Judicial review of Constitutional Court jurisdictional acts and obsolescence of interim suspension pending annulment
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by both the Constitutional Court and the plaintiff, thereby upholding the first-instance decision that had rejected the request to suspend the enforcement of a Constitutional Court Plenary decision and the request to refer a constitutionality objection. The dispute concerned the nature of the Plenary decision regarding the drafting rules for separate or concurring opinions, with the plaintiff seeking its suspension under administrative law pending an annulment action, while the Constitutional Court argued the act was jurisdictional and exempt from judicial review. Relying on Article 14 of Law No. 554/2004 and Article 496 of the Code of Civil Procedure, the court held that the suspension order had ceased to have legal effect once the underlying annulment action was resolved on the merits by a separate judgment, rendering the appeal devoid of object. Consequently, the court declined to analyze the substantive arguments regarding the exclusivity of the Constitutional Court’s jurisdiction or the proper classification of the Plenary decision, maintaining that the procedural status of the underlying case precluded further review.
Legislator headnote
AI generatedart. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ, art. 3 din Legea nr. 47/1992, art. 50 din Legea nr. 47/1992; Judicial review of Constitutional Court jurisdictional acts and obsolescence of interim suspension pending annulment: The dispute concerned the nature of the Plenary decision regarding the drafting rules for separate or concurring opinions, with the plaintiff seeking its suspension under administrative law pending an annulment action, while the Constitutional Court argued the act was jurisdictional and exempt from judicial review. Relying on Article 14 of Law No. 554/2004 and Article 496 of the Code of Civil Procedure, the court held that the suspension order had ceased to have legal effect once the underlying annulment action was resolved on the merits by a separate judgment, rendering the appeal devoid of object. Consequently, the court declined to analyze the substantive arguments regarding the exclusivity of the Constitutional Court’s jurisdiction or the proper classification of the Plenary decision, maintaining that the procedural status of the underlying case precluded further review.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural basis cited in the dispositive section to dismiss the appeal as unfounded due to the cessation of effects of the interim measure.
Full text
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a, în data de 24 iulie 2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Curtea Constituţională, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
Suspendarea executării Hotărârii nr. 1/2017 pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 3044/2017 din 25 august 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă şi a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
3.1 Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Curtea Constituţională a României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul exercitat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
În motivare, arată că hotărârea primei instanţe, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă, este dată cu nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin întâmpinarea formulată în prima instanţă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 în situaţia în care excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniilor separate va respinsă şi instanţa va califica această hotărâre ca fiind un act administrativ.
Susţine că excepţia invocată respectă condiţiile admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, fiind una veritabilă, cuprinzând elementele inerente structurii unei excepţii de neconstituţionalitate (textul contestat din punct de vedere al constituţionalităţii, textele constituţionale pretins încălcate, precum şi motivarea din partea autorului excepţiei), a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, priveşte o dispoziţie dintr-o lege, textul criticat este în vigoare, are legătură cu soluţionarea cauzei- fiind aplicabil în cauza dedusă judecăţii, a fost ridicată de una dintre părţi, de pârâtă şi nu a fost constatat neconstituţional până în prezent.
În privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în soluţionarea procesului mai arată că instanţa, în soluţionarea cererii de suspendare şi-a întemeiat hotărârea pe această dispoziţie şi a considerat că noţiunea de act administrativ cuprinde şi această categorie de hotărâri, ca atare, s-ar fi impus sesizarea Curţii Constituţionale.
3.2 Recursul exercitat împotriva respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale a României nr. 1 din 22 mai 2017 este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, C. proc. civ. se arată hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică,competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Instanţa de fond în mod eronat a calificat Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente ca fiind un act administrativ, dat de Plenul Curţii Constituţionale în exercitarea atribuţiilor administrative.
Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică, competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Curtea Constituţională a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de temeiurile de drept şi natura actului a cărei suspendare se solicită, arătând că hotărârea priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale şi, ca urmare, nu poate fi supusă controlului de legalitate de către instanţele de judecată şi nu poate face obiectul unei cereri în instanţă pentru suspendarea acestuia, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Natura juridică a hotărârii a fost stabilită în mod expres la art. 4 a acestei hotărâri care prevede că "Art. 4 - Prezenta hotărâre priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora".
Potrivit art. 3 din Legea nr. 47/1992 "(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale.(3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".
Totodată, prevederile art. 50 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii Curţii, îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege. Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii, iar conform art. 14 din Legea nr. 47/1992, "Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte".
Ca atare, prevederile legale de organizare şi funcţionare stabilesc competenţa exclusivă a Plenului Curţii Constituţionale în luarea măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale, precum şi în stabilirea compatibilităţii regulilor procedural civile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale.
Instanţa de fond stabileşte că Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/2017 nu priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale.
În mod greşit a statuat instanţa de fond că "compatibilitatea procedurii civile cu procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 47/1992, se va stabili de Curte ori cu ocazia desfăşurării concrete în faţa ei a uneia din procedurile jurisdicţionale enumerate expres şi limitativ în cadrul legii nr. 47/1992, (..) fie va stabili această compatibilitate prin intermediul unei hotărâri de principiu, ce se aplica în general în toate cauzele (...).
În combaterea celor reţinute de prima instanţă, în sensul că nu există nici o prevedere legală care să menţioneze că o astfel de hotărâre de principiu ar avea natura unui act jurisdicţional şi că, prin urmare, ar fi un act administrativ cu caracter normativ, invocă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii Curţii, îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege. Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţi
În acest context, mai arată că şi anterior acestei hotărâri, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre cu asemenea valoare, respectiv Hotărârea nr. 20/2008 referitoare la compatibilitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă cu natura procedurii jurisdicţionale în faţa Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din data de 7 octombrie 2008, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale precum cele invocate în hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/2017. Ar însemna, pe cale de consecinţă, că şi aceasta este un act administrativ cu caracter normativ.
În aplicarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992, teza a doua, conform cărora plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii, trebuie coroborată cu teza întâi a aceluiaşi articol, în sensul că Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii în legătură cu atribuţiile prevăzute de Constituţie şi lege. Or, atribuţiile Curţii Constituţionale prevăzute de Constituţie şi lege sunt cele cuprinse în art. 146 lit. a) - l) din Constituţie şi art. 23 şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În temeiul acestui text legal, în aplicarea art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea are competenţa de a stabili compatibilitatea între C. proc. civ. şi procedura în faţa Curţii Constituţionale atât printr-un act distinct, cât şi în cuprinsul unuia dintre actele emise în cadrul atribuţiilor reglementate de art. 146 lit. a) din Constituţie, opţiunea aparţine exclusiv Curţii.
În cazul de faţă, în mod evident, compatibilitatea regulilor procedural civile în privinţa redactării opiniilor separate/concurente nu putea fi stabilită în corpul deciziei la care se face opinie separată, ci doar printr-un act distinct. Având în vedere că judecătorul redactează opinia separată concurentă ulterior pronunţării soluţiei şi, de cele mai multe ori, ulterior redactării deciziei, este evident că decizia în sine nu poate şi nu are căderea de a face referiri la aceste opinii.
Instanţa constituţională este cea care îşi stabileşte competenţa potrivit art. 3 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi, odată stabilită, nici o altă autoritate publică nu o poate contesta. Or, ceea ce rezultă din hotărârea atacată este că instanţa de fond contestă competenţa Curţii, apreciind că în situaţia în care Curtea Constituţională ar fi stabilit toate acestea prin decizia/hotărârea/avizul consultativ pronunţat ar fi avut competenţă şi că actul astfel pronunţat nu ar fi avut nici o caracteristică asociată actului administrativ, însă, întrucât Curtea a pronunţat o hotărâre distinctă înseamnă că această hotărâre este act administrativ. Prin urmare, în opinia instanţei ce a judecat în fond prezenta cauză caracterul administrativ sau jurisdicţional se apreciază în funcţie de calea procedurală aleasă de către Curtea Constituţională, ceea ce nesocoteşte art. 3 alin. (2) şi art. 50 din Legea nr. 47/1992.
Hotărârea nr. 1/2017 nu este contrasemnată de secretarul-general al Curţii Constituţionale tocmai pentru a nu exista nici un dubiu cu privire la natura actului şi pentru a indica faptul că în nici un caz nu poate fi calificat un asemenea act ca unul administrativ, ştiut fiind că secretarul general al Curţii exercită numai atribuţii administrative [a se vedea art. 24 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale]. De asemenea, secretarul general contrasemnează hotărârile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale în materie administrativă şi dispune înregistrarea acestora în registrul hotărârilor Plenului administrativ al Curţii Constituţionale. Or, hotărârea în cauză nu a fost înregistrată în acest registru, ci într-unul distinct ţinut conform art. 42 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte analiza pe care instanţa judecătorească de fond a realizat-o cu referire la noţiunile de persoană vătămată, caz bine justificat şi paguba iminentă, se constată că la pag. 9 a sentinţei se realizează un control de constituţionalitate a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 1/2017, deşi instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a exercita controlul de constituţionalitate, ci doar controlul de legalitate a actelor administrative.
Cu privire la conţinutul Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017 se constată că acesta nu reglementează un set de reguli noi, distincte de prevederile art. 426 alin. (2) din C. proc. civ., ci stabileşte compatibilitatea acestui text procedural civil cu procedura în faţa Curţii Constituţionale, în sensul că aceste considerente presupun raţionamentele logice pe care judecătorul Curţii Constituţionale se bazează şi le aplică în formarea, dezvoltarea şi susţinerea punctului său de vedere şi, pe de altă parte, apelarea la concepte/repere ştiinţifice/doctrinare. Ceea ce excedează obiectului opiniei separate/concurente astfel prezentate, spre exemplu consideraţii care pun în discuţie caracterul general obligatoriu al deciziei pronunţate sau critici făţişe la adresa judecătorilor aflaţi în opinie majoritară, nu pot fi calificate drept considerente în sensul art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. Ca atare, în acest caz, judecătorul nu îşi expune propriile considerente ce fundamentează o soluţie contrară/aceeaşi soluţie dar cu altă motivare ci, din contra, într-o asemenea situaţie, actul astfel întocmit reprezintă un act cu caracter personal care excedează dispoziţiilor art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. şi nu poate avea semnificaţia unei opinii separate/concurente, chiar dacă este intitulată în acest fel.
Prin urmare, într-un asemenea caz, este firesc ca înscrisul respectiv să nu fie ataşat dosarului cauzei, aşadar, deciziei/hotărârii/avizului consultativ pronunţat de Curtea Constituţională, din moment ce nu întruneşte elementele ce caracterizează, potrivit C. proc. civ., o opinie/separată/concurentă. Întrucât operaţiunea tehnică de dispunere a ataşării la dosarul cauzei şi a publicării opiniei separate/concurente împreună cu decizia, aparţine preşedintelui Curţii Constituţionale, tot ca o operaţiune tehnică, subsumată procedurii jurisdicţionale, revine preşedintelui competenţa de a dispune ca opinia separată/concurentă, după caz, să nu se publice împreună cu decizia în Monitorul Oficial al României, Partea I sau pe pagina de internet a Curţii şi nici să nu se ataşeze la dosarul cauzei.
Luând în considerare cele expuse mai sus rezultă cu evidenţă că prin conţinutul său Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017 reprezintă un act al Curţii Constituţionale care vizează compatibilitatea procedurii civile cu procedura în faţa Curţii Constituţionale.
Aşadar, prin hotărârea atacată, ca urmare a unei interpretări superficiale a prevederilor legale privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească de fond, cu încălcarea competenţei exclusive a Curţii Constituţionale şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, a calificat drept act administrativ Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017, respingând astfel excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Curtea Constituţională.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. arată că prima instanţă a încălcat conţinutul normativ al art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că motivele reţinute pentru demonstrarea calităţii reclamantei de persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004, sunt contradictorii.
Astfel, la pagina 10 a sentinţei se vorbeşte în contextul analizei noţiunii de "pagubă iminentă" despre o chestiune de interes legitim public şi de un interes legitim privat, iar că reclamanta nu a dovedit interesul legitim privat, drept pentru care "nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente".
Instanţa judecătorească trebuia să stabilească mai întâi dacă reclamantul este o persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 şi, după aceea să analizeze cele două condiţii referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă.
Or, din motivarea sentinţei s-ar înţelege că reclamantul este persoană vătămată, drept pentru care s-a procedat la analiza cazului bine justificat şi a pagubei iminente. Dar, instanţa reţine că nu există pagubă iminentă pentru că reclamanta nu a demonstrat interesul legitim privat.
Prin urmare, instanţa a analizat condiţia pagubei iminente prin prisma interesului legitim privat al persoanei, iar din motivarea instanţei se înţeleg următoarele:
- reclamanta este persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 din moment ce se procedează la analiza cazului bine justificat şi a pagubei iminente;
- reclamanta nu este persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 din moment ce nu a dovedit interesul legitim privat încălcat.
Conchide, contrar celor stabilite de prima instanţă în această privinţă, că Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 22 iunie 2017 nefiind un act administrativ, reclamanta nu este persoană vătămată în sensul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind titulară a unui drept ori a unui interes legitim, nu a fost vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În privinţa motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub două aspecte:
1. Instanţa de fond a fost sesizată cu soluţionarea unei cereri de suspendare a actului, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 544/2004, însă prin hotărârea atacată sunt analizate motivele de nulitate invocate în anularea actului, instanţă realizând o judecată pe fond a cauzei care îşi are temeiul în prevederile art. 7, art. 8 cu aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, instanţa a încălcat substanţa art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că hotărârea atacată este dată cu depăşirea limitelor de verificare a împrejurărilor vădite de fapt şi de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul şi, în speţă, instanţa a analizat natura juridică a actului cu cercetarea motivelor invocate în anularea actului, pronunţându-se astfel asupra fondului cauzei, soluţionând o altă cauză, care nici măcar nu a fost încă înregistrată pe rolul unei instanţe judecătoreşti [cerere de anulare a actului].
Astfel, instanţa de fond analizează "cazul bine justificat" în raport cu conţinutul actului şi efectele acestuia, trecând peste temeiurile de drept invocate în emiterea actului şi fără a arăta temeiurile de drept pe care îşi întemeiază propriile considerente, reţine că cercetarea conţinutului actului au condus la constatări suficiente pentru a crea "aparenţa vădită de nelegalitate"(pag. 7 a Sentinţei). Aşadar, în întreaga cercetare reţinută în hotărârea atacată, instanţa de fond nu s-a limitat doar la acele împrejurări de drept care dovedeau competenţa exclusivă a Plenului Curţii Constituţionale în emiterea actului şi temeiurile de drept invocate, ci a analizat pe fond criticile de nelegalitate pe care este întemeiată cerea de "revocare" a actului, recalificând natura juridică a actului, realizându-se astfel o "incursiune" a autorităţii judecătoreşti în sfera atribuţiilor exclusive ale Curţii Constituţionale.
2. Instanţa judecătorească de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege şi cu art. 14 şi art. 50 din Legea nr. 47/1992.
Instanţa judecătoreasca a încălcat conţinutul normativ al art. 14 din Legea nr. 47/1992, prevalându-se de procedura după care a fost emisă Hotărârea nr. 1/2017. Astfel, indiferent de procedura aleasă de Curtea Constituţională pentru aplicarea art. 14 din Legea nr. 47/1992, substanţa acestui text de lege acordă deplina competenţă Curţii Constituţionale sa stabilească compatibilitatea între normele procedural civile cu procedura în faţa sa.
Instanţa judecătorească a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 47/1992, în sensul că le-a interpretat extensiv. Astfel, problema compatibilităţii normelor procedural civile cu procedura în faţa Curţii Constituţionale se subsumează noţiunii de act administrativ atunci când este stabilită prin aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, dar ea nu mai are trăsăturile unui act administrativ dacă este stabilită în corpul deciziei/hotărârii/avizului consultativ pronunţat în temeiul art. 146 lit. a) - l) din Constituţie şi art. 23 şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Având în vedere cele arătate mai sus, rezultă că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material invocate în prezenta cauză.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata reclamantă A. a formulat. prin care a solicita respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţiI publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Reclamanta-intimată a formulat cerere de suspendare a executării Hotărârii nr. 1/2017 pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la fondul cererii, având ca obiect anularea hotărârii a cărei suspendare se solicită în cauză, s-a pronunţat instanţa de contencios administrativ prin Sentinţa nr. 2924 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2018, hotărând următoarele:
A respins ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
A respins excepţia inadmisibilităţii cererii, ca fiind neîntemeiată.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat "A.", cu sediul profesional în Bucureşti, Bd. x, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională, cu sediul în sector 5, Bucureşti, Calea 13 septembrie - Palatul Parlamentului, nr. 2, bl. intrarea B1.
A anulat Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale a României nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 477 din 23 iunie 2017, în ceea ce priveşte prevederile art. 1 alin. (2), (3), (4), (5), ale art. 2 şi ale art. 3.
A dispus obligarea pârâtei la reataşarea opiniilor separate şi/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304 din 4 mai 2017 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, pronunţate în Dosarele x/2017 respectiv 1328D/2017, precum şi la obligarea ataşării pe site şi la transmiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României a acestor decizii împreună cu opiniile separate şi/sau concurente.
A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Înalta Curte observă că hotărârea care constituie obiectul controlului judiciar în prezenta cauză, pronunţată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi-a încetat efectele odată cu soluţionarea fondului cauzei, care a dezlegat aceleaşi probleme, şi anume, natura juridică a Hotărârii Plenului Curţii Constituţionale a României nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente şi admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Prin criticile formulate în recurs s-a susţinut, în esenţă, că natura actului, de act administrativ sau act jurisdicţional, nu depinde de forma pe care îl îmbracă, respectiv că este act jurisdicţional dacă este încorporat într-un act emis în cadrul atribuţiilor jurisdicţionale prevăzute de art. 146 din Constituţie şi este act administrativ normativ dacă este dat printr-un act distinct, în aplicarea art. 50 teza a doua din Legea nr. 47/1992, întrucât, esenţial în determinarea naturii actului, şi implicit a admisibilităţii acţiunii în contencios administrativ este că faptul că hotărârea emisă încorporează un act de voinţă de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, stabilită de art. 14 din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, fiind emis în cadrul competenţelor exclusive ale Curţii Constituţionale, nicio instanţă judecătorească nu îl poate cenzura nici sub aspectul legalităţii, dar nici în privinţa constituţionalităţii.
Având în vedere că suspendarea actului administrativ este o măsură provizorie de întrerupere sau amânare a efectelor manifestării de voinţă a autorităţii publice, menită să asigure protecţia juridică a persoanei potenţial vătămate, până la evaluarea legalităţii deciziei administrative de către instanţa fondului, legalitatea unei astfel de măsuri nu poate fi reevaluată în recurs după pronunţarea instanţei asupra cererii de anulare a actului.
Este adevărat că instanţa de contencios administrativ, soluţionând o cerere formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să efectueze o analiză sumară pentru a stabili natura de act administrativ a actului a cărei suspendare se solicită, însă această analiză nu poate transcende analiza efectuă de instanţa care s-a pronunţat deja asupra fondului cauzei.
Situaţia este analoagă şi în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, întrucât orice dezlegare în acest sens ar înfrânge efectele autorităţii de lucru judecat provizorii de care beneficiază Sentinţa nr. 2924 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2018 în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ.
Mai mult, orice analiză ar echivala cu nesocotirea dispoziţiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. Aşa fiind, nici dezlegările date de instanţă în cadrul unei astfel de proceduri nu pot avea autoritate de lucru judecat asupra fondului.
În concluzie, având în vedere că hotărârea care constituie obiectul recursului şi-a încetat efectele, Înalta Curte apreciază că, în cauză, controlul judiciar exercitat a rămas lipsit de obiect.
Având în vedere circumstanţele cauzei, Înalta Curtea nu este în măsură să se pronunţe asupra susţinerilor formulate de recurenta pârâtă, în sensul că actul a cărui suspendare se solicită, fiind emis în cadrul competenţelor exclusive ale Curţii Constituţionale, nu poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ nici sub aspectul legalităţii, dar nici în privinţa constituţionalităţii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte nu va analiza motivele de casare invocate.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar că hotărârea pronunţată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi-a încetat efectele odată cu pronunţarea instanţei asupra fondului cererii de anulare, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâta Curtea Constituţională a României şi de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 3044 din 25 august 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, atât în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cât şi în ceea ce priveşte cererea de suspendare, în Dosarele conexate nr. x/2017 şi nr. y/2017, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 18 decembrie 2018.
Procesat de GGC - LM