Judicial eligibility for magistracy: validity of "good reputation" bar based on isolated administrative fine for theft committed in early adulthood.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 august 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând: desfiinţarea, în parte, a Hotărârii nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pentru a fi declarată admisă la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, desfăşurat în perioada 30 iunie - 6 octombrie 2015, ca neîntemeiată; constatarea îndeplinirii de către reclamantă a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004; obligarea pârâtului să valideze rezultatul obţinut de reclamantă la concursul menţionat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 189/2016 din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a desfiinţat, în parte, Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului C.S.M., prin care s-a constatat că reclamanta nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pentru a fi declarată admisă la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, desfăşurat în perioada 30 iunie 2015 - 6 octombrie 2015; a constatat că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi a obligat pârâtul C.S.M. să valideze rezultatul obţinut de către reclamantă la concurs.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 189/2016 din 25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea cererii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul arată că în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta îndeplineşte cerinţa de bună reputaţie, prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. c) Legea nr. 303/2004.

Învederează că reclamanta s-a înscris şi a participat la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii organizat în perioada 30 iunie - 6 octombrie 2015, fiind declarată admisă la proba eliminatorie şi la interviu, dar cu ocazia verificării condiţiei de bună reputaţie s-a constatat că reclamantei i-a fost aplicată o sancţiune administrativă de 100 de RON pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. (furt calificat), motiv pentru care s-a apreciat, prin Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, că în privinţa reclamantei nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul-pârât critică soluţia primei instanţe din perspectiva modalităţii de săvârşire a faptei, prin Ordonanţa nr. 6718/P/2010 din data de 9 septembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi reţinându-se că la data de 03 iunie 2010, reclamanta s-a deplasat în magazinul B. situat în Complexul Comercial C. cu intenţia de a sustrage bunuri, sens în care aceasta a luat o pereche de sandale cu care a intrat în cabina de probă, unde a desprins eticheta cu sistemul de alarmă, după care a aşezat sandalele într-o sacoşă şi a ieşit din magazin. A fost depistată după ieşirea din magazin de către agentul de pază, bunul sustras a fost predat reprezentanţilor societăţii părţii vătămate, care au precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal. În declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, reclamanta a recunoscut comiterea faptei reţinute în sarcina sa.

Arată că această situaţie de fapt a fost analizată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la adoptarea Hotărârii nr. 1211 din 24 noiembrie 2015, care a făcut referire la natura administrativă a sancţiunii aplicate şi la comportamentul ulterior al reclamantei, reţinând că aceasta nu a mai comis alte fapte de aceeaşi natură însă apreciind că, în raport de faptă, forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită, precum şi de împrejurările comiterii acesteia, reclamanta nu îndeplineşte condiţia de bună reputaţie. Prin urmare, consideră că Plenul a adoptat o hotărâre motivată, în cadrul căreia a verificat toate criteriile prevăzute de art. 271 alin. (8) din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 439/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

De asemenea, susţine că în mod greşit judecătorul fondului a apreciat că fapta comisă de reclamantă reprezintă o abatere din adolescenţa acesteia, ce nu poate conduce la înlăturarea cerinţei de bună reputaţie, având în vedere că fapta a fost săvârşită de reclamantă la vârsta de 18 ani, când era majoră şi avea reprezentarea consecinţelor faptei sale, iar pe de altă parte, după cum chiar reclamanta a recunoscut, aceasta se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi a acţionat cu intenţie pentru sustragerea bunului dintr-un loc public. Intenţia a fost dovedită şi prin cele consemnate în Ordonanţa nr. 6718/P din 9 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, iar din modul în care a fost săvârşită, fapta nu poate fi considerată un moment de teribilism din adolescenţă.

Sub aspectul intervalului de timp de 5 ani şi 5 luni scurs de la momentul săvârşirii faptei până la data analizării de către Plen a îndeplinirii cerinţei de bună reputaţie, recurentul-pârât consideră că acesta nu este suficient de îndelungat pentru a se considera că fapta respectivă şi sancţiunea aplicată nu ar reprezenta elemente determinante în stabilirea bunei reputaţii a reclamantei. Mai mult, arată că nici reabilitarea nu poate conduce la reţinerea condiţiei de bună reputaţie, sens în care invocă Deciziile nr. 1722 din 29 martie 2012 şi nr. 5593/2010 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Mai arată că stabilirea în cuprinsul art. 271 alin. (8) din Regulament a unor limite temporale pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputaţii este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, distinctă de natura penală a faptei săvârşite de reclamantă.

Astfel, apreciază că deşi ulterior reclamanta nu a mai săvârşit alte fapte de natură penală, date fiind gravitatea faptei şi împrejurările în care a fost comisă, în mod judicios Plenul a constatat că reclamanta nu îndeplineşte condiţia bunei reputaţii, nefiind relevante susţinerile primei instanţe în sensul că reclamanta se bucură de apreciere şi nu a mai fost vreodată implicată în asemenea evenimente, deoarece respectul legii constituie o situaţie de normalitate, iar nu de excelenţă.

Consideră că nici rezultatele obţinute de reclamantă la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii nu justifică aprecierea primei instanţe în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţei bunei reputaţii.

Referitor la impactul faptei săvârşite de reclamantă asupra opiniei publice, arată că noţiunea de "reputaţie" presupune părerea publică favorabilă sau defavorabilă despre cineva, felul în care cineva este cunoscut sau apreciat, iar existenţa unei fapte de furt calificat atribuite unui viitor magistrat nu poate echivala cu o părere publică favorabilă acestuia. Exigenţele pe care le reclamă funcţia de magistrat, funcţie de demnitate publică, conduc la concluzia că noţiunea de bună reputaţie de care trebuie să dea dovadă viitorii magistraţi trebuie interpretată extensiv, astfel încât să satisfacă cerinţele opiniei publice cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorii judecători şi procurori.

Mai arată că în raport cu standardele de conduită impuse unui judecător, datoria acestuia de respect pentru legea morală este mult mai riguroasă, iar sancţiunea din partea colectivităţii mult mai aspră. Astfel, impactul social al unei fapte de furt calificat săvârşite de un viitor magistrat este major, în contextul în care acesta este chemat să soluţioneze sau să instrumenteze cauze având acelaşi obiect.

De asemenea, apreciază că nu trebuie avut în vedere doar impactul efectiv produs prin aducerea la cunoştinţa publicului a faptei săvârşite, ci şi impactul ipotetic, sens în care invocă Decizia nr. 5593/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, susţine că în mod greşit, prima instanţă nu a avut în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare, invocată de recurent, respectiv Deciziile nr. 1722/29 martie 2012 şi nr. 5593/2010, precum şi Sentinţa civilă nr. 2042 din 13 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică. Arată că recurentul-pârât nu a adus vreo critică pertinentă soluţiei instanţei de fond şi că prin Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015, Plenul CSM a constatat că nu îndeplineşte condiţia bunei reputaţii pe motiv că în mai 2010 a fost sancţionată cu o amendă administrativă în cuantum de 100 RON pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1968, faptă produsă într-un moment unic de rătăcire din viaţa sa, pe care şi-o asumă şi o regretă. Precizează că măsura amenzii a fost aplicată deoarece fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, aspect reţinut şi prin ordonanţa organului penal, date fiind circumstanţele reale în care a fost săvârşită, valoarea relativ redusă a prejudiciului care a fost acoperit prin restituirea bunului sustras şi circumstanţele personale ale învinuitului.

Faţă de motivele de recurs şi în acord cu instanţa de fond, arată că buna reputaţie presupune verificări faptice amănunţite, punctuale, or argumentarea recurentului este fundamentată pe prezentări abstracte, fără vreo referire concretă la persoana reclamantei.

Susţine că furtul săvârşit într-un loc public, conform noului C. pen. nu se consideră calificat, având loc o dezincriminare parţială în privinţa formei agravate, iar potrivit art. 271 alin. (9) din Regulament, la verificarea condiţiei bunei reputaţii sunt avute în vedere tipul şi împrejurările de săvârşire a faptei, forma de vinovăţie, tipul de sancţiune aplicată sau tipul de soluţie dispusa faţă de candidat, conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum şi perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii administrative sau de la rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, de renunţare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluţii prevăzute la alin. (8).

Or, recurentul nu a examinat fapta pentru care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, împrejurările săvârşirii faptei, conduita concretă avută la acel moment, conduita sa anterioară şi ulterioară, nerespectând dispoziţiile Regulamentului potrivit cărora nu se exclude per se posibilitatea ca o persoană care a săvârşit o faptă penală să fie respinsă pe motivul neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii, după cum nu se face vreo distincţie cu privire la forma de vinovăţie.

Referitor la faptă susţine că aceasta s-a datorat unui teribilism specific vârstei, faptă pe care şi-o asumă şi o regretă, fiind un accident, un fapt izolat, care nu o caracterizează şi nu o reprezintă, apreciind că acesta nu poate fi definitoriu pentru a-i decide evoluţia socială şi profesională pe toată durata vieţii. Consideră că această faptă a reprezentat o lecţie de viaţă şi că ulterior s-a îndreptat spre ştiinţele juridice, fiind admisă cu media 9,72 la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", pe care a absolvit-o cu media 9,20 în anul 2014, urmând cursurile de master la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 2015 a promovat atât examenul de admitere în Barou, cât şi pe cel de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii.

Precizează că interpretarea CSM duce la instituirea unei răspunderi perpetue în sarcina sa şi la incapacităţi şi interdicţii de mare gravitate pentru tot restul existenţei sale, recurentul ignorând încercarea sa de a-şi dovedi buna reputaţie prin ataşarea scrisorilor de recomandare date de cadrele didactice sub îndrumarea cărora a studiat începând cu clasele primare şi până la terminarea facultăţii. De asemenea, au fost ignorate şi caracterizările făcute de către angajatorii reclamantei din perioada ulterioară absolvirii.

Referitor la intervalul de timp de 5 ani şi 5 luni scurs de la momentul săvârşirii faptei arată că din hotărârea CSM nu rezultă ce perioadă de timp ar trebui să se scurgă pentru ca persoana în cauză, manifestând o conduită ireproşabilă, să nu fie percepută ca având pentru totdeauna o reputaţie ştirbită.

Deşi potrivit Regulamentului unul dintre criteriile care trebuie luat în calcul în stabilirea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii este tocmai perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii administrative, dispoziţiile legale aplicabile în cauză nu conţin nicio limită temporală, sens în care intimata-reclamantă invocă lipsa de claritate, de previzibilitate a textului de lege, care îl lipseşte de eficienţă din perspectiva regulii convenţionalităţii dreptului intern.

Mai arată că prin Decizia nr. 304 din 4 mai 2017 Curtea Constituţională a statuat că efectele reabilitării se produc pentru viitor, iar înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal, ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare. Cu toate acestea, conform art. 271 alin. (8) din Regulament, pentru stabilirea bunei reputaţii sunt analizate faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului; faptele pentru care candidaţii au fost eliminaţi din concursurile de admitere organizate de Consiliul Superior al Magistraturii în ultimii 5 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului. Astfel, un absolvent al Facultăţii de Drept poate fi "reabilitat" pentru fraudarea concursului de admitere după 5 ani de la săvârşirea faptei, iar pentru luarea unei amenzi administrative nu există stipulat vreun termen de prescripţie.

De asemenea, incapacităţile şi decăderile rezultate din aplicarea unor sancţiuni disciplinare magistraţilor în funcţie încetează după 3 ani de la aplicare, conform art. 44 alin. (1), art. 48 alin. (2) şi art. 49 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Consideră că afirmaţia recurentului-pârât că stabilirea în cuprinsul art. 271 alin. (8) din Regulament a unor limite temporale, pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputaţii, este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, este contrazisă de partea finală a art. 27 alin. (9).

Totodată, arată că modul în care CSM a abordat situaţia din litigiu anulează prezumţia de nevinovăţie, creându-i o aparenţă de imoralitate perpetuă şi o privează de şansa de a beneficia de o formă de reabilitare, criticând faptul că recurentul-pârât a susţinut că nu au relevanţă aprecierea de care se bucură intimata-reclamantă în opinia persoanelor care o cunosc şi faptul că s-a clasat pe o poziţie foarte bună la concursul de admitere în INM, precum şi invocarea de către Plen în hotărârea atacată a doar două criterii dintre cele prevăzute de art. 271 alin. (9) din Regulamentul, respectiv natura faptei şi vinovăţia, fără a pune în balanţa restul celor enumerate în articolul menţionat.

Intimata-reclamantă susţine că achiesează la susţinerile pârâtului referitoare la importanţa deontologiei profesionale, precum şi la importanţa conduitei exemplare a magistratului în societate, o dovadă în acest sens fiind nota de 9,96 obţinută la etapa interviului, care a clasat-o în primii 10 candidaţi din cei 280 prezenţi la această probă de concurs.

Fapta săvârşită în adolescenţă nu a dat naştere niciunui fel de impact social, respectiv unei reacţii de respingere din partea societăţii, iar în ceea ce priveşte impactul ipotetic asupra faptei, arată că aceasta nu poate fi primită, întrucât caracterul ipotetic presupune ceva ce este posibil să nu se întâmple niciodată, cu atât mai mult cu cât există o legislaţie care reglementează circulaţia datelor cu caracter personal, de strictă şi limitativă interpretare, protecţia unor astfel de informaţii fiind garantată prin măsurile adecvate instituite prin lege.

Consideră că jurisprudenţa invocată în susţinerea cererii de recurs nu este similară situaţiei din speţă, în ceea ce priveşte sancţiunile aplicate, care au fost amenda penală, respectiv condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, timpul scurs de la săvârşirea faptelor, vârsta contestatorilor la momentul săvârşirii faptelor şi antecedentele acestora.

Intimata-reclamantă invocă în acest sens Decizia nr. 2267/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi Deciziile nr. 1115 din 21 februarie 2007, nr. 4554/2011, nr. 1031/2011, dar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale constând în Decizia nr. 225 din data de 4 aprilie 2017 şi în Decizia nr. 304 din 4 mai 2017.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în cererea de recurs.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Pentru a pronunţa soluţia de admitere a acţiunii, prima instanţă a reţinut că, deşi pârâtul enumeră criteriile prevăzute de Regulament, care ar fi trebuit analizate punctual, fiecare în parte, îşi motivează hotărârea de a constata că nu este îndeplinită condiţia bunei reputaţii printr-o prezentare pur teoretică, cu caracter de maximă generalitate, definind noţiuni ca "deontologie", "reputaţia profesională" a magistratului, principii privind conduita acesteia, obligaţii izvorâte din legea fundamentală, legi speciale, aspecte izvorâte din Decizii ale Curţii Constituţionale privind buna reputaţie, ca şi condiţie a încrederii publice în justiţie, standarde de conduită, reglementări internaţionale.

Singura referire punctuală la persoana reclamantei este inserată în paragraful de la fila x/7 a hotărârii contestate, după cum urmează:

"Astfel, faţă de conduita doamnei A., cercetată sub aspectul comiterii infracţiunii de furt calificat, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., pentru care i s-a aplicat, de altfel, o sancţiune administrativă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii apreciază că, prin raportare la faptă, forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită şi împrejurările comiterii acesteia, având în vedere şi exigenţele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei, doamna A. nu îndeplineşte condiţia de bună reputaţie prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Or, întrucât noţiunea de bună reputaţie presupune verificări faptice amănunţite, punctuale şi care să urmărească îndeplinirea criteriilor pe care însuşi pârâtul înţelege să le enumere în hotărâre (pag. 3/7, paragraful 1), se observă că întreaga argumentare este fundamentată pe prezentări abstracte ale noţiunilor, fără nicio referire concretă la persoana reclamantei, la un minim de verificări în mediul în care aceasta a evoluat, concluzia Consiliului Superior al Magistraturii fiind că fapta pe care aceasta a săvârşit-o şi pentru care a fost sancţionată cu amendă administrativă în anul 2010 îi afectează de plano buna reputaţie.

Din raţionamentul ce transpare din hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu rezultă percepţia anturajului reclamantei şi a terţilor de-a lungul celor 5 ani de la data săvârşirii faptei, cu privire la persoana acesteia, nici ce perioadă de timp ar trebui să se scurgă pentru ca persoana în cauză, manifestând o conduită ireproşabilă, totuşi să nu fie percepută ca având pentru totdeauna o reputaţie ştirbită, interzicându-i-se practic definitiv şi fără nicio posibilitate de apreciere, accesul la calitatea de auditor de justiţie.

O asemenea abordare este în totală discordanţă cu deschiderea pe care însuşi magistratul trebuie să o manifeste şi transformă o abatere din adolescenţa unei persoane, apreciată ca atare prin Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, contrazisă de toate elementele privind conduita acesteia, anterior şi ulterior săvârşirii faptei, într-o anatemă de neînlăturat, de natură să-i afecteze definitiv şi pentru totdeauna viaţa şi cariera profesională.

Este de netăgăduit că deontologia profesională a magistratului se constituie într-o trăsătură definitorie, fundamentală, buna reputaţie este de esenţa acestei profesii, însă nu poate fi ignorat că în această cauză se analizează buna reputaţie nu a unui magistrat, care se presupune că a asimilat deja aceste valori umane şi le-a transpus definitiv în conduita sa, ci a unui tânăr care, prin toate dovezile prezentate, a demonstrat că o faptă săvârşită la limita adolescenţei, dintr-un teribilism specific vârstei, este contrazisă întru totul de conduita sa anterioară, de traseul uman şi de studii ulterior, fiind perceput de societate în mod ireproşabil.

Revenind asupra noţiunii de bună reputaţie şi a modului în care aceasta poate fi analizată, prin prisma criteriilor doar enumerate în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, instanţa subliniază încă o dată că aceste criterii nu au fost analizate punctual cu referire la persoana reclamantei, iar o apreciere generală în sensul că trecerea unei perioade de peste 5 ani de la săvârşirea faptei nu este suficientă, nu acoperă aceste lipsuri.

Pe de altă parte, prin înscrisurile depuse la dosar, emanând de la foştii profesori, actuali colegi şi colaboratori, persoane din anturaj, reclamanta a reuşit să dovedească faptul că şi-a însuşit, în decursul timpului, valori morale solide, că este percepută ca un om integru de persoanele cu care relaţionează, în timp ce în cauză nu există absolut nicio probă din care să rezulte o reacţie de respingere a societăţii faţă de reclamantă, motivat de fapta săvârşită în anul 2010 şi de conduita cunoscută a acesteia.

Existenţa sau, mai mult, presupunerea unui impact de natură pur ipotetică al faptei săvârşite de către reclamantă nu justifică înlăturarea tuturor meritelor acesteia, morale şi în privinţa studiilor efectuate, nu se constituie într-un argument solid pentru a nu-i permite să devină auditor de justiţie conform rezultatelor excepţionale obţinute la examen şi nu vădeşte o abordare raţională, guvernată de principii şi valori reale.

Înalta Curte reţine că, potrivit disp. art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 12 şi art. 14 alin. (2) din aceeaşi lege, poate fi numită în magistratură persoana care, pe lângă alte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească, "se bucură de o bună reputaţie".

Sintagma "bună reputaţie" nu este definită de legiuitor, dar jurisprudenţa în materie a statuat că aceasta reprezintă un ansamblu de elemente care conferă persoanei prestigiul necesar desfăşurării activităţii de magistrat. Altfel spus, este părerea publică favorabilă despre o persoană sau faptele acesteia, percepţia pozitivă asupra conduitei morale şi profesionale în mediul social. Se poate considera că această condiţie nu este îndeplinită în situaţia în care fapta săvârşită a determinat ecouri publice nefavorabile ce pot afecta încrederea în capacitatea persoanei de a corespunde standardelor ridicate ale profesiei de magistrat.

Conform disp. art. 271 alin. (7), (8) şi 9 din Hotărârea CSM nr. 439 din 15 iunie 2006, pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, (7) Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27 alin. (1) şi validează rezultatele concursului. Candidaţii inapţi pentru exercitarea funcţiei din punct de vedere medical sau psihologic, precum şi cei care nu se bucură de o bună reputaţie sunt declaraţi respinşi.

(8) Pentru stabilirea condiţiei bunei reputaţii sunt analizate:

- faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni contravenţionale, amenzi administrative, inclusiv cele aplicate conform art. 91 raportat la art. 181 din C. pen. din 1968;

- faptele pentru care, deşi s-a dispus achitarea, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a candidaţilor în temeiul art. 10 lit. b1) din C. proc. pen. din 1968, nu s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ dintre cele prevăzute la art. 91 din C. pen. din 1968;

- faptele cu privire la care s-a dispus clasarea sau achitarea candidaţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare;

- faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni de drept penal ori pentru care s-au pronunţat soluţii de renunţare la urmărirea penală sau la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei;

- faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului;

- faptele pentru care candidaţii au fost eliminaţi din concursurile de admitere organizate de Consiliul Superior al Magistraturii în ultimii 5 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului.

(9) La verificarea condiţiei bunei reputaţii sunt avute în vedere următoarele criterii: tipul şi împrejurările de săvârşire a faptei, forma de vinovăţie, tipul de sancţiune aplicată sau tipul soluţiei dispuse faţă de candidat, conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum şi perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenţionale, administrative sau de la rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, de renunţare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluţii prevăzute la alin. (8).

Rezultă din aceste prevederi că, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii, este necesară analizarea coroborată a criteriilor sus menţionate, nefiind suficientă examinarea doar a unuia sau a unora dintre acestea.

În motivarea actului administrativ contestat se arată că sancţiunea aplicată este una administrativă, că ulterior acesteia intimata reclamantă nu a mai comis alte fapte de aceeaşi natură şi că Plenul CSM, prin raportare la faptă, forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită şi împrejurările comiterii acesteia, având în vedere şi exigenţele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei, apreciază că reclamanta nu îndeplineşte condiţia de bună reputaţie.

Reiese din această motivare că nu s-a procedat la o analiză coroborată a tuturor criteriilor stabilite prin Regulament, dându-se eficienţă în mod deosebit numai unora dintre acestea, respectiv fapta, forma de vinovăţie şi împrejurările comiterii faptei. Aşa cum s-a arătat, art. 271 alin. (9) din Regulament face referire şi la: conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum şi perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenţionale, administrative sau de la rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, de renunţare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluţii prevăzute la alin. (8).

Din considerentele hotărârii a cărei anulare se solicită în prezenta cauză rezultă că, având în vedere circumstanţele săvârşirii faptei şi forma de vinovăţie, celelalte criterii stabilite de Regulament nu prezintă relevanţă, ele nefiind de natură să influenţeze îndeplinirea condiţiei menţionate. Recurentul pârât exclude astfel, de plano, posibilitatea ca o persoană care a săvârşit o faptă penală cu intenţie să poată fi numită judecător, indiferent de sancţiunea aplicată.

O asemenea abordare nu poate fi reţinută, în condiţiile în care Regulamentul face referire în mod expres la analizarea criteriilor pe care le enumeră, ceea ce înseamnă că nu doar unele dintre acestea trebuie să fie avute în vedere atunci când se stabileşte în ce măsură conduita persoanei care solicită numirea în magistratură corespunde sau nu standardelor ridicate pe care le impune exercitarea unei funcţii publice în cadrul puterii judecătoreşti, în care încrederea opiniei publice în probitatea şi demnitatea magistraţilor este esenţială.

Referitor la conduita adoptată în timpul cercetării penale se reţine din cuprinsul Ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală şi aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, din data de 9 septembrie 2010, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, în Dosarul nr. x/2010, că intimata reclamantă a recunoscut comiterea faptei, prejudiciul a fost acoperit prin restituirea bunului sustras, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Sub aspectul comportamentului avut înainte şi după săvârşirea faptei, instanţa de control judiciar constată că acesta corespunde exigenţelor pe care le presupune profesia de magistrat. În acest sens relevante sunt înscrisurile depuse în dosarul de fond constând în: scrisori de recomandare din partea cadrelor didactice cu care a studiat intimata reclamantă atât în învăţământul gimnazial, cât şi în învăţământul superior, a unora dintre persoanele care au cunoscut-o pe parcursul studiilor liceale şi universitare, a celor care au colaborat cu aceasta după absolvirea facultăţii, respectiv: Editura D., Societatea profesională de avocaţi E.

Se arată în cererea de recurs că reputaţia reprezintă părerea publică favorabilă sau defavorabilă despre cineva, felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată şi că existenţa unei fapte de furt calificat atribuită unui viitor magistrat nu poate echivala cu o părere publică favorabilă.

Din conţinutul înscrisurilor anterior menţionate nu se poate reţine existenţa unei păreri publice defavorabile în privinţa intimatei reclamante care a obţinut referinţe foarte bune din partea celor cu care a colaborat ulterior săvârşirii faptei.

Înalta Curte constată că analiza noţiunii de bună reputaţie reclamă nu doar raportarea la exigenţele şi rigorile specifice acestei profesii, la care se face referire în actul administrativ contestat, ci şi examinarea tuturor împrejurărilor enumerate în Regulament care, în ansamblu, pot conduce la o apreciere obiectivă asupra modului în care intimata reclamantă este percepută în opinia publică.

În ceea ce priveşte perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii constând în amenda administrativă şi până la data analizării de către Plen a îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii, recurentul pârât susţine, pe de o parte, că intervalul de timp de 5 ani şi 5 luni nu este suficient de îndelungat pentru a se considera că fapta respectivă şi sancţiunea aplicată nu ar reprezenta elemente determinante în stabilirea bunei reputaţii a reclamantei, iar, pe de altă parte, că nici reabilitarea nu poate conduce la reţinerea condiţiei de bună reputaţie.

Din aceste susţineri reiese că recurentul, deşi apreciază că perioada de timp nu este suficient de îndelungată, consideră, de fapt, că această perioadă nici nu este relevantă sub aspectul îndeplinirii acestei condiţii de către intimata reclamantă, de vreme ce menţionează că nici reabilitarea nu poate conduce la reţinerea condiţiei de bună reputaţie.

În cererea de recurs se arată că stabilirea în cuprinsul art. 271 alin. (8) din Regulament a unor limite temporale pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputaţii este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, distinctă de natura penală a faptei săvârşite de reclamantă.

Înalta Curte reţine că, deşi nu sunt stabilite limite temporale pentru faptele de natură penală, este de necontestat că unul dintre criteriile care se impune a fi analizat este cel referitor la perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenţionale, administrative. Or, amenda în cuantum de 100 RON, cu toate că a fost aplicată intimatei reclamante pentru săvârşirea unei fapte penale, reprezintă o sancţiune cu caracter administrativ, astfel că intervalul de timp care a trecut de la momentul aplicării acestei sancţiuni prezintă relevanţă sub aspectul îndeplinirii condiţiei în discuţie.

Referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal invocată de recurentul pârât, constând în Deciziile nr: 5593/2010 şi 1722/2012, se reţine că reclamanţii din cauzele soluţionate prin aceste decizii fuseseră condamnaţi la pedeapsa amenzii penale, or intimata reclamantă nu a suferit o condamnare penală, ci s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii apreciindu-se că fapta pe care a săvârşit-o nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Este de menţionat şi faptul că la nivelul instanţei supreme există jurisprudenţă şi în sensul constatării îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către persoane cărora li s-a aplicat o sancţiune administrativă pentru o faptă penală, cum este cazul Deciziilor nr: 4554/2011 şi 2031/2014.

Cu privire la susţinerea din cererea de recurs conform căreia definitoriu pentru un viitor magistrat trebuie să fie nesăvârşirea de fapte reprobabile, se reţine că dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca o persoană care săvârşeşte asemenea fapte să nu poată profesa ca magistrat, ar fi reglementat în mod expres o astfel de interdicţie, or, a fost lăsată la aprecierea autorităţii publice cu competenţe în această materie stabilirea îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 de către persoana respectivă, prin prisma analizării unui cumul de împrejurări care, fiecare în parte, are relevanţa sa din acest punct de vedere.

Altfel spus, săvârşirea unor fapte reprobabile nu conduce în mod automat la neîndeplinirea cerinţei bunei reputaţii, întrucât o asemenea abordare ar avea un caracter excesiv, care nu ar permite păstrarea echilibrului între necesitatea protejării dreptului la imagine şi carieră al persoanei care a săvârşit fapta şi dezideratul protejării imaginii justiţiei ca serviciu public, a scopului şi a rolului acesteia în societate.

Sunt de necontestat importanţa deosebită pentru cetăţeni a justiţiei ca serviciu public şi faptul că viitorul magistrat trebuie să fie credibil şi demn de respect, dar în acelaşi timp, dreptul de apreciere al autorităţii publice, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, atunci când se pronunţă asupra acestei condiţii, trebuie să fie exercitat prin asigurarea echilibrului sus menţionat, pentru a nu se încadra în noţiunea de exces de putere reglementată de disp. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Or, prin prisma examinării tuturor criteriilor prevăzute de Regulament, se constată că autoritatea publică pârâtă a depăşit marja de apreciere şi în mod nelegal a stabilit că nu este îndeplinită această condiţie de către intimata reclamantă.

Instanţa consideră că, atât timp cât sancţiunea cu caracter administrativ a fost aplicată pentru o faptă cu caracter izolat, chiar dacă este de natură penală, dar care nu a produs consecinţe sub aspectul modificării percepţiei publice despre intimata reclamantă, nu poate fundamenta concluzia că nu este îndeplinită condiţia bunei reputaţii la verificarea căreia trebuie avut în vedere inclusiv impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză.

Având în vedere această împrejurare şi luând în considerare şi celelalte criterii enumerate de Regulament, la care a făcut referire anterior în considerentele deciziei, instanţa de control judiciar apreciază că este îndeplinită condiţia bunei reputaţii.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Sentinţei nr. 189/2016 din data de 25 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2018.

OPINIA SEPARATĂ

Potrivit disp. art. 271 alin. (8) din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii aprobat prin HPCSM nr. 439 din 15 iunie 2000, pentru stabilirea bunei reputaţii sunt analizate faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni contravenţionale, amenzi administrative, inclusiv cele aplicate conform art. 91 raportat la art. 181 din C. pen., sancţiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, faptele pentru care candidaţilor li s-au aplicat sancţiuni de drept penal, precum şi faptele pentru care candidaţii au fost eliminaţi din concursurile de admitere organizate de CSM, în ultimii 5 ani anterior datei susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului.

Art. 271 alin. (9) din acelaşi Regulament obligă ca la verificarea condiţiei bunei reputaţii să fie avute în vedere, în mod cumulativ, următoarele criterii:

tipul şi împrejurările de săvârşire a faptei;

- forma de vinovăţie;

- tipul de sancţiune aplicată;

- conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar;

- impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză;

- perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii disciplinare, contravenţionale, administrative sau de la rămânerea definitivă a condamnării.

Din actele dosarului reiese că intimata-reclamantă figurează înscrisă în evidenţa operativă cu o amendă administrativă de 100 RON, aplicată prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi nr. 6718/P/2010, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat într-un loc public, prevăzut de art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (1) lit. c) C. pen.

S-a reţinut prin ordonanţa menţionată că în data de 03 iunie 2010, învinuita A. s-a deplasat în magazinul B. din Complexul C., cu intenţia de a sustrage bunuri, astfel că aceasta a intrat în cabina de probă având asupra sa o pereche de sandale, a desprins eticheta cu sistemul de alarmă şi ulterior a introdus produsul într-o sacoşă, a ieşit din magazin, fiind oprită de către agentul de pază imediat după ieşire.

Este adevărat că bunul sustras a fost predat reprezentanţilor magazinului, societatea nu s-a constituit parte vătămată, iar învinuita, în faţa organelor de cercetare penală, a recunoscut comiterea faptei.

Plenul CSM a apreciat că, deşi sancţiunea aplicată este una administrativă, iar ulterior candidata nu a mai comis fapte de aceeaşi natură, avându-se în vedere natura faptei săvârşită cu intenţie, aceasta este incompatibilă cu regulile de conduită impuse pentru funcţia de judecător sau procuror, ţinând seama de impactul social al acestei funcţii.

În continuare, Plenul CSM a detaliat conceptul de bună reputaţie, înscris în Principiile de la Bangalore, Principiile ONU, Statutul Universal al judecătorilor şi în legislaţia naţională.

De asemenea, a fost invocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, conform, căreia, buna reputaţie constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei.

S-a mai reţinut că în privinţa magistraţilor, standardele de conduită sunt mult mai riguroase, iar sancţiunea din partea colectivităţii mult mai aspră.

În concluzie, Plenul CSM a reţinut că în privinţa candidatei nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 271 alin. (9) din Regulament.

Prin opinia separată de faţă, se apreciază că Plenul CSM a analizat toate criteriile prevăzute de lege, însă, în raport de fapta săvârşită, forma de vinovăţie şi împrejurările comiterii acesteia, candidata nu îndeplineşte exigenţele bunei reputaţii.

Apar ca fiind astfel nefondate cele susţinute atât de prima instanţă, cât şi de opinia majoritară, în sensul neanalizării criteriilor impuse de disp. art. 271 alin. (9) din Regulament.

Instanţa de fond consideră că toate criteriile trebuie analizate punctual, fiecare în parte, în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Aserţiunea nu este susţinută de modul de interpretare a normelor juridice care conţin criterii/condiţii ce se impun să fie îndeplinite cumulativ.

În această situaţie, atât autoritatea publică care emite actul administrativ, cât şi instanţa de contencios administrativ, dacă constată că una dintre aceste condiţii cumulative nu este îndeplinită, nu mai analizează şi restul condiţiilor deoarece orice investigare a acestora este superfluă.

Poate fi dat un exemplu concret din conţinutul Legii nr. 554/2004 modificat şi completat, art. 14, ce priveşte condiţiile în care poate fi suspendat actul administrativ.

Textul impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cazului bine justificat şi a prevenirii pagubei iminente.

În situaţia în care se constată că prima condiţie de exemplu, nu este întrunită, judecătorul nu mai are obligaţia analizării şi celei de-a doua condiţii, deoarece suspendarea actului administrativ poate fi dispusă numai în prezenţa îndeplinirii cumulative a celor două criterii.

Faţă de acestea este nefondată critica adusă actului administrativ atacat din perspectiva neanalizării tuturor condiţiilor impuse de disp. art. 271 alin. (9) din Regulament.

În plus, se reţine că Plenul CSM a analizat distinct toate criteriile legale, atât fapta săvârşită, împrejurările şi forma de vinovăţie; sancţiunea aplicată; a apreciat conduita adoptată de candidată în timpul cercetării penale, perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii, dar şi impactul asupra opiniei publice.

În concret, s-a dat prevalenţă faptei săvârşite (furt), forma de vinovăţie (intenţie), împrejurările comiterii faptei (modul de operare), impactul asupra opiniei publice (dat de exigenţele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei), a perioadei de timp care a trecut de la aplicarea sancţiunii (5 ani şi 5 luni), în detrimentul sancţiunii adoptate (amendă administrativă) şi conduitei adoptate (recunoaşterea faptei).

Se remarcă totuşi că, atât instanţei de fond, cât şi opinia majoritară, deşi critică soluţia adoptată de Plenul CSM şi adaugă faptul că la dosar s-au depus înscrisuri ce emană de la foşti profesori, actuali colegi, colaboratori, persoane din anturaj, din care ar rezulta că reclamanta şi-a însuşit ulterior valori morale solide şi că este percepută ca un om integru, nu argumentează în niciun fel concluzia la care acestea au ajuns.

Opinia majoritară susţine că săvârşirea unor fapte reprobabile nu conduc în mod automat la neîndeplinirea cerinţei bunei reputaţii, însă nu aplică acest principiu la speţa dedusă judecăţii, fiind o apreciere de ordin teoretic, deşi acest lucru a fost criticat şi în raport cu actul administrativ atacat.

Astfel cum sunt argumentate cele două hotărâri judecătoreşti, pare că nu are relevanţă fapta reprobabilă săvârşită sau, în orice caz, are o influenţă minoră în analiza condiţiei bunei reputaţii, deoarece nu permite păstrarea unui echilibru între necesitatea protejării dreptului la imagine şi carieră al persoanei care a săvârşit fapta.

Contrar celor afirmate, prin opinia separată se apreciază că, analiza condiţiei bunei reputaţii porneşte de la fapta săvârşită, astfel cum prevăd disp. art. 271 din Regulament.

Fără existenţa acestei fapte nu este necesar să mai fie avute în vedere criteriile incluse la alin. (9) al art. 271 din Regulament.

În concret, se reţine că fapta de furt calificat a fost săvârşită când reclamanta era majoră, aceasta a intenţionat să comită fapta care a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii, totuşi datorită atingerii minime a valorilor sociale ocrotite de legea penală, procurorul a considerat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Reclamantei i s-a aplicat o sancţiune administrativă, amendă în cuantum de 100 RON.

Reclamanta a recunoscut fapta în timpul cercetării penale, iar de la data comiterii faptei (2010) până la participarea la concursul organizat de INM (2015), au trecut 5 ani şi 5 luni.

Cu privire la impactul asupra opiniei publice generat de fapta săvârşită, acesta nu trebuie analizat pentru trecut şi prezent, ci mai ales pentru viitor, când reclamanta va îndeplini funcţia de judecător sau procuror.

Or, din modul în care a fost săvârşită fapta şi mai ales din existenţa unei circumstanţe agravante (starea de ebrietate), dar şi ţinându-se seama că reclamanta era majoră, impactul opiniei publice asupra carierei de judecător sau procuror care poate judeca/ancheta aceleaşi fapte, este major.

Prin acceptarea neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii, nu se poate ajunge la concluzia restricţionării dreptului la carieră, deoarece condiţia este impusă de lege, ca o modalitate de accedere doar pentru persoanele care au dovedit până la numirea în funcţie, că sunt demne de încrederea societăţii.

Chiar dacă fapta comisă nu a fost mediatizată şi nu este cunoscută, pentru a se vedea reacţia profesorilor, colegilor, prietenilor, nu înseamnă că aceasta nu va fi cunoscută ulterior, mai ales că numirea într-o funcţie publică presupune şi dezvăluirea unor aspecte din viaţa privată incompatibile cu funcţia deţinută.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie, au fost evidenţiate de către intimata-reclamantă Deciziile nr. 4554/2011, nr. 1031/2011 şi nr. 2267/2010.

La rândul său, recurentul-pârât a depus la dosar Sentinţa civilă nr. 2042/2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 5593/2010 şi nr. 1722/2012.

În plus, faţă de acestea, opinia majoritară a indicat şi Decizia Înaltei Curţi nr. 2031/2014.

Cu privire la această jurisprudenţă, se constată că prin Decizia nr. 4554/2011 s-a reţinut că autoritatea publică nu a motivat hotărârea adoptată, iar prin Decizia nr. 1031/2011 a fost analizată săvârşirea unei fapte din culpă şi nu cu intenţie, ca în prezenta cauză.

De asemenea, prin Decizia nr. 2267/2010 s-a constatat că fapta a constat în furtul a două ciocolate în valoare de 3,08 RON, a fost săvârşită în perioada de minoritate şi în timpul cercetărilor, nu a rezultat dincolo de orice dubiu, scopul însuşirii pe nedrept a acestora.

Sentinţa civilă nr. 2042/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nedefinitivă, a hotărât că reclamanta nu se bucură de o bună reputaţie, ca urmare a săvârşirii în anul 2012 şi în anul doi de facultate, a unei infracţiuni de furt din magazinul F., deşi a fost sancţionată cu o amendă administrativă în sumă de 300 RON.

Prin Deciziile Înaltei Curţi nr. 5593/2010 şi nr. 1722/2012, s-a considerat că nu este îndeplinită condiţia bunei reputaţii pentru candidaţii care au săvârşit faptele de insultă, fiind sancţionate cu amendă penală şi, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere şi încredinţarea unui autovehicul unei persoane care nu deţine permis de conducere, sancţiunea fiind de asemenea, amendă penală.

Prin Decizia nr. 2031/2014, Înalta Curte a reţinut că fapta reclamantului a constat în formularea unei acţiuni în numele Primăriei Păcureşti în perioada când acesta era avocat stagiar, pentru care a fost sancţionat cu amendă administrativă.

Din cuprinsul jurisprudenţei depuse la dosar de către părţi, se desprinde concluzia conform căreia, fapta săvârşită conduce la înclinarea balanţei atunci când se analizează buna reputaţie a unui viitor magistrat, chiar dacă acesta a avut un caracter izolat.

Faţă de acestea, opinez în sensul inexistenţei unui exces de putere la adoptarea actului administrativ atacat, ci, dimpotrivă, a respectării dispoziţiilor legale incidente, urmând a concluziona că în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul urma să fie admis, şi ca o consecinţă, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Procesat de GGC - LM