Admissibility of challenging suspended tax assessment and deductibility of unperformed services and non-physical assets

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.02.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor,

- anularea pct. 1 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată în sumă de 1.302.820 RON

- anularea pct. 2 din Decizia nr. 156/30.05.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 114.623 RON pentru care s-a dispus refacerea controlului fiscal şi obligarea pârâtei să soluţioneze contestaţia

- anularea pct. 3 din Decizia nr. 156/30.05.2014 în sensul obligării pârâtei la soluţionarea contestaţiei cu privire la suma de 4.880.869 RON, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 Codul de procedură fiscală privind suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale.

Prin cererea adiţională, înregistrată la data de 15.09.2014, reclamanta a înţeles să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, emitentă a Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală din data de 10.12.2013.

A precizat că, pe lângă anularea Deciziei nr. 156/30.05.2014 privind soluţionarea contestaţiei sale nr. 920119/27.01.2014, solicită şi anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/10.12.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 10.12.2013, precum şi suspendarea actelor administrative atacate până la soluţionarea definitivă a cauzei.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a deciziei de impunere.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AJFP Constanţa.

A admis, în parte, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, respectiv în măsura în care ANAF-DGSC nu s-a pronunţat pe fondul contestaţiei administrative, ci a suspendat soluţionarea contestaţiei (pentru suma de 4.880.869 RON) şi, în rest, a respins excepţia inadmisibilităţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2218 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Galaţi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

2.1. Împotriva încheierii de şedinţă din 30 ianuarie 2015 (în ceea ce priveşte soluţia de admitere, în parte, a excepţiei inadmisibilităţii) şi împotriva sentinţei nr. 2218 din 15 septembrie 2015, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta SC A.-în insolvenţă, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

2.2. În argumentarea recursului său, reclamanta arată că încheierea din 30.01.2015 este nelegală, în mod greşit procedând instanţa fondului la respingerea ca inadmisibilă, a cererii sale cu privire la contestaţia ce vizează obligaţiile în valoare de 4.880.869 RON.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că intimata a suspendat soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale cu privire la obligaţiile în cuantum de 4.880.869 RON. O atare măsură nu justfică, însă, respingerea acţiunii în contencios administrativ cu privire la decizia de impunere ca fiind inadmisibilă, cum greşit a procedat instanţa de fond, susţinând recurenta-reclamantă că în sprijinul criticii sale trebuie observate dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care permit formularea unei acţiuni în contencos administrativ împotriva refuzului autorităţii publice de a soluţiona contestaţia subiectului de drept.

De altfel, acest aspect a fost reţinut ulterior şi de către instanţa fondului, arătând recurenta-reclamantă că s-a procedat la o analiză subsecventă a caracterului justificat al măsurii suspendării contestaţiei administrative, context în care şi sentinţa civilă recurată este nelegală, dat fiind faptul că judecătorul fondului a nesocotit caracterul interlocutoriu al încheierii din 30.01.2015.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 2218/15.09.2015, recurenta reclamantă afirmă că prima instanţă a încălcat normele de drept material reprezentate de dispoziţiile Legii nr. 571/2003 precum şi ale O.G. nr. 92/2003, la care face trimitere concretă în cuprinsul cererii sale de recurs.

Sub acest aspect recurenta-reclamantă dezvoltă o primă critică în legătură cu modalitatea de comunicare a deciziei de impunere nr. x/10.12.2013, precizând că este eronată susţinerea primei instanţe, în sensul că decizia a fost legal comunicată societăţii, cât timp persoana care a primit actul nu avea împuternicire din partea societăţii.

Eronată este şi aprecierea primei instanţe cu privire la legalitatea inspecţiei fiscale, arătând recurenta-reclamantă că nu a fost emis un aviz de inspecţie fiscală, fapt ce atrage nulitatea raportului de inspecţiei fiscale şi implicit a acetelor subsecvente acestuia.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în anulare cu privire la suma de 19.873 RON, aferentă cheltuielilor în sumă de 124.206 RON, recurenta-reclamantă arată că aceste cheltuieli au fost înlăturate de la deductibilitate în mod greşit, considerându-se că nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, afirmând recurenta-reclamantă că toate aceste cheltuieli îndeplinesc cerinţele de deductibilitate prevăzute de art. 21 din Legea nr. 571/2003, fiind efectuate în vederea realizării de venituri impozabile şi au stat la baza fundamentării preţurilor pentru bunurile livrate şi serviciile prestate de către societate.

Nelegală este hotărârea atacată şi sub aspectul soluţiei de respingere a acţiunii în anulare pentru cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, pentru care a fost calculat un impozit pe profit suplimentar, în sumă de 2.351 RON.

În mod eronat a reţnut prima instanţă că aceste cheltuieli, reprezentând contravaloarea obiectelor de mobilier cumpărate de la S.C. B. S.R.L., nu pot fi considerate deductibile fiscal cât timp bunurile nu s-au aflat în posesia societăţii. Susţine recurenta-reclamantă că bunurile în cauză au fost destinate dotării birourilor societăţii, au fost încadrate în categoria mijloacelor fixe, amortizabile şi se află la sediul societăţii.

Referitor la suma de 689.548 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de S.C. C. S.R.L., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu încălcarea prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, întrucât prima instanţă a reţinut greşit că deducerea TVA s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind îndeplinită condiţia ca dreptul de deducere să fie aferent unor operaţiuni taxabile.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 114.623 RON pentru care s-a dispus refacerea controlului fiscal şi pentru care reclamanta a solicitat obligarea organului fiscal să procedeze la soluţionarea contestaţiei, recurenta-reclamantă arată că intimata a constatat achiziţia unor bunuri pentru care reclamanta a exercitat dreptul de deducere TVA fără a înscrie suma şi ca taxă pe valoare adăugată, dispunând îndreptarea înregistrărilor contabile cu privire la această sumă or, susţine recurenta că în acestă situaţie nu se mai impunea refacerea controlului, soluţia instanţei fiind nelegală.

În ceea ce priveşte încheierea instanţei de fond prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă, recurenta-reclamantă afirmă că soluţia instanţei încalcă dispoziţiile art. 6 şi 13 din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Faţă de toate aceste critici recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii instanţei de fond.

2.3. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 12 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 februarie 2017, Completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce priveşte încheierea din 30.01.2015, este de observat faptul că recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de admitere în parte a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii privind anularea deciziei de impunere pentru suma de 4.880.869 RON.

Constată Înalta Curte că judecătorul fondului a avut în vedere măsura de suspendare a soluşionării contestaţiei administrative cu privire la obligaţiile în cuantum de 4.880.869 RON, fiind incidente dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează sa fie data în procedura administrativă.

În atare context, în mod legal a reţinut instanţa fondului că este inadmisibilă acţiunea reclamantei, prin care tinde la desfiinţarea actelor administrativ fiscale şi în privinţa creanţei de 4.880.869 RON întrucât nu a fost emisă încă o decizie de soluţionare a contestaţiei cu privire la această sumă.

Soluţia primei instanţe este conformă prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, din cuprinsul căruia rezultă faptul că numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Prin urmare, cât timp nu a fost soluţionată contestaţia administrativ fiscală împotriva deciziei de impunere sub aspectul legalităţii creanţei de 4.880.869 RON recurenta-reclamantă nu are posibilitatea de a formula o acţiune în contencios administrativ cu privire la legalitatea impunerii acestei sume însă poate deduce instanţei de contencios administrativ legalitatea măsurii suspendării contestaţiei administrativ fiscale.

Înalta Curte constată că prima instanţă a procedat la verificarea legalităţii îndeplinirii prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, nefiind întemeiată critica recurentei-reclamante în sensul că astfel s-ar fi încălcat şi caracterul interlocutoriu al încheierii din 30.01.2015. În realitate, prin cele două hotărâri instanţa fondului a tratat două probleme juridice distincte; astfel, prin încheierea din 30.01.2015 curtea de apel a statuat aupra caracterului inadmisibil al acţiunii reclamantei din perspectiva faptului că aceasta a atacat direct la instanţa de contencios decizia de impunere şi cu privire la creanţa pentru care organul fiscal a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pe când sentinţa civilă nu contrazice aceste statuări ci verifică legalitatea înseşi a soluţiei de suspendare a soluţionării aceleiaşi contestaţii.

Prin urmare, criticile recurentei la adresa legalităţii încheierii din 30.01.2015 sunt nefondate, cum sunt şi cele vizând existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinţei civile nr. 2218/15.09.2015, urmând a fi înlăturate ca atare.

În ceea ce priveşte respingerea probei cu expertiza tehnică solicitată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 258 coroborat cu art. 255 C. proc. civ., reclamanta nedovedind caracterul admisibil şi util al probei cerute. Astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., expertiza judiciară este admisibilă, ca mijloc de probă, numai atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa are nevoie de părerea unor specialişti.

Or, în cauza de faţă recurenta reclamantă nu a urmărit ipoteza vizată de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., ci cunoaşterea opiniei expertului cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 156/30.05.2014, fiind evident că o atare finalitate nu poate justifica încuviinţarea unei expertize tehnice.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea primei instanţe reflectând o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial relevante speţei.

În ceea ce priveşte pretinsul viciu cu privire la comunicarea deciziei de impunere în litigiu, Înalta Curte subliniază faptul că o atare împrejurare nu are nicio relevanţă în legătură cu aprecierea legalităţii actului administrativ fiscal. Consecinţele comunicării eronate a actului administrativ fiscal se produc exclusiv cu privire la efectele acestuia şi începerea curgerii termenelor de contestare însă nu vizează legalitatea actului, care se apreciază prin raportare strictă la contextul emiterii sale.

Referitor la modalitatea de dezlegare a criticilor formulate de recurenta reclamantă pe marginea legalităţii inspecţiei fiscale începute fără avizul prevăzut de art. 102 din O.G. nr. 92/2003, în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că nu era necesar un astfel de aviz, concluzie întemeiată pe interpretarea sistematică a dispoziţiilor alin. (4) raportat la alin. (3) al art. 102 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, rezultând din aceasta că emiterea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară nici în cazul în care începerea imediată a inspecţiei fiscale este urmarea unui control inopinat sau încrucişat, dacă acţiunile sunt îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii.

Or, în speţă, ambele activităţi de verificare a societăţii reclamante au avut la bază aceeaşi adresa nr. x/2013 emisa de Garda Financiară- Comisariatul General Bucureşti, context în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

În fine, nu este de ignorat nici argumentul reţinut în mod judiciaor de prima instanţă, în sensul că o atare neregularitate a inspecţiie fiscale nu a fost invocată de parte în cadrul contestaţiei administrativ fiscale, deşi nu există niciun motiv întemeiat pentru a justifica o atare omisiune.

Referitor la obligaţiile stabilite de organul fiscal şi măsurile dispuse de acesta prin actele administrativ-fiscale criticate în prezenta cauză, o primă nemulţumire a recurentei vizează cheltuielile cu prestări servicii turistice, lenjerii pat, frigidere, cazare, mobilier etc. în valoare de 124.206 RON, care nu au fost considerate cheltuieli deductibile, intrucat nu sunt cheltuieli efectuate in vederea realizării de venituri impozabile, deducerea acestora din profitul obtinut fiind facuta cu incalcarea art. 21 alin. (1) Codul fiscal.

Deşi recurenta-reclamantă susţine că, în realitate aceste cheltuieli sunt aferente activităţii sale, probele administrate în cauză nu susţin afirmaţia acesteia, nerezultând că, prin specificul activităţii desfăşurate, reclamanta ar fi angajat aceste în scopul realizării de venituri impozabile, facturile fiscale nefiind însoţite de documente justificative sau nefăcându-se dovada utilizării bunurilor în cadrul activităţii comerciale a societăţii.

În acest sens, prima instanţă constată că pe facturile de achiziţie nu sunt înregistrate persoanele beneficiare ale serviciilor (ex. factura nr. x/29.06.2010 în sumă de 11.428 RON şi factura nr. x/29.06.2010 în sumă de 11.846 RON în care se menţionează "servicii turistice + bilet de avion");

- bunurile achiziţionate de la S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. (mobilier, frigidere) există doar scriptic în gestiunea reclamantei, nu şi faptic;

- pentru cheltuiala de transport cu autocarul de 48 de locuri turistice pe ruta Constanţa - Tulcea, facturată de S.C. G. S.R.L., în sumă de 1.129 RON, reclamanta nu justifică faptul că aceste cheltuieli sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei, în sensul că serviciile turistice au vizat sesiuni de pregătire şi perfecţionare a propriilor angajaţi, afirmaţie care dacă ar fi fost şi probată ar fi fost susceptibilă să conducă la un tratament juridic diferit în privinţa sumelor astfel facturate. Însă, în lipsa oricăror dovezi, care să confirme scopul acestor deplasări, criticile recurentei nu pot fi valorificate în sensul dorit de aceasta.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 21 din Legea nr. 571/2003, care recunosc deductibilitatea cheltuielilor la calculul impozitului pe profit numai pentru acele cheltuieli care sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, în mod legal a procedat instanţa fondului, respingând criticile reclamantei la adresa deciziei de soluţionare a contestaţiei sub acest aspect.

Referitor la cheltuielile aferente amortizării mijloacelor fixe, constând în obiecte de mobilier, respectiv un pat, 3 comode, 4 oglinzi, 2 etajere, 2 mese, canapele şi fotolii extensibile, toate achiziţionate de la S.C. B. S.R.L., in valoare de 14.695 RON, instanţa fondului a validat soluţia organului fiscal în sensul că nu au fost acceptate la deducere pe motiv că bunurile achiziţionate nu existau faptic in posesia societăţii, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 21 alin. (3), lit. i) Codul fiscal.

Deşi recurenta-reclamantă critică sentinţa curţii de apel, arătând că aceste mijloace servesc în scopuri administrative, Înalta Curte constată că, în lipsa acelor dovezi despre care a făcut vorbire prima instanţă în considerentele sentinţei, respectiv cele din care să rezulte utilizarea acestor bunuri în folosul societăţii, în mod legal a fost respinsă contestaţia reclamantei.

În altă ordine de idei, este de subliniat faptul că prima instanţă nu a reţinut faptul că bunurile în discuţie nu puteau servi scopului pretins de reclamantă, acela al dotării birourilor societăţii, ci dimpotrivă, a constatat că reclamanta nu a probat faptul că aceste bunuri au fost utilizate pentru dotarea birourilor societăţii.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei pe marginea contestării caracterului deductibil al TVA în sumă de 689.548 RON, s-a reţinut, în fapt, că TVA în discuţie a fost dedusă în luna decembrie 2009, în baza facturilor nr. x/10.12.2009 şi nr. x/22.12.2009 emise de S.C. C. S.R.L., reprezentând contravaloarea serviciilor amenajare terenuri - pregătire platformă depozitare, prevăzute în contractul nr. x/16.11.2009.

În urma verificării, organele de inspecţie fiscala au constatat ca reclamanta şi-a exercitat în mod eronat dreptul de deducere a TVA în sumă de 689.548 RON, cu încălcarea prevederilor art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 571/2003.

Astfel, în urma inspecţiei fiscale, s-a constatat că, la data de 16.11.2009, recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar, a încheiat cu S.C. C. S.R.L. în calitate de executant, contractul de execuţie lucrări nr. 12/16.12.2009, al carui obiect îl constituie:

"execuţie amenajare teren pregătire platformă depozitare (inclusiv livrare de materiale)". La cap. III din contractul menţionat se prevede:

"executantul se obligă să realizeze lucrarea în termen de 2 luni de la momentul semnării contractului".

In baza contractului mentionat, S.C. C. S.R.L. a emis facturile nr. x/1 00.12.2009 şi nr. x/22.12.2009, având înscrise la rubrica denumire produs "prestări servicii conform contract nr. 12/16.11.2009".

Însă, în Nota explicativă dată de reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L., d-na H. reprezentanţilor Gărzii Financiare - Comisariatul General Bucureşti se recunoaşte faptul că lucrările reprezentând amenajare teren, prevăzute prin contractul nr. 12/16.11.2009, încheiat între cele două societăţi nu au fost executate, contractul neavând finalitate şi facturile nefiind achitate prestatorului.

În atare context faptic, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a fost respinsă acţiunea reclamantei de către instanţa fondului, întrucât simpla încheiere a contractului de prestări servicii nu este suficientă pentru exercitarea dreptului de deducere TVA pentru facturile emise de către S.C. C. S.R.L.

Procedând la distincţia dintre noţiunea de exigibilitate şi cea de fapt generator al taxei pe valoarea adăugată, în mod întemeiat a subliniat prima instanţă că pentru prestările de servicii decontate pe bază de situaţii de lucrări, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, faptul generator ia naştere la data emiterii situaţiilor de lucrări sau, după caz, la data la care aceste situaţii sunt acceptate de beneficiar (art. 1341 alin. (4) din acelaşi cod).

Este corectă afirmaţia că exigibilitatea taxei pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii poate interveni şi la o altă dată decât cea la care are loc faptul generator, respectiv de la data emiterii unei facturi (art. 1342 alin. (2) lit. a) din acelaşi cod), însă aceste dispoziţii legale se referă la furnizor/prestator, şi nu la beneficiar, din moment ce exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care furnizorul/prestatorul are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, acesta fiind cel care o încasează de la beneficiar. Corelativ, beneficiarul ar avea dreptul de a deduce TVA plătită, potrivit principiului neutralităţii TVA.

Or, conform bazei de date a A.N.A.F., S.C. C. S.R.L. nu a colectat TVA aferentă facturilor menţionate, neraportând suma de 689.548 RON în Decontul de TVA aferent lunii decembrie 2009 şi nici în declaraţia 394 RON aferentă semestrului II 2009.

Deşi raţionamentul prezentat de către recurenta reclamantă în recurs, cu privire la exigibilitatea şi deductibilitatea TVA în cazul prestărilor de servicii este unul corect, se impune a fi subliniat faptul că serviciile asumate de S.C. C. S.R.L. nu au fost prestate efectiv iar facturile aferente acestora nu au fost achitate.

De aceea, în mod just a reţinut prima instanţă că într-o atare ipoteză reclamanta a înregistrat TVA deductibilă aferentă unor servicii care nu erau destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, întrucât destinaţia serviciilor nu a putut fi stabilită doar pe baza contractului şi a facturilor fiscale, premisele constatărilor în fapt determinând efecte juridice complexe în ceea ce priveşte nedeductibilitatea taxei.

Cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare de plată în valoare de 114.623 RON, prin Decizia nr. 156/30.05.2014 s-a dispus desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. x/10.12.2013, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de impunere contestată, să procedeze la o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi aceluiaşi tip de impozit ţinând cont de prevederile legale aplicabile în speţă, precum şi de cele precizate prin decizia de soluţionare.

Suma de 114.623 RON reprezintă 84.887 RON TVA stabilită suplimentar şi 29.736 RON accesorii aferente TVA, reţinându-se că, în perioada martie - iunie 2012 reclamanta a achiziţionat borcane, sticle, paleţi de lemn, lădiţe de la S.C. J. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L. în sumă de 353.695 RON pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 84.887 RON.

În urma verificării, organele de inspectie fiscală au constatat ca reclamanta şi-a exercitat în mod eronat dreptul de deducere a TVA în sumă de 84.887 RON, întrucât pentru bunurile achiziţionate se aplică măsurile de simplificare prevăzute la art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Deşi recurenta-reclamantă susţine că soluţia de refacere a inspecţiei fiscale este nelegală, din moment ce organul de soluţionare a contestaţiei a dispus şi îndreptarea înregistrărilor contabile cu privire la suma de 84.887 RON, Înalta Curte constată justeţea sentinţei recurate, întrucât soluţia de refacere a inspecţiei fiscală este justificată de împrejurarea că nu s-a clarificat situaţia de fapt privind operaţiunile taxabile menţionate la punctul 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei, dar şi de necesitatea verificării conformării contribuabilului cu privire la înregistrarea corectă în contabilitate a acestor operaţiuni, omisiune ce poate atrage, în principiu, alte măsuri legale.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., urmând a-l respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. în insolvenţă, prin administrator special H., împotriva încheierii de şedinţă din 30 ianuarie 2015 şi împotriva sentinţei nr. 2218 din 15 septembrie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2018.