Statutory interest accrual on forest compensation claims: Prescriptive effect of suspensive conditions for state aid approvals under Decree No. 167/1958

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj cu numărul de mai sus, reclamanta Asociaţia A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, solicitând anularea Adresei nr. x raportat la anul 2008, ca fiind netemeinică şi nelegală, emisă cu exces de putere, prin care Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura i-a comunicat refuzul/avizul negativ la solicitările susmenţionate, cu privire la avizarea şi acordarea despăgubirilor şi dobânzilor aferente anului 2008, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 165.981,14 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de 608,90 ha, situata în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Someşul Rece, în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Someşul Rece pe întreg anul 2008, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008; la plata dobânzilor asupra debitului principal în cuantum de 165.981.14 RON începând cel puţin cu data de 17.04.2014, dată la care creanţa a devenit exigibila, respectiv data la care MMSC prin Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura a refuzat nejustificat, cu exces de putere, sa dispună plata compensaţiilor cuvenite; cu cheltuieli de judecata;

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 512 din data de 31 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost calificată excepţia prematurităţii, invocată de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, ca fiind o apărare de fond.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice ca neîntemeiată.

S-a admis excepţia inadmisibilităţii petitului cererii de chemare în judecată privind anularea adresei nr. x, invocată prin întâmpinare, şi s-a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta Asociaţia A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, ca inadmisibil.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 165.981,14 RON şi dobânda legală aferentă acestui debit începând de la data de 17.04.2014 şi până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 4.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial şi taxa judiciară de timbru.

2. Recursul

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâţii Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura Bucureşti şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor au formulat recursuri, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.

2.1.1. Prin recursul declarat de Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultura, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât potrivit prevederilor dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din H.G nr. 861/2009 "Formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat".

Astfel, în mod evident, compensaţiile anterioare datei de 01.01.2010 urmau a fi achitate dacă ar fi fost solicitate la plată în termenul de prescripţie, conform H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Atâta vreme cât suma totală pretinsă de reclamantă este compusă din sume care sunt datorate anual, iar pe de altă parte, că prescripţiile începute pentru perioada anterioară 1 octombrie 2011 sunt în mod evident supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţa de fond în mod nelegal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând că dreptul reclamantei s-ar fi născut odată cu publicarea Deciziei Comisiei Europene.

Pe fondul cererii, recurentul a arătat că normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009, vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha: " art. 3. - (1) Administrarea sau serviciile silvice, după caz, pentru proprietarii de fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha se realizează de către ocoalele silvice, la cerere, cu respectarea principiului teritorialităţii" - ceea ce nu este cazul intimatei - reclamante ce susţine că suprafaţa de 608,90 ha face parte integranta a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000.

Plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, ar duce la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice:

" Art. 14. - (1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.

(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare."

S-a mai arătat că răspunsul transmis de autoritatea sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale, întrucât nu se poate vorbi de o culpă a instituţiei publice şi nici de ilegalitate - atât timp cât nu pot fi avizate şi eliberate la plată sume din bugetul instituţiilor publice în lipsa unei metodologii.

Referitor la modalitatea în care valoarea despăgubirilor a fost calculată, instanţa de fond în mod greşit a apreciat ca recurentul nu a contestat modul de calcul al acestora. Atât timp cât acesta a arătat că nu există metodologie pentru a se calcula valoarea compensaţiilor, este firesc că s-a contestat implicit modul de calcul al despăgubirilor.

Cu privire la obligarea pârâtului-recurent la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, s-a învederat faptul că instanţa de fond în mod greşit a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ., considerând cererea reclamantei întemeiată.

Pentru acţiunile având ca temei refuzul nejustificat al autorităţii, nu se pot solicitata dobânzi decât cel mult de la data la care, prin sentinţă, s-ar hotărî că există o despăgubire de plătit şi cuantumul acesteia, întrucât până la data pronunţării sentinţei nu exista o creanţa certă, lichidă şi exigibilă, pentru a se putea pretinde plata unei dobânzi legale.

2.1.2. Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea parţială a sentinţei recurate.

În argumentarea criticilor asupra hotărârii instanţei de fond, recurentul-pârât se referă, în primul rând la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prima instanţă reţinând greşit că s-ar justifica păstrarea în proces a Ministerului, alături de Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, prin prisma faptului că acesta din urmă nu ar avea calitatea de ordonator principal de credite, aspect contrazis însă de prevederile legale în materie.

Prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic stipulează că sumele pentru acordarea compensaţiilor ce reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamentele silvice se alocă de către stat anual prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, aspect care nu a fost analizat în speţa de faţă de către prima instanţă şi care este infirmat de prevederile H.G. nr. 428/2013.

Cu privire la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză.

Apreciază judicios raţionamentul primei instanţe conform căruia acesta a constatat incidenţa termenului de 3 ani prevăzut art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în speţa de faţă, însă, în ceea ce priveşte pretinsa incidenţă a unei condiţii suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripţie în speţa de faţă, aserţiunile instanţei sunt eronate.

Instanţa a considerat aşadar că "dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiţie suspensivă, de îndeplinirea acesteia depinzând naşterea raportului juridic obligaţional" instanţa înţelegând de fapt prin publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiţii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în ipoteza în care în care ar fi îndeplinite condiţiile cerute de lege în speţa de faţă pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensaţiilor pretinse, naşterea dreptului acesteia nu este condiţionată sau influenţată de către Decizia Comisiei atât timp cât acest drept a fost prevăzut şi rezidă în dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Prima instanţă face o confuzie în considerentele sentinţei atacate cu privire la actul normativ care stabileşte dreptul pentru obţinerea compensaţiilor urmare a unei interpretări eronate a dispoziţiilor H.G. nr. 861/2009 care, la art. 6 alin. (2), stipulează faptul că "Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Prevederile art. 6 alin. (2) din hotărârea menţionată de care se prevalează instanţa în susţinerea propriei teorii nu fac decât să amâne, cel mult, acordarea efectivă a acestor compensaţii nu să suspende dreptul persoanelor în a le solicita cum în mod eronat încearcă să se acrediteze.

Aşa cum a menţionat anterior, dreptul reclamantei, în situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile necesare acordării acestor compensaţii, rezidă în dispoziţiile Codului Silvic (Legea nr. 46/2008) şi nu este şi nici nu a fost influenţat de emiterea Deciziei Comisiei.

Mai mult, chiar dacă prima instanţă nu s-ar fi aflat în eroare cu privire la actul normativ care stabileşte dreptul persoanelor îndreptăţite la obţinerea compensaţiilor şi ar fi considerat că acest drept îşi are izvorul în dispoziţiile art. 97 din Codul Silvic, iar H.G. nr. 861/2009, prin art. 6 alin. (2), nu face decât să suspende acest drept, o astfel de interpretare ar fi de asemenea eronată ca urmare a eludării unor norme elementare de tehnică legislativă.

În atare situaţie, sunt evidente deficienţele soluţiei primei instanţe care s-a limitat în a analiza superficial normele de drept material în speţa de faţă şi a considerat că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea de către reclamantă a compensaţiilor pentru anul 2008 în temeiul Legii nr. 46/2008.

Cu privire la fondul litigiului, instanţa se rezumă, în considerentele sentinţei, în a stabili că prin simpla publicare a Deciziei Comisiei în Jurnalul Naţional al Uniunii Europene, în mod implicit reclamantei i s-ar cuveni banii solicitaţi cu titlu de compensaţii în temeiul prevederilor Codului Silvic.

În acest sens, se arată că faptul că la rubrica Durată şi buget din cadrul Deciziei se indică expres că Schema, care va expira la 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie şi publicată în Monitorul Oficial al României.

Or, în speţa de faţă, Schema nici nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi părţile nu se mai află înăuntrul termenului care a expirat la data de 31 decembrie 2013.

Nici cu privire la justificarea pretenţiilor reclamantei, instanţa nu a aprofundat speţa supusă judecăţii şi s-a limitat în a califica prematuritatea invocată de recurent ca fiind o apărare de fond fără a cerceta amănunţit dacă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de H.G. nr. 861/2009.

Acordarea eventualelor compensaţii este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe prevăzute expres de actul normativ, ori, în prezenta speţă, în afara unor documente, apreciate de reclamantă ca fiind relevante, nu se regăsesc nici măcar documente care să ateste dreptul de proprietate sau copie de pe contractul de administrare care să ateste dreptul părţii de a solicita astfel de compensaţii.

Soluţia primei instanţe este profund deficitară, prin aceea că instanţa ar fi trebuit a analiza dacă sunt îndeplinite cerinţele premergătoare formulării unei astfel de acţiuni şi, în caz contrar, să fi respins acţiunea ca urmare a acestui viciu.

Instanţa a luat ca fiind corect întocmite centralizatoarele de preţuri întocmite de reclamantă doar prin prisma faptului că ele nu au fost contestate de către pârâţii din litigiu, care oricum nu aveau posibilitatea de a le contesta, atât timp cât nu au o astfel de competenţă în materie, art. 6 lit. e) din Anexa 1 din H.G. nr. 861/2009 fiind explicit în acest sens şi stabilind în mod expres că fişa de calcul trebuie avizată de structurile teritoriale de specialitate din subordinea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Această avizare, activitate ce presupune verificarea şi confirmarea exactităţii celor efectuate de ocolul silvic, se realizează, aşadar de o entitate anume determinată ce are atribuţii concrete în acest sens, or, instanţa a considerat ca fiind lipsit de relevanţă acest aviz şi, implicit, ca fiind corecte şi obiective pretenţiile reclamantei.

3. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 28.09.2016 s-a constatat că raportul întocmit de magistratul - asistent respectă cerinţele art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. şi s-a dispus comunicarea acestuia, în temeiul art. 493 alin. (4) din acest act normativ, cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 26.01.2017 s-a dispus, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului şi fixarea unui termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 09.05.2017.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister, instanţa de control judiciar reţine că acesta este nefondat.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic.

În conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, sumele pentru acordarea de compensaţii reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amendamentele silvice, se alocă de către stat anual, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 428/2013 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru ape, păduri şi piscicultură, precum şi pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 48/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice şi pentru modificarea unor acte normative în domeniul mediului şu schimbărilor climatice, în vigoare la data formulării acţiunii, Departamentul pentru ape, păduri şi piscicultură se finanţează de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că numai Departamentul pentru ape, păduri şi piscicultură ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că acesta nu are buget propriu pentru sumele privind compensaţiile şi implicit, calitatea de ordonator principal de credite, astfel încât, se justifică chemarea în judecată a ambelor autorităţi.

Totodată, la data de 23.01.2015, H.G. nr. 428/2013 a fost abrogată prin H.G. nr. 38/2015, care la art. 3, prevede că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (care a fost citat în cauză în calitate de recurent-pârât), se substituie în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din toate actele normative, contractele, convenţiile, înţelegerile, protocoalele, memorandurile şi acordurile, precum şi toate litigiile în care fostul Minister al Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru ape, păduri şi piscicultură, sunt părţi.

Menţinerea în cauză a ministerului se impune şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 38/2015.

Rezultă astfel că ministerul menţionat fiind implicat în raportul juridic generat de problema sumelor pentru acordarea compensaţiilor, are calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, dată fiind similitudinea criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, instanţa de control judiciar le va trata în mod unitar.

Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă.

Prin cererea adresată instanţei de fond s-a solicitat acordarea despăgubirilor aferente anului 2008, ca temei de drept fiind invocate mai multe acte normative, între care H.G. nr. 861/2008, iar autoritatea publică pârâtă a refuzat acordarea despăgubirilor cu motivarea că ajutoarele de stat se pot acorda după primirea deciziei Comisiei Europene şi după publicarea Hotărârii Guvernului pentru aprobarea Normelor Metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat.

Recurenţii susţin că acţiunea reclamantei este prescrisă deoarece vizează anul 2008 pentru că prescripţia este anterioară intrării în vigoare a C. civ. este supusă regimului juridic instituit de Decretul nr. 167/1958.

Într-adevăr, pentru că acţiunea vizează acordarea de despăgubiri aferente anului 2008, prescripţia dreptului la acţiune este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar ea nu este prescrisă, aşa cum susţin recurenţii.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile H.G. nr. 861/2008 care prin art. 6 alin. (1) prevede că "formele de ajutor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. a), de) art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice şi de art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2009 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat".

Această prevedere legală face pe deplin aplicabilă în cauză art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia "Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul."

În speţă, decizia Comisiei Europene a fost comunicată la 19 iulie 2012, iar reclamanta s-a adresat ITRSV Cluj cu cererea la 30 decembrie 2012, astfel că acţiunea sa nu este prescrisă.

Nici criticile recurenţilor pe fondul cauzei nu sunt fondate.

Potrivit Anexei nr. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, "Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere" .

În compensarea restricţiilor aduse proprietăţii prin instituirea regimului de arie naturală protejată, art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că:

"Pentru terenurile din ariile naturale protejate, deţinute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensaţii pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate".

Conform art. 97 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic:

"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.".

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionarii durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1 la hotărâre.

Reclamanta a solicitat autorităţii recurente acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa, având categoria de folosinţă păduri, amplasat într-o arie naturală protejată, în temeiul dispoziţiilor normative anterior citate.

Înalta Curte constată că refuzul recurentului de a soluţiona favorabil cererea intimatei de acordare a despăgubirilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl dă acestei noţiuni.

Recurentul recunoaşte că în speţă sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861/2009 intrată în vigoare la 8 august 2009, dar susţine că nu a existat un refuz nejustificat al autorităţii publice în măsura în care au fost demarate procedurile pentru aprobarea normelor metodologice necesare care se află în procedura de avizare şi aprobare, că reclamanta nu a îndeplinit condiţiile cerute de decizia Comisiei Europene şi că nu a dovedit temeinicia pretenţiilor sale.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, condiţia cerută de prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 a fost îndeplinită pentru că există decizia Comisiei Europene de avizare a schemei de ajutor de stat, iar în privinţa faptului că nu a fost adoptată şi publicată hotărârea de guvern se poate aprecia că acesta nu reprezintă un motiv justificat de respingere a solicitărilor reclamantei.

În fine, în mod corect a fost înlăturat motivul refuzului invocat de autorităţile publice, întrucât pentru anul 2008 erau aplicabile normele metodologice amintite, care, la Anexa nr. 2 indicau modul de calcul al compensaţiilor care se acordă de către stat persoanelor fizice şi juridice pentru funcţiile de protecţie asigurate de pădurile proprietate privată încadrate la tipurile funcţionale T1 şi T2, respectiv tipurile funcţionale pentru care nu se reglementează procesul de producţie.

Abia începând cu data de 01.01.2010, conform celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36/2015, pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de lege "trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010".

De asemenea, judecătorul fondului a analizat judicios documentaţia prezentată de reclamantă pentru acordarea alocaţiilor bugetare prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, concluzionând că, în ceea ce priveşte sumele solicitate, în cuantum total de 165.981,14 RON, aferente anului 2008, acestea nu au fost contestate de către pârâţi, existând la dosar fişa de calcul a acestora, cu anexe de calcul, întocmite de către Ocolul Silvic Someşul Rece, în temeiul actelor normative.

Constatându-se datorată compensaţia pentru anul 2008, reiese că şi accesoriile sunt datorate, respectiv dobânda legală, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

Avându-se în vedere cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, Înalta Curte o va admite în parte şi va obliga recurenţii-pârâţi la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs către intimata-reclamantă, în baza art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de Departamentul pentru Păduri şi Piscicultură şi de Ministerul Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) împotriva sentinţei nr. 512 din 31 octombrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenţii - pârâţi Departamentul pentru Păduri şi Piscicultură şi de Ministerul Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 de RON, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2017.