Retrocession of former Jewish community property: appeals of both parties allowed, appeal court decision quashed and case remanded

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestaţie împotriva Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei atacate, în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar, în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în sensul că a anulat Decizia nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de către pârâtă şi a obligat pârâta să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x din 14 septembrie 2004; A respins solicitarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. s-a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurenta a precizat că prin cererea de recurs nu înţelege să conteste soluţia de anulare a deciziei emise de pârâtă, ci contestă exclusiv soluţia dată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, precum şi soluţia dată asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenta a arătat că prin emiterea Deciziei de respingere a cererii de retrocedare a fost negat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra imobilului revendicat, fiind lipsită astfel de dreptul de folosinţă asupra acestuia.

S-a susţinut că împrejurarea că nu a fost soluţionată pe fond cererea de restituire a reclamantei nu are nicio relevanţă, atâta timp cât prin acest comportament i s-a cauzat un prejudiciu, constând în lipsa de folosinţă a imobilului.

De asemenea, a fost criticată soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă, întrucât instanţa de fond a acordat numai suma de 2.000 RON din totalul de 6.807 RON, deşi suma percepută cu titlu de onorariu avocat nu este exagerat de mare, ci este proporţională cu activitatea desfăşurată efectiv de apărător, precum şi cu gradul de complexitate al cauzei.

Prin recursul formulat, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928 Comunitatea evreiască din Iaşi, înfiinţată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a Spitalului Israelit, întrucât, din analiza prevederilor legale rezultă faptul că pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunităţii mozaice este necesar să fie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de textul indicat.

S-a precizat că în cauză Comunitatea evreilor din Iaşi nu a solicitat instanţei verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege, drept pentru care reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 56 din Legea cultelor.

De asemenea, s-a subliniat că Spitalul israelit şi Comunitatea evreilor din Iaşi erau organizate diferit, aveau organe de conducere proprii şi bugete separate, astfel încât în lipsa diligenţelor întreprinse de preşedintele Comunităţii evreieşti nu se poate conchide că imobilul ce a aparţinut Spitalului Israelit a trecut de drept, prin efectul Legii cultelor din 1928, în patrimoniul Comunităţii Evreilor din Iaşi.

Astfel, s-a subliniat că în dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928 şi, de altfel, din niciunul din actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare nu a reieşit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Israelit din Iaşi în patrimoniul Comunităţii evreilor din Iaşi, motiv pentru care decizia emisă de recurenta-pârâtă este legală, iar instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că în mod greşit au fost acordate cheltuielile de judecată, întrucât în cauză pârâta nu se află în culpă procesuală care să determine acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 12 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 2 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 9 noiembrie 2011.

2. Cu privire la fondul recursului

Examinând sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), solicitând anularea deciziei contestate: în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale; în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască, preluată abuziv de Statul român şi acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. A solicitat şi plata sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 formulată de reclamantă, a respins ca nefondat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta A. a formulat la data de 14 septembrie 2004 cererea nr. x, prin care a solicitat pârâtei Comisia de retrocedare restituirea imobilului situat în Iaşi, str. x, arătând că aceasta este fostă proprietate a comunităţii evreieşti şi invocând dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Prin Decizia nr. 607 din 27 mai 2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, a respins cererea de retrocedare depusă de reclamantă, reţinând că solicitanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoaşterii continuităţii entităţii juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat, fără însă a se preciza expres în decizie cine a fost persoana juridică titulară de la care s-a preluat abuziv acest bun.

Abia în cuprinsul întâmpinării, pârâta o indică pe aceasta ca fiind Spitalul Israelit din Iaşi, aşa cum susţine, de altfel, şi reclamanta.

Instanţa de fond a apreciat că actul administrativ emis de pârâtă în soluţionarea cererii de retrocedare formulată de A. cuprinde elemente de fapt şi de drept care se pot constitui într-o motivare aptă să permită formularea unei apărări de persoana vătămată şi un control al legalităţii de către instanţă, singura carenţă în conturarea situaţiei de fapt fiind aceea că nu se indică, cum s-a arătat în cele ce preced, de la cine anume a fost preluat de către stat imobilul din str. x. Cum reclamanta a indicat încă de la început, odată cu depunerea cererii nr. x, că imobilul a fost iniţial al Azilului de Bătrâni şi cum pârâta a confirmat acest aspect prin întâmpinare, decizia contestată este motivată.

De asemenea, studiind documentaţia transmisă de pârâtă, instanţa de fond a constatat că reclamanta şi-a formulat numeroase apărări în scris şi că a fost reprezentată la şedinţele comisiei, fiindu-i respectat dreptul la apărare. Totodată, reclamanta a avut posibilitatea şi de a-şi formula apărări pe calea contestaţiei de faţă, nefiindu-i îngrădit nici de această dată dreptul de apărare.

În ceea ce priveşte criticile legate de soluţia concretă dată cererii reclamantei, curtea de apel a reţinut că decizia contestată constată că reclamanta nu a probat cu hotărâre judecătorească de recunoaştere a continuităţii, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, că este succesoarea entităţii juridice de drept privat care a fost titular al dreptului de proprietate. Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, rezultă că imobilul a aparţinut anterior anului 1928 Spitalului Israelit din Iaşi, aspect necontestat de pârâtă prin întâmpinare.

Reclamanta a susţinut că prin efectul Legii cultelor din 1928, imobilul a trecut de drept în proprietatea Comunităţii evreieşti, a cărei continuatoare este însăşi reclamanta, iar pârâta a arătat că imobilul a rămas după 1928 în proprietatea Spitalului Israelit, de la care a şi fost preluat de stat prin Decretul nr. 302/1948, potrivit procesului-verbal din acelaşi an, depus la dosar, fiind, aşadar aplicabile dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, dispoziţii coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestui ultim text de lege, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945. Îndreptăţirea la masurile reparatorii este condiţionată de continuarea activităţii ca persoana juridica pana la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constata că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii.

Prima instanţă a reţinut că legea face referire la fostul proprietar al bunului preluat abuziv de stat, acesta fiind îndreptăţit, prin continuatorii săi, la măsuri reparatorii - restituire în natură sau în echivalent. În conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1928, toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică.

Aşadar şi imobilul din str. x, a trecut în proprietatea comunităţii mozaice, "de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi", de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică, în 1929. Hotărârea judecătorească dată în constatarea îndeplinirii condiţiilor legale, hotărâre cerută de alin. (3) al art. 56 din aceeaşi lege, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate pentru ca în lipsa acesteia pârâtul să refuze recunoaşterea transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică.

Aşadar, bunul din str. x a fost la momentul preluării lui de către stat (1948) al comunităţii evreieşti, fiind afectat folosirii de către Spitalul Israelit din Iaşi, astfel explicându-se de ce în procesul-verbal de predare primire a figurat acesta şi nu Comunitatea evreiască.

Aşadar, a reţinut instanţa de fond că nu se mai impunea ca reclamanta să prezinte în faţa Comisiei dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit- bun al comunităţii evreieşti, A. având calitatea, recunoscută chiar de pârâtă, de reprezentantă a Comunităţii evreieşti.

Comunitatea evreiască este persoană juridică ce a existat în mod continuu din 1929, nefiind necesară o altă hotărâre de recunoaştere a calităţii de continuator, sens în care dispune şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a apreciat că nu poate proceda la analiza pe fond a dreptului reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 şi de a i se acorda despăgubiri, plenitudine de competenţă în acest sens având, în primă etapă, Comisia, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1093/2005. Aceasta, emiţând decizia contestată, a soluţionat cererea reclamantei pe excepţie, nu a verificat toate celelalte condiţii de fond ale O.U.G. nr. 83/1999.

Capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri a fost respins pentru acelaşi motiv, al soluţionării cererii de către Comisia specială în temeiul unei excepţii - cea a lipsei calităţii de continuatoare a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat, coroborat cu împrejurarea că nu s-a invocat şi probat vreun alt prejudiciu, determinat, eventual, de întârzierea în analiza cererii pe fond.

Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată, în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă şi dovedite în cauză.

Înalta Curte apreciază drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1928, atunci când a statuat că imobilul din str. x, afectat folosirii de către Spitalul Israelit, a trecut în proprietatea comunităţii mozaice, "de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi", de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte are în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunităţii mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiţionată de constatarea îndeplinirii cerinţelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituţii întreţinute de cultul mozaic şi dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăţi particulare.

Interpretarea dată de instanţa de fond este eronată, întrucât face abstracţie, în fapt, de existenţa alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competenţa de a constata îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită şi nici nu a dovedit că Spitalul Israelit ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privinţa imobilului menţionat.

Înalta Curte constată că, urmare însuşirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunităţii mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanţa de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România de a iniţia demersuri de restituire a bunurilor care au aparţinut organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispoziţiile art. 4 al Statutului Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deşi instanţa fondului a admis acţiunea, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menţionat. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluţionarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicţie împiedică instanţa de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Cât priveşte recursul declarat de A., Înalta Curte constată că, în actualul stadiu al procesului, nu poate proceda la analizarea criticilor acesteia, care privesc modul de soluţionare a cererii de obligare a Comisiei speciale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, precum şi la plata integrală a cheltuielilor de judecată. Aceasta în condiţiile în care soluţionarea acestor capete de cerere depinde de soluţia ce va fi dată capătului de cerere principal având ca obiect anularea Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de Comisia specială.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de A. şi Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinţei nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM