrejurarea la care de altfel şi instanţa de fond a făcut trimitere, în sensul că prin sentinţa nr. 835 din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 al Preşedintelui CNAS a fost anulat în parte, respectiv în privinţa posibilităţii organului fiscal competent al Casei de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere, casele de sănătate nefiind organe fiscale, sentinţa fiind rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17.09.2013 a ICCJ - SCAF, prin anularea ca netimbrat a recursului declarat de CNAS.

Concluzionând, raportat la toate argumentele sus arătate, urmează ca Înalta Curte să respingă criticile şi motivele înfăţişate de recurenta CNAS, apreciind că nu subzistă niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate astfel că nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond în sensul solicitat. În temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, urmează aşadar ca recursul CNAS să fie respins ca nefondat.

6.2 Asupra recursului formulat de recurenta pârâtă ANAF

La rândul său recurenta pârâtă ANAF a criticat hotărârea instanţei de fond, susţinând similar pârâtei CNAS, nelegalitatea acesteia în principal pe împrejurarea că judecătorul fondului şi-a motivat soluţia adoptată exclusiv pe hotărârea CJUE care, la rândul său, s-a fundamentat pe informaţii distorsionate de fapt ce i-au fost oferite.

Înalta Curte, a examinat mai sus criticile similare înfăţişate de recurenta CNAS (a se vedea pct. 6.1 din prezenta) şi s-a pronunţat deja pe aceste aspecte, arătând argumentele pentru care a constatat că atare afirmaţii şi critici nu se susţin, ce îşi păstrează deplin valabilitatea şi în contextul examinării recursului de faţă.

A mai susţinut recurenta ANAF că prevederile art. 10 şi 11 din Directiva 95/46 nu sunt incidente în cauză şi nu pot institui în sarcina autorităţilor obligaţii de informare a fiecărui contribuabil în parte, în speţa dedusă judecăţii găsindu-şi aplicabilitatea art. 13 din Directiva 95/46, prin raportare la dispoziţiile art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează obligaţia de colaborare între instituţiile publice astfel că protocolul contestat reprezintă doar reglementarea modalităţii în care datele se transmit între cele două instituţii şi nu constituie temeiul legal în baza căruia s-a realizat transferul de date.

Nu sunt întemeiate aceste susţineri şi ca atare ele nu pot fi primite, în condiţiile în care, în cuprinsul hotărârii CJUE pronunţată în Cauza Bara, în paragrafele 81-85, s-a arătat în mod expres, în examinarea măsurii în care lipsa informării persoanelor vizate, în legătură cu situaţia din litigiul principal, este în mod alternativ susceptibilă de a intra sub incidenţa cerinţelor prevăzute la art. 13 din Directiva 95/46, că "nu poate fi admis argumentul invocat de guvernul român, potrivit căruia dispoziţiile legale care impun ANAF obligaţia de a transmite către CNAS datele necesare pentru îndeplinirea sarcini sale şi protocolul din 26 octombrie 2007 încheiat între cele două instituţii care organizează această transmitere, ar constitui măsura legislativă prevăzută la articolul 13 alin. (1) din respectiva directivă pentru a deroga de la obligaţia de informare care le revine operatorilor de date cu caracter personal."

Chestiunea aşadar rezolvată, obligatorie, nu poate fi repusă în discuţie şi nici anihilată pe calea controlului exercitat de instanţa de recurs, susţinerile recurentei ANAF fiind vădit nefondate, mai cu seamă că protocolul a cărei anulare a fost solicitată şi a actului adiţional la acesta nu au fost încheiate în aplicarea dispoziţiilor art. 60-62 din O.G. nr. 92/2003, republicată, ci în aplicarea prevederilor art. 35 din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007.

În fine, nefondate sunt şi susţinerile ambelor recurente de altfel, vizând obligarea în solidar la plata cheltuielilor de judecată, parţială, numai către intervenţii ce le-au solicitat, în condiţiile în care instanţa de fond, în mod legal, a precizat şi a aplicat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. în raport numai de capetele de cerere admise din acţiunea principală.

Prin urmare, faţă de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat şi al criticilor recurentei pârâte ANAF, reconfirmând legalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat şi acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2018.