Penitentiary overcrowding and denial of dental care: liability of the Ministry of Justice under administrative tort and Article 3 ECHR.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat obligarea părţii pârâte să acţioneze pentru ca drepturile omului, în special ale deţinuţilor, să nu mai fie încălcate şi să ofere deţinuţilor condiţii minime obligatorii aşa cum sunt stipulate în OMJ nr. 433/C/2010, precum şi la plata sumei de 100.000 de euro daune morale pentru relele tratamente aplicate în perioada detenţiei de la 3 ianuarie 2014 şi până la în prezent, pentru îngrădirea drepturilor la sistemul sanitar stomatologic din penitenciare şi nerespectarea prev. art. 1 alin. (1) lit. a) şi b).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1142 din 30 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., deţinut în Penitenciarul Jilava, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a obligat partea pârâtă să asigure condiţiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deţinut, de suprafaţa menţionată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 433/C/2010 şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani şi 6 luni închisoare, fiind încarcerat începând cu data de 3 ianuarie 2014, termenul urmând să expire la 1 iulie 2019 .

În acest interval de timp, reclamantul şi-a executat pedeapsa cu închisoarea în mai multe penitenciare, fiind transferat, în mod repetat, la anumite intervale de timp între unităţile din Mioveni - Bucureşti Rahova - Giurgiu - Târgu Jiu - Bucureşti Jilava, la data formulării cererii de chemare în judecată aflându-se cazat temporar în acest din urmă penitenciar, unde a declarat că ocupă o celulă în suprafaţă de 34 mp alături de alţi 7 deţinuţi, adică aproximativ 4,25 mp/deţinut, cu menţiunea că anterior a fost cazat în condiţii de suprafaţă inferioară, precum este situaţia din Penitenciarul Mioveni unde a ocupat o cameră de 32,43 mp alături de alţi 14 deţinuţi, adică 2,02 mp/deţinut .

Prin Încheierea nr. 797 din 30 iulie 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Bucureşti Rahova, a fost admisă plângerea formulată de petentul A., fiind obligat Penitenciarul Bucureşti Rahova să ia măsurile legale necesare pentru a i se asigura petentului, în perioada în care se află în acest penitenciar, suprafaţa minimă de cazare de 4 mp.

De altfel, prin Adresa nr. x din 24 februarie 2017 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor s-a arătat faptul că reclamantului A. nu i-au fost «respectate condiţii minime de cazare, referitoare la spaţiu şi volum de aer», pentru «perioade scurte de timp», «din cauza fenomenului de supraaglomerare cu care se confruntă sistemul penitenciar românesc».

Cu toate acestea, prin Încheierea nr. 248 din 3 mai 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Colibaşi a fost respinsă plângerea formulată de petentul - condamnat A., reţinându-se că nu i-a fost încălcat dreptul la asistenţă medicală de specialitate - stomatologie.

Curtea mai constată că reclamantul a desfăşurat o bogată corespondenţă cu Ministerului Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, din conţinutul acesteia reieşind informarea despre probleme cu care s-ar fi confruntat în locurile de cazare, îndeosebi în referire la respectarea suprafeţei minime obligatorii individuale .

Nu a rezultat însă din analiza înscrisurilor depuse la dosar faptul aducerii în concret la cunoştinţa Ministerului Justiţiei de către partea reclamantă a problemelor sale stomatologice, respectiv a unor deficienţe în sistemul penitenciar sub acest aspect.

Referitor la chestiunea problemelor stomatologice învederate de reclamant, Curtea a constatat omisiunea acestuia de a se adresa cu o petiţie/sesizare în acest sens către Ministerul Justiţiei, astfel că nu se poate reţine în sarcina părţii pârâte existenţa unei conduite administrative ilicite sub aspectul pretinsei omisiuni de apărare a drepturilor afirmate de reclamant în referire la Ordinul ministrului justiţiei nr. 429/2012.

În plus, în contextul Încheierii nr. 248 din 3 mai 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Colibaşi prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentul - condamnat A., reţinându-se că nu i-a fost încălcat dreptul la asistenţă medicală de specialitate - stomatologie, Curtea nu identifică elemente obiectiv de natură a susţine temeinicia acţiunii reclamantului sub acest aspect.

Persoana privată de libertate nu are dreptul la a beneficia în mod gratuit de orice servicii medicale de medicină dentară, ci în limitele şi în condiţiile stabilite de normele juridice aplicabile; în mod similar şi în cazul tratamentelor protetice, cu menţiunea că în acest din urmă caz îi incumbă deţinutului în anumite condiţii contravaloarea contribuţiei persoanele aferente, gratuitatea asigurându-se dacă a intervenit pierderea funcţiei masticatorii în perioada detenţiei şi în măsura lipsei posibilităţilor financiare necesare pentru plata contribuţiei personale.

În cauză însă, din moment ce reclamantul nu a demonstrat că ar fi sesizat Ministerului Justiţiei pretinsa omisiune a penitenciarelor în care s-a aflat cazat de a lua măsurile necesare asigurării serviciilor medicale de medicină dentară, nu poate fi reţinută o conduită pasivă a autorităţii publice pârâte.

În schimb, concluzia instanţei este diferită sub aspectul asigurării spaţiului de cazare.

Lecturând atent funcţiile şi atribuţiile principale specifice Ministerului Justiţiei, Curtea de apel reţine că incumbă acestuia să acţioneze pentru respectarea drepturilor cetăţeneşti, iar, în mod particular în cazul persoanelor private de libertate, să asigure condiţiile pentru respectarea drepturilor acestora.

Este de domeniul evidenţei faptul că o astfel de sarcină ce revine Ministerului pârât implică, în scopul îndeplinirii sale, acţiuni concrete şi efective de verificare, analiză şi remediere a problemelor identificate în sistemul penitenciar; lista funcţiilor şi atribuţiilor incumbând Ministerului Justiţiei în acord cu H.G. nr. 652/2009 nu presupune doar o îndeplinire a lor de manieră teoretică sau aparentă prin simple corespondenţe formale purtate cu autorităţi aflate în subordine, cum sunt, potrivit Anexei la hotărârea de Guvern amintită, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate, ci prin acţiuni de natură a asigura o respectare efectivă a drepturilor în discuţie.

În acest context, în mod corect partea reclamantă a pus în discuţie modalitatea în care Ministerul Justiţiei a înţeles să îşi îndeplinească propriile atribuţii stabilite prin H.G. nr. 652/2009, dl. A. fiind creditor al obligaţiei instituite de art. 6 pct. IV.2 amintit, având dreptul de a solicita Ministerului Justiţiei asigurarea condiţiilor pentru respectarea drepturilor sale în calitate de persoană privată de libertate, în referire la spaţiul minim obligatoriu prevăzut prin Normele metodologice aprobate prin OMJ nr. 433/C/2010.

Chiar dacă administrarea sistemului penitenciar din România se face în mod direct de Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate, totuşi acestea se află sub controlul pârâtului Ministerul Justiţiei, căruia îi incumbă ca atribuţie proprie asigurarea condiţiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor private de libertate. Din moment ce autoritatea publică pârâtă rămâne în pasivitate pentru îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor sale, conduita sa administrativă este susceptibilă de sancţionare judiciară la cererea persoanei interesate, vătămată de inacţiunea Ministerului Justiţiei inclusiv la sesizarea expresă ce îi este adresată.

În consecinţă, Curtea va obliga partea pârâtă să asigure condiţiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deţinut, de suprafaţa menţionată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 433/C/2010.

Curtea nu va acorda însă reclamantului vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 se limitează doar să facă vorbire despre "despăgubiri pentru daune materiale şi morale", astfel că, în lipsa reglementării detaliate în conţinutul actului normativ menţionat, se vor aplica în completare dispoziţiile dreptului comun general.

În acest din urmă sens, art. 1349 - Răspunderea delictuală - alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, prevede că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.", iar potrivit art. 1357 - Condiţiile răspunderii - din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile pentru fapta proprie sunt deci (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pentru lămurire, Curtea mai arată că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. În măsura în care prejudiciul poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial (a), având caracter moral (nepatrimonial) atunci când nu este susceptibil de evaluare bănească (b).

În cazul concret, Curtea apreciază că sancţionarea conduitei administrative deficitare a părţii pârâte şi obligarea acesteia de a ieşi din pasivitate constituie o reparaţie suficientă pentru prejudiciul de natură morală suferit de reclamant ca efect al condiţiilor de cazare din penitenciarele în care s-a aflat. În plus, deşi Ministerul Justiţiei are atribuţii în materia analizată, totuşi condiţiile efective de cazare sunt influenţate îndeosebi de acţiunea principală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, respectiv a unităţilor sale subordonate, astfel că prejudiciul pretins de partea reclamantă se află în principal în raport de cauzalitate cu conduita acestora din urmă, care administrează spaţiile de cazare, atât din punctul de vedere al infrastructurii, cât şi al numărului de persoane cazate efectiv în fiecare cameră.

3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 1142 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

Prin recursul declarat de reclamant se solicită obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro, ca urmare a îngrădirii dreptului la tratament stomatologic. Reclamantul susţine că a fost ţinut în condiţii de supraaglomerare şi a pierdut o mare parte din masa dentară pentru că i-a fost îngrădit dreptul la tratament.

A adresat pârâtului intimat mai multe cereri, invocând în acelaşi timp dispoziţiile H.G. nr. 652/2009.

Prin recursul pârâtului se solicită casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiţiei să asigure condiţiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia în camerele de cazare din penitenciar de suprafaţa menţionată la art. 1 alin. (3) lit. a) din OMJ nr. 433/C/2010.

În primul rând, instanţa de fond în mod neîntemeiat a respins excepţiile invocate în cauză de către Ministerul Justiţiei, respectiv excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

În ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a arătat că, atât timp cât reclamantul prin acţiunea formulată, a solicitat acordarea daunelor morale fără a solicita anularea unui act administrativ emis de Ministerul Justiţiei, respectiv obligarea la o operaţiune administrativă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ nu este competentă din punct de vedere material.

Totodată, faţă de valoarea daunelor morale solicitate, respectiv 100 000 euro, a apreciat că, în baza art. 95 C. proc. civ., competenţa ar aparţine tribunalului.

În acelaşi timp, instanţa de fond în mod eronat a considerat că este de competenţa acesteia şi a secţiei de contencios acţiunea formulată de reclamant, în condiţiile în care nu s-a indicat actul cauzator de prejudiciu.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei a arătat că rolul Ministerului Justiţiei este de a vira sumele de bani necesare şi de a crea cadrul legal eficient, în acest sens fiind emis OMJ nr. 433/C/2010.

De menţionat că Ministerul Justiţiei nu are un raport direct cu deţinuţii din penitenciare, cu atât mai mult cu cât,potrivit art. 6 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 652/2009, cu modificări ulterioare, printre atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se regăseşte şi organizarea, coordonarea, evaluarea, controlul şi îndrumarea activităţilor privind asigurarea dreptului la asistenţă medicală al deţinuţilor, persoanele internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa şi al personalului din sistemul administraţiei penitenciare.

În vederea realizării şi exercitării obiectivelor şi funcţiilor din domeniul său de activitate, Ministerul Justiţiei îndeplineşte anumite atribuţii specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicări şi respectării reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în H.G. nr. 652/2009.

Totodată, în calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Justiţiei centralizează proiectele de buget transmise de instituţiile aflate în subordinea acestuia, printre care şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin urmare, Ministerul Justiţiei nu are nicio atribuţie legată de elaborarea proiectului de buget al unităţilor penitenciare din subordinea ANP, proiectul de buget al acestora realizându-se de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în baza solicitărilor formulate. Aşa încât, după repartizarea către ordonatorii secundari de credite, Ministerul Justiţiei nu poate stabili priorităţile în utilizarea acestor fonduri. De unde rezultă că Ministerului Justiţiei nu i se poate stabili concret o culpă în cazul aşa zisului prejudiciu moral suferit de reclamant.

Pe fond, acţiunea este neîntemeiată, având în vedere că, în perioadele în care a fost în custodia Penitenciarului Jilava, deţinutul a fost cazat în conformitate cu prevederile OMJ nr. 433/2010, aşa cum rezultă din Adresa nr. x din 31 martie 2017 emisă de Administraţia Naţională A Penitenciarelor, astfel: în perioada 5 decembrie 2016 - 14 decembrie 2016, reclamantul a fost cazat în camera de deţinere E6.9, cameră cu o suprafaţă de 34,07 mp, un volum de 102,21 mc, fără a include grupul sanitar şi camera de alimente, un număr de 8 paturi instalate la un efectiv mediu de 8 deţinuţi; în perioada 15 decembrie 2016 - 21 decembrie 2016, a fost cazat în camera de deţinere E 6.10, cameră cu o suprafaţă de 16.63 mp şi un volum de 49.88 mc, fără a include grupul sanitar şi camera de alimente, un număr de 8 paturi instalate la un efectiv mediu de 7 deţinuţi; în perioada 22 decembrie 2016 - 8 februarie 2017, reclamantul a fost cazat în camera de deţinere E 6.27, cameră cu o suprafaţă de 16.63 mp şi un volum de 4 paturi instalate la un efectiv mediu de 4 deţinuţi.

Începând cu data de 9 februarie 2017 până în prezent, reclamantul a fost transferat în mai multe penitenciare, iar la fiecare revenire a fost cazat la camera E 6.10.

Totodată, prin Adresa nr. x din 31 martie 2017, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a precizat faptul că toate camerele de deţinere menţionate anterior, în care a fost cazat deţinutul respectă prevederile OMJ nr. 433/2010 privind regimul de executare semideschis, respectiv 4 mp de spaţiu util, precum şi în privinţa iluminatului natural, iluminatul artificial, aerisire, păstrarea bunurilor şi obiectelor personale, servirea mesei şi desfăşurarea unor activităţi de educaţie.

4. Apărările formulate în cauză.

4.1. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului declarat recurentul-reclamant de ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Se arată că reclamantul nu a probat pretenţiile formulate, nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv că Ministerul Justiţiei are vreo culpă în producerea prejudiciului semnalat. Totodată, în considerarea răspunderii civile delictuale, trebuie probată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu precum şi culpa Ministerului Justiţiei, reclamantul neproducând nicio probă în acest sens.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 30 iulie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 3 decembrie 2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de părţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat în vreme ce recursul pârâtului se impune a fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Începând cu data de 3 ianuarie 2014, reclamantul recurent A. s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani şi 6 luni închisoare, în baza Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 431 din 17 octombrie 2016, emis conform Sentinţei penale nr. 423 din 2 iunie 2016 a Tribunalului Argeş.

La 16 decembrie 2016, reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat Ministerului Justiţiei să-i ofere condiţii de cazare minime obligatorii în penitenciarele în care este deţinut, precum şi 100.000 de euro daune morale pentru relele tratamente aplicate în perioada detenţiei, de la 3 ianuarie 2014, pentru îngrădirea drepturilor la sistemul sanitar stomatologic din penitenciare.

Instanţa de fond a a obligat partea pârâtă să asigure condiţiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deţinut, de suprafaţa menţionată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 433/C/2010 şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

În privinţa recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, o primă critică vizează soluţia dată excepţiei necompetenţei materiale a instanţei.

Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de fond, în raport de art. 10 alin. (1) şi (3) din L.554/2004, că este competentă să soluţioneze cauza întrucât pretenţiile reclamantului se întemeiază pe o pretinsă conduită administrativă deficitară a autorităţii în raport de Ordinele ministrului justiţiei nr. 433/2010 şi nr. 429/2012.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiţiei, în virtutea principiului disponibilităţii părţii, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligaţii corelative unor drepturi, atât drepturile, cât şi obligaţiile fiind necesar a forma un conţinut reglementat de anumite norme juridice.

Cu alte cuvinte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii

Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de faţă, în raport de obiectul acţiunii şi de motivarea în fapt şi în drept a acesteia, rezultă că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă.

În acest sens, sunt prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Aşadar, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât, în măsura în care este emitentul actului administrativ contestat sau nu a soluţionat în termen legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Judicios a stabilit instanţa de fond că prin obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată reclamantul impută pârâtului acţionat în faţa instanţei o conduită pretins deficitară în raport de Ordinele ministrului justiţiei nr. 433/2010 şi nr. 429/2012.

În analiza motivului de recurs ce vizează obligarea Ministerului la asigurarea condiţiilor pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deţinut, de suprafaţa menţionată la art. 1 alin. (3) lit. a) din OMJ nr. 433/C/2010, determinant este faptul că, ulterior datei de 30 martie 2017, data soluţionării cauzei de către instanţa de fond, respectiv la data de 3 noiembrie 2017, în baza Sentinţei penale nr. 539 din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova a dispus punerea reclamantului în libertate astfel că obligaţia pârâtului nu mai este de actualitate, neexistând un remediu actual în sensul pretenţiilor reclamantului.

În privinţa daunelor morale solicitate prin recursul reclamantului, fundamentate pe refuzul nejustificat al pârâtului de a-i asigura asistenţa stomatologică, Înalta Curte reţine următoarele:

Din analiza fişei dentare întocmite la Penitenciarul Bucureşti Jilava la data de 16 decembrie 2016 că reclamantul A. prezintă 10 absenţe din formula dentară, iar în două cazuri s-a consemnat "obturaţie ocluzală".

La 6 ianuarie 2016, reclamantul s-a adresat autorităţilor Penitenciarului Colibaşi cu o cerere prin care a solicitat a-i fi retrasă, din contul de deţinut, suma de 420 RON, reprezentând contravaloarea unei lucrări dentare ce urma să fie efectuată la cabinetul de stomatologie al penitenciarului. Cererea i-a fost, în mod formal, aprobată dar s-a constatat că, întrucât cabinetul stomatologic nu mai are materiale pentru efectuarea lucrărilor, s-a propus clasarea cererii şi revenirea la cabinet ulterior aprovizionării.

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede că persoanele private de libertate au dreptul să depună plângeri cu privire la măsurile adoptate de autorităţile penitenciarului în ceea ce priveşte drepturile lor, în faţa unui judecător delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate delegat de curtea de apel să supravegheze respectarea acestor drepturi. Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate fie să anuleze măsura contestată, fie să respingă plângerea.

Plângerea formulată de către reclamant, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, a fost respinsă de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în Penitenciarul Colibaşi, prin încheierea din 3 mai 2016 - dosar fond, reţinându-se că sunt aplicabile dispoziţiile art. 71 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 respectiv:, Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra cost, să fie examinată, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar,,.

S-a apreciat că reclamantului nu i s-a încălcat dreptul la asistenţă medicală de specialitate - stomatologie, având posibilitatea să formuleze o cerere pentru a fi examinat şi tratat, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar.

Înalta Curte reţine că, în speţă, a existat disponibilitatea reclamantului de a suporta costurile aferente tratamentului astfel încât, dată fiind situaţia particulară a Penitenciarului Colibaşi, se impunea asigurarea asistenţei stomatologice într-o altă unitate medicală.

Nu pot fi primite reţinerile instanţei de fond, referitoare la omisiunea reclamantului de a se adresa cu o petiţie/sesizare în acest sens către Ministerul Justiţiei. Reclamantul a uzitat de căile legale de contestare, în condiţiile Legea nr. 254/2013, nefiind necesară adresarea directă, către Minister, care, de altfel, are în subordine Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instituţie publică de interes naţional - art. 2 alin. (2), (4) din Legea nr. 293/2004.

Cu privire la lipsa tratamentului medical, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe rânduri că lipsa unui tratament medical adecvat în penitenciar poate prin ea însăşi ridica o problemă în temeiul art. 3, chiar dacă starea de sănătate a reclamantului nu impune eliberarea sa imediată. Statul trebuie să se asigure că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea unei persoane private de libertate sunt asigurate în mod adecvat, acordându-i, între altele, asistenţa medicală necesară - cauza Drăgan împotriva României.

CEDO a subliniat că tratamentul medical în unităţile penitenciare trebuie să fie adecvat şi comparabil cu calitatea tratamentului pe care autorităţile statului s-au angajat să îl ofere întregii populaţii. Acest lucru nu înseamnă totuşi că fiecărei persoane private de libertate trebuie să îi fie garantat acelaşi tratament medical care este disponibil în cele mai bune unităţi de sănătate din afara unităţilor penitenciare (Cara-Damiani împotriva Italiei, nr. 2.447/05, pct. 66, 7 februarie 2012). Autorităţile trebuie să se asigure totodată că diagnosticele şi îngrijirile sunt prompte şi corecte (Hummatov, pct. 115, şi Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72.286/01 pct. 104 - 106, 28 martie 2006) şi că, acolo unde natura afecţiunii medicale o impune, supravegherea este periodică şi sistematică şi implică o strategie terapeutică comprehensivă menită să vindece afecţiunile persoanei private de libertate sau să prevină agravarea lor, mai degrabă decât să le abordeze în mod simptomatic (Hummatov, pct. 109 şi 114; Sarban pct. 79 şi Popov împotriva Rusiei, nr. 26.853/04, pct. 211, 13 iulie 2006). De asemenea, autorităţile trebuie să demonstreze că au fost create condiţiile necesare pentru a se urma în mod concret tratamentul prescris (Visloguzov împotriva Ucrainei, nr. 32.362/02, pct. 69, 20 mai 2010).

În cauza prezentă, Înalta Curte observă că plângerea reclamantului în această privinţă, formulată către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, a fost respinsă fără să fi fost analizată în detaliu, din motive care au inclus constrângerile bugetare, fără a se avea în vedere disponibilitatea reclamantului de a suporta, pe cheltuială proprie, tratamentul stomatologic solicitat şi fără a se lua în considerare varianta tratării într-o altă unitate medicală.

Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Înaltei Curţi să concluzioneze că reclamantul nu a primit asistenţă medicală corespunzătoare, ceea ce echivalează cu o conduită administrativă deficitară, sancţionabilă în condiţiile art. 1349 C. civ.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral materializat într-o suferinţă, el trebuie să depăşească măsura a ceea ce este normal suportabil. Trebuie evaluată gravitatea suferinţei, şi nu neapărat gravitatea atingerii. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

În acest sens, având în vedere circumstanţele cauzei văzute în ansamblul ei, Înalta Curte va admite în parte capătul de cerere privind daunele morale formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 496 şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1142 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Va casa parţial sentinţa recurată şi rejudecând:

Va admite în parte şi capătul de cerere privind daunele morale formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Va fi respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1142 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Casează parţial sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite în parte şi capătul de cerere privind daunele morale formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM