Tax procedure suspension during criminal fraud investigation and formal requirements for motivating administrative fiscal objections

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 la data de 15 iunie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 422 din 29 februarie 2016 emisă de DGRFP Ploieşti privind soluţionarea contestaţiei fiscale formulate de reclamantă, atât în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 24 august 2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-IL 327 din data de 24 august 2015, cât şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei pentru suma de 126.570 RON, obligarea organelor fiscale la soluţionarea pe fond în totalitate a contestaţiei administrativ-fiscale formulate de reclamanta şi înregistrată la AJFP Ialomiţa sub nr. x din 28 septembrie 2015, anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 24 august 2015 emise de AJFP Ialomiţa pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi accesorii de plată şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 24 august 2015 emis de AJFP Ialomiţa, pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi accesorii de plată; Reclamanta a mai solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării prezentei cauze.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 977 pronunţată în şedinţa publică din 21 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a anulat în parte Decizia nr. 422 din 29 februarie 2016 în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale, a obligat pârâtele la soluţionarea pe fond a contestaţiei înregistrată la AJFP Ialomiţa sub nr. x din 28 septembrie 2015 şi la DGRFP Ploieşti sub nr. x din 8 octombrie 2015, formulată de reclamantă cu privire la suma de 1.009.806 RON.

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC A. SRL cu sediul procesual ales la Cab. Av. B., Bucureşti, str. x, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti cu sediul în Ploieşti, str. x, jud. Prahova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa cu sediul în Slobozia, str. x, jud. Ialomiţa, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2 a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, solicitând casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că motivarea instanţei de fond cu privire la neîndeplinirea condiţiilor legale pentru incidenţa cazului de suspendare, este una superficială, care nu arată motivele pentru care au fost respinse toate apărările formulate de către organul fiscal, hotărârea nefiind astfel motivată, în sensul pe care îi are această noţiune, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În al doilea rând, consideră ca instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la sesizarea penala, cu depăşirea competentelor, organele de cercetare penala fiind singurele în măsură să analizeze şi să se pronunţe cu privire la aspectele sesizate de organele de inspecţie fiscala.

În al treilea rând, arătă că sentinţa civila recurată a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material, întrucât instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările şi completările ulterioare.

Apreciază recurenta că în mod eronat s-a reţinut, că nu a fost îndeplinita cea de a doua condiţie de fond prevăzuta de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, întrucât între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 24 august 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 347 din 24 august 2015 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite exista o strânsa interdependenta, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativa.

Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu consecinţa nevirării la bugetul de stat al obligaţiilor fiscale.

Totodată, organele de inspecţie fiscala au suspiciuni în legătură cu documentele prezentate de societate în susţinerea deducerii TVA, în sensul în care acestea nu reflectă operaţiuni reale, sau a avut loc doar o derulare artificială a tranzacţiilor prin crearea unui circuit scriptic al respectivelor documente golite de conţinut economic.

În continuare recurenta descrie operaţiunile fiscale, aşa cum au fost reţinute în actele contestate şi subliniază că din studierea RIF rezultă că faptele constatate la inspecţia fiscală din 24 august 2015 pot întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, s-a întocmit şi înaintat organelor în drept sesizare penală, anexând la dosarul contestaţiei copia Sesizării penale nr. 400828 din 28 august 2015, înaintată către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, în conformitate cu prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Se susţine că cercetările penale pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În continuare sunt invocate considerentele din Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, în care Curtea Constituţională a României apreciază că:

"[...] în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. [...]"

Astfel, rezultă că, prezenta speţă se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale a României, mai sus citate, ţinând seama de faptul că, organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ialomiţa au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, Sesizarea penală nr. 400828 din 28 august 2015, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Rezultă că, justa înţelegere a prevederilor legale, mai sus invocate, trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

La rândul său, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe, invocând prevederile art. în temeiul art. 491 C. proc. civ.

În motivarea căii sale de atac s-a precizat că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 11.1 lit. b) din Ordinul 2906/2014.

În mod eronat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal invocă izolat dispoziţiile art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 şi ale art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Se mai arată că în pronunţarea soluţiei de respingere ca nemotivată a contestaţiei formulate pentru suma de 126.570 RON - 96.371 RON TVA şi 30.199 RON accesorii de plată - instanţa s-a limitat la prevederile invocate anterior, fără să ia în considerare şi dispoziţiile legale conexe precum şi practica judiciară în situaţii similare.

Curtea de Apel Bucureşti a nesocotit coroborarea dispoziţiilor legale incidente astfel încât soluţia pronunţată să corespundă realităţii şi legalităţii. în aceste condiţii, organul fiscal era obligat să procedeze la soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale pentru fiecare aspect în parte. însă, prevalându-se doar de anumite reglementări legale favorabile pentru a nu mai analiza apărările formulate, organele fiscale competente au respins contestaţia ca fiind nemotivată.

Autorităţile fiscale au posibilitatea de a verifica legalitatea actelor emise de inspectorii fiscali, prin intermediul procedurilor prealabile. Cât timp această posibilitate a fost exercitată în termen, ea dă dreptul contribuabilului de a proceda la solicitarea instanţei să se pronunţe cu privire la legalitatea actului atacat. Aşa cum s-a susţinut în doctrină (Prof. C.) în legătură cu plângerea prealabilă din dreptul administrativ, această etapă prealabilă a contestaţiei administrative, în care se întâlneşte voinţa celor două subiecte ale raportului fiscal "consacră tocmai principiul revocabilităţii actelor administrative".

Mai mult decât atât, se susţine că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti încalcă în mod vădit art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care este în deplin acord cu prevederile constituţionale şi cele ale legii contenciosului administrativ, consacrând principiul conform căruia contestaţia este doar o "cale administrativă de atac", contribuabilul având dreptul, odată parcursă această cale, să deducă instanţei de contencios administrativ raportul juridic în plenitudinea sa.

Aşadar, în opinia recurentei, instanţa de fond avea obligaţia de a lua în considerare prevederile legale incidente ca un tot unitar şi nu prin desprinderea din context, astfel încât să corespundă realităţii.

Prin considerarea ca întemeiată a soluţiei de respingere ca nemotivată a contestaţiei formulate pe considerentul că nu a argumentat în mod distinct, în fapt şi în drept, fiecare sumă ce compune suma totală reprezentând creanţa fiscală atribuită în sarcina recurentei, Curtea de Apel Bucureşti a îngrădit, practic, dreptul recurentei de a recurge la o instanţă în cazul în care ne este adusă atingere drepturilor şi intereselor sale.

Astfel, Curtea constată că reclamanta a contestat în totalitate obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 14 noiembrie 2014, respectiv întreaga sumă de 16.309.975 RON, deci, inclusiv suma de 30.233 RON, fiind evident, din lecturarea contestaţiei că argumentele de fapt şi de drept, precum şi dovezile depuse de reclamantă se referă, implicit, şi la această din urmă sumă contestată.

Nici un text legal nu impune o asemenea cerinţă excesivă contribuabilului care formulează o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 205 din C. proc. fisc. împotriva unui act administrativ-fiscal, respectiv aceea de a argumenta în fapt şi în drept, în mod distinct, pentru fiecare sumă ce compune suma totală ce constituie creanţa fiscală constituită în sarcina sa, acesta având doar obligaţia de a prezenta motivele de fapt şi de drept ale contestaţiei în ansamblul său, cu privire la suma contestată.

Al doilea motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I - Sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, contravenind art. 425 alin. (1) lit. b).

Din această perspectivă s-a arătat că soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea contestaţiei pentru suma de 126.570 RON - 96.371 RON TVA şi 30.199 RON accesorii de plată - este insuficient motivată, aceasta limitându-se la reţinerea pe scurt a situaţiei de fapt astfel cum a fost relatată de DGRFP Ploieşti şi la invocarea textelor de lege ale art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 şi ale art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014 pentru a justifica soluţia reţinută.

Faţă de posibilitatea instituită de lege pentru contribuabil de a-şi valorifica drepturile şi pe cale jurisdicţională, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, instanţa de fond nu a procedat în niciun moment la o analiză complexă a dispoziţiilor legale care ar fi putut schimba soluţia adoptată de organele fiscale.

În continuare recurenta reia motivele de nelegalitate aferente soluţiei de respingere a contestaţiei fiscale şi invocă practica instanţelor judecătoreşti şi a CJUE.

2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză:

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate.

2.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante:

Asupra recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti:

Curtea reţine că în conformitate cu prevederile art. 214 din C. proc. fisc. în vigoare la data emiterii deciziei:

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

(2) Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

(4) Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă."

Totodată conform art. 108 din acelaşi act normativ:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului."

Din aceste dispoziţii legale citate se desprinde concluzia că, pentru a se dispune suspendarea contestaţiei administrativ-fiscale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii esenţiale şi anume: organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar respectiva infracţiune să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Aşadar, pentru a dispune suspendarea, organul de soluţionare a contestaţiei trebuie să analizeze ambele elemente menţionate în lege, respectiv atât existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni, cât şi înrâurirea pe care constatarea infracţiunii ar avea-o asupra cauzei fiscale. Examinarea acestor aspecte nu implică o judecată în fond, ci o analiză prima fade atât a raţionamentelor inductive ale echipei de inspecţie, cât şi a explicaţiilor şi probelor oferite de societate. A constata existenţa unui indiciu înseamnă a aprecia că există probabilitatea ca probele să releve o activitate infracţională (urmând că în judecata penală - dacă va exista una - să se stabilească cu certitudine acest aspect).

Ca atare, deşi organul fiscal nu se substituie organelor de urmărire penală, el trebuie să analizeze relevanţa constatărilor echipei de inspecţie şi a probelor şi explicaţiilor contribuabilului, iar nu să îşi însuşească necritic totalitatea constatărilor echipei de inspecţie şi să respingă în bloc toate afirmaţiile acestuia din urmă.

În acest sens, ICCJ într-o decizie de speţă a stabilit că: "(...) Prima instanţă a pornit de la premisa că posibilitatea sa de a cenzura măsura suspendării este limitată în sensul că nu poate analiza aspecte de oportunitate a actelor administrative, cum sunt cele lăsate la aprecierea unei autorităţi publice. Astfel, a ajuns la concluzia potrivit căreia suspendarea cauzei este obligatorie în orice situaţie în care autoritatea fiscală ori chiar instanţa de judecată este învestită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiect al acţiunii penale, fără o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a înrâuririi hotărâtoare pe care ar putea-o avea soluţia penală în litigiul dedus judecăţii."

Concret, este firesc ca instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. să poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 55/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, se observă că inspecţia fiscala a avut ca obiectiv verificarea modului de calcul, evidenţiere şi declarare a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat de către reclamanta, printre care şi cele privind impozitul pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2014 şi taxa pe valoarea adăugată aferentă perioadei 1 iunie 2013 - 31 decembrie 2014, iar urmare constatărilor consemnate în RIF nr. x din 24 august 2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x din 24 august 2015, organele fiscale au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată la impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată, în suma totală de 1.136.376 RON.

Din această perspectivă, în mod legal prima instanţă a reţinut că sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenţei infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligaţiei de plată a TVA şi a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum şi a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt şi de drept expuse în contestaţie, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluţiona contestaţia formulată de reclamantă.

Se reţine că motivele pentru care recurentei reclamante i-a fost refuzat dreptul de deducere pentru TVA şi a fost stabilit impozit pe profit suplimentar au constat în:

- anumiţi furnizori ai acesteia nu figurează în perioada 2013 - 2014 cu importuri de natura acestor bunuri.

- firmele implicate în circuitul comercial au avut un comportament inadecvat din punct de vedere fiscal, aspect ce conduce la suspiciuni rezonabile cu privire la organizarea unor circuite scriptice de tranzacţionare succesivă a bunurilor provenite din import destinate sustragerii parţiale de la plata TVA şi a impozitului pe profit datorate la bugetul de stat ca urmare a comerciale pe relaţia firmă - importatoare - firmă intermediară - firmă comerciantă.

- pe circuitul comercial dintre importator şi ultima verigă sunt interpuse o serie de firme care să preia sarcina fiscală din majorările de valoare create artificial în vederea obţinerii de avantaje fiscale, fără ca bugetul de stat să încaseze sumele aferente acestor valori majorate artificial, între care se apreciază că există o serie de legături.

Înalta Curte constată că, raportat la aceste aspecte, se pun în cauză doar probleme de interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, inclusiv a considerentelor deciziilor de speţă pronunţate de CJUE în materie fiscală.

Astfel, cu privire la aceste puncte ale contestaţiei administrative, nu este necesară stabilirea caracterului artificial sau fictiv al tranzacţiilor efectuate, având în vedere că în cadrul inspecţiei fiscale s-a stabilit situaţia de fapt şi nu este necesară intervenţia organelor de cercetare penală pentru soluţionarea procedurii preliminare administrative.

În acest sens, în mod legal prima instanţă a invocat prevederile art. 6 din O.G. nr. 92/2003 în conformitate cu care "Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză", dar şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ conform cărora "Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz".

În concluzie, este conformă cu prevederile legale amintite soluţia dispusă de instanţa de fond, potrivit căreia pentru suma de 1.009.806 RON reprezentând impozit pe profit (314.516 RON), TVA (493.272 RON) precum şi accesorii de plată (202.018 RON), s-a dispus soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative, fără ca rezolvarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conţinutul constitutiv al vreunei infracţiuni.

Susţinerile din recurs privitoare la motivarea superficială a instanţei de fond a soluţiei de anulare a suspendării soluţionării contestaţiei administrative, nu pot fi primite, instanţa de control judiciar constatând că, dimpotrivă judecătorul fondului a analizat pe larg toate apărările părţilor şi a răspuns detaliat la fiecare argument invocat atât în acţiune cât şi pe calea întâmpinării.

Nici aprecierile referitoare la întâietatea procesului penal nu sunt apte să conducă la reformarea hotărârii instanţei de fond în sensul antamat de recurentă, deoarece în cauză nu a fost dovedită influenţa hotărâtoare pe care cercetările penale ar putea să o exercite în raport de cercetarea administrativă, iar pe de altă parte, cele două răspunderi, penală şi administrativă, pot coexista, de vreme ce ele nu se întrepătrund din perspectiva situaţiei de fapt.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este nefondat şi va fi respins.

Asupra recursului incident declarat de reclamanta SC A. SRL

În primul rând, Înalta Curte va porni analiza de la normele de principiu care reglementează instituţia recursului incident. În conformitate cu prevederile art. 491 coroborate cu prevederile art. 472 C. proc. civ.: (1) intimatul este în drept, după împlinirea termenului, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. (2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Recurenta solicită pe această cale procesuală admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, inclusiv în ceea ce priveşte suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar (96.371 RON) şi accesorii de plată (30.199 RON).

Cu privire la această sumă, prima instanţă a statuat că este corectă soluţia de respingere ca nemotivată a contestaţiei, având în vedere că recurenta reclamantă a formulat contestaţie împotriva întregului titlu de creanţă, respectiv împotriva sumei totale de 589.643 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, motivând doar parţial cererea sa, fără a prezenta motivele de fapt şi de drept în baza cărora a formulat contestaţie pentru TVA în sumă de 96.371 RON.

În susţinerea argumentelor sale, recurenta a invocat prevederile art. 2.1 din Ordinul nr. 2906/2014 statuează că:"în situaţia în care contestatorul precizează că obiectul contestaţiei îl formează actul administrativ fiscal atacat, fără însă a menţiona, înăuntrul termenului acordat de organul de soluţionare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe, datorie vamala, contribuţii, precum şi accesorii ale acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestaţia se consideră formulată împotriva întregului act administrativ fiscal."

Însă, aceste dispoziţii legale nu sunt în măsură să infirme consecinţa lipsei de motivare a contestaţiei administrative, întrucât se referă la individualizarea sumei contestate "pe feluri de impozite, taxe, datorie vamala, contribuţii, precum şi accesorii ale acestora". Dar, o atare prevedere nu scuteşte contestatoarea de obligaţia legală de motivare a demersului său judiciar, fără de care nu se poate realiza controlul de legalitate.

Din verificarea contestaţiei administrative se observă că recurenta reclamantă a efectuat pe larg critici referitoare la TVA în sumă de 493.272 RON pentru care nu s-a acordat drept de deducere întrucât s-a constatat de către DGAF faptul că operaţiunile comerciale ale societăţii contestatare avute cu societăţile SC D. SRL şi SC E. SRL ar fi fost efectuate doar în scopul obţinerii unor avantaje fiscale, însă nu a făcut referiri cu privire la celelalte sume reprezentând TVA stabilită suplimentar.

Ca atare, în mod legal, pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar (96.371 RON) şi accesorii de plată (30.199 RON), a fost respinsă contestaţia administrativă ca nemotivată în temeiul disp. art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014.

Nici argumentul conform căreia hotărârea instanţei de fond nu este motivată sub acest aspect, nu poate fi primit, în condiţiile în care prima instanţă a analizat criticile formulate de recurenta reclamantă în privinţa sumei de mai sus, însă a constatat lipsa formală a unor condiţii esenţiale ale contestaţiei şi anume motivarea acesteia, care face imposibilă exercitarea controlului de legalitate.

2.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestora, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu, pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, şi recursul incident declarat de SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 977 din 21 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM