Territorial jurisdiction of union-initiated administrative actions: exclusivity of union headquarters venue under labor law analogy

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului de sindicat A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj, a solicitat recunoaşterea dreptului pretins, respectiv acordarea ajutoarelor ce i se cuvin, conform prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa VII, cap. II, Secţiunea a III-a din Legea-cadru nr. 284/28.12.2010, art. 127 alin. (5) şi (6), lit. g) din H.G. nr. 257/2011 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi obligarea pârâţilor la repararea pagubei cauzate, respectiv: achitarea în totalitate a ajutoarelor cuvenite în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Cap. II, Anexa VII la Legea nr. 284/2010, sume ce ar fi trebuit stabilite conform art. 20 alin. (1) şi (2) din Cap. II, Anexa VII la Legea nr. 284/2010, la salariul funcţiei de baza din ultima lună de activitate şi fără a fi supuse impozitului pe venit (16%) şi cotelor de contribuţii obligatorii potrivit Codul fiscal (10,5% CAS şi 5,5% CASS), la care se adaugă dobânzile legale şi indicele de inflaţie aferente sumelor datorate la data pensionării.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 5927 din 12 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că acţiunea vizează raportul de serviciu a funcţionarului public, reprezentat de sindicatul reclamant (în baza unei împuterniciri scrise din partea acestuia), competenţa materială de soluţionare aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, potrivit dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat instanţa că aplicarea prin analogie a considerentelor deciziei pronunţate în recurs în interesul legii (decizia nr. 1/21.01.2013 a ICCJ) nu este admisibilă în cauză, întrucât situaţia premisă este diferită, nefiind un caz de competenţă teritorială exclusivă, ci alternativă (în materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanţa de la sediul pârâtului). Având în vedere acest aspect, precum şi împrejurarea că sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrului său de sindicat, care are domiciliul în judeţul Dolj, instanţa a apreciat că, din ambele perspective ale competenţei teritoriale alternative, Tribunalul Dolj este competent să judece cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.01.2018, sub acelaşi număr de dosar.

2.2. Hotărârea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 505 din 20 februarie 2018, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cauză nu au aplicabilitate prevederile cu caracter general ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci competenţa teritorială se determină în raport de dispoziţiile speciale cuprinse în Legile nr. 62/2011, nr. 188/1999 şi nr. 53/2003.

Coroborând dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 66/2011, cu cele ale art. 117 din Legea nr. 188/1999, se desprinde concluzia că, în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcţionarului public - litigii ce urmează a fi soluţionate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor, în virtutea prevederilor art. 109 din Legea anterior menţionată -, dispoziţiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici, urmează a-şi găsi aplicabilitatea dispoziţiile cuprinse în Codul Muncii care reglementează o astfel de competenţă.

Prin Decizia nr. 1/21.01.2013 privind recursul în interesul legii, ICCJ a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul reclamantului.

Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate a acţionat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului, aflat în Bucureşti, şi nu de domiciliul membrului său în numele căruia a formulat acţiunea.

Competenţa stabilită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 din Codul Muncii este una teritorială exclusivă, prin aceasta asigurându-se o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor reclamantului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâţilor, în favoarea membrului de sindicat, la recunoaşterea dreptului pretins, respectiv achitarea în totalitate a ajutoarelor cuvenite, în temeiul dispoziţilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa VII din Legea-cadru nr. 284/2010, inclusiv a dobânzii legale şi indicele de inflaţie aferente sumelor datorate la data pensionării.

Înalta Curte constată că, în cauză, acţiunea a fost formulată de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului său de sindicat.

Instanţele aflate în conflict s-au considerat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului/reclamanţilor, apreciind diferit asupra problemei legitimităţii procesuale a sindicatelor, respectiv dacă acestea acţionează în calitate de reclamanţi sau doar ca reprezentanţi ai membrilor săi.

Problema calităţii procesuale active a organizaţiilor sindicale a fost semnalată prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, apreciindu-se că nu există un punct de vedere unitar în cazul acţiunilor în justiţie promovate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, practica judiciară având un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizaţiilor sindicale.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea acestor recursuri în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 118 din 01 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Aşadar, prin decizia invocată s-a constatat că textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizaţii, depăşind limitele unui simplu drept de reprezentare legală, fiind recunoscută calitatea de reclamant în conflictele colective de muncă, iar potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", şi în cazul conflictelor individuale de muncă, unde poate acţiona chiar şi fără un mandat expres.

Înalta Curte apreciază că, deşi prin decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii s-au pus în discuţie aspecte privind interpretarea unor prevederi ale Codului muncii, argumentele juridice privind calitatea procesuală de reclamante a organizaţiilor sindicale depăşesc cadrul litigiilor de muncă, fiind aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi în cauze de altă natură în care au fost formulate acţiuni de către organizaţiile sindicale.

În cauza de faţă acţiunea a fost promovată de organizaţia Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului său de sindicat, cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din legea nr. 554/2004.

Această interpretare este conformă soluţiei de unificare a jurisprudenţei adoptate în şedinţa judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi din data de 22 mai 2017, conform căreia, în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă revine Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sindicatul reclamant având sediul în circumscripţia acestei instanţe.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate şi pe pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj, în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2018.