Legality of fiscal recovery orders for legal assistance, publicity, and feasibility studies without County Council approval or documented necessity.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii şi Ministerul Finanţelor Publice - Biroul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Serviciul de Inspecţie Economică şi Financiară-Biroul de Inspecţie Economico Financiară Vâlcea Olt Compartimentul Vâlcea, anularea Dispoziţiei nr. 3425 din 18 septembrie 2015, Raportului de inspecţie economică-financiară nr. x din 17 septembrie 2015, Procesului-verbal nr. x din 18 septembrie 2015 încheiat la 14 septembrie 2015 şi a Deciziei nr. 7/P din 4 martie 2016.

Totodată, a solicitat suspendarea executării actelor administrative contestate;

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 5 din 12 ianuarie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la data de 12 aprilie 2016, ca neîntemeiată, precum şi cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 5 din 12 ianuarie 2017 a declarat recurs reclamanta SC A. SA, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta susţine că sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare, recurenta reclamantă susţine că instanţa fondului nu a analizat cauza sub toate aspectele, ignorând în totalitate argumentele reclamantei şi preluând în totalitate apărările pârâtei, încălcând astfel obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile C. proc. civ. dar şi în sensul ce decurge din hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Cel de al doilea motiv vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, argumentele recurentei fiind dezvoltate punctual, cu privire la fiecare măsură din Dispoziţia nr. 3425 din 18 septembrie 2015, contestată în cauza de faţă.

Cu privire la prima măsură din dispoziţia anterior menţionată, recurenta arată că instanţa fondului a reţinut că achiziţia serviciilor de asistenţă juridică s-a realizat de către recurentă cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, în sensul că achiziţia nu a fost aprobată de Consiliul Judeţean Vâlcea.

Susţine recurenta reclamantă că serviciile în discuţie au fost prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii pe anul 2014, aprobat prin hotărâre de Consiliul Judeţean Vâlcea, astfel că există acordul Consiliului Judeţean pentru achiziţia serviciilor de asistenţă juridică.

În acelaşi sens, recurenta reclamantă apreciază că aprobarea achiziţiei de servicii de asistenţă juridică prin manifestarea de voinţă a reprezentantului CJ Vâlcea în Adunarea Generală a Acţionarilor CET se încadrează pe deplin în prevederile art. I alin. (3) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 26/2012, dispoziţii care permit, în situaţii temeinic justificate, contractarea de servicii de asistenţă juridică şi sau de reprezentare, cu respectarea şi în limitele mandatului dat de CJ Vâlcea, în calitate de acţionar al A.

În acest context, recurenta reclamantă susţine că a fost dovedită în cauză atât legalitatea contractării serviciilor de asistenţă juridică cât şi oportunitatea acestei achiziţii, dată fiind existenţa unor speţe de o complexitate deosebită şi pentru care nu exista, în mod obişnuit, competenţa de specialitate în cadrul Compartimentului juridic al CET.

Eficienţa şi eficacitatea contractării acestor servicii este, de asemenea, fără echivoc, susţine recurenta reclamantă, aspect ce decurge din recuperarea unor sume importante şi respingerea de către instanţele de judecată a pretenţiilor formulate de părţile care au chemat în judecată A.

Cu privire la măsura referitoare la cheltuielile de protocol şi publicitate, instanţa de fond a considerat ca fiind legală măsura stabilită prin Dispoziţia nr. 3425 din 18 septembrie 2015, în contextul în care reclamanta înregistrase pierderi în anul 2013şi, pe de altă parte, nu a reuşit să probeze necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor de publicitate şi reclamă, în condiţiile în care este singurul producător de energie electrică şi termică.

Or, susţine recurenta reclamantă că aceste cheltuieli au fost necesare pentru o informare promptă, la timp şi credibilă a clienţilor industriali dar şi a consumatorilor casnici, fiind, totodată necesare şi anumite anunţuri în cotidienele locale pentru autorizaţii şi avize de mediu, pentru realizarea unor lucrări, obiective de investiţii realizate cu fonduri proprii sau cu fonduri europene, etc.

La acelaşi capitol, recurenta reclamantă susţine că este greşită concluzia în sensul că au fost atribuite contracte în mod nelegal, prin încredinţare directă, întrucât nu au fost depăşite pragurile valorice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se proceda la licitaţii deschise.

Cu privire la măsurile privind serviciile de consultanţă, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate, încheiate şi derulate în anul 2014, curtea de apel a constatat faptul că societatea nu a respectat nici prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, motivat de faptul că studiile de fezabilitate aferente anilor 2014 şi 2015 nu au putut fi puse în practică din lipsa de finanţare.

În privinţa acestei măsuri, recurenta reclamantă arată că inexistenţa finanţării necesare implementării unor proiecte, în privinţa cărora au fost deja realizate studii de fezabilitate, este o circumstanţă obiectivă şi care depinde de conduita unui terţ, astfel că neaprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli prin hotărârea Consiliului Judeţean Vâlcea pentru anul 2015 nu poate impieta asupra rezonabilităţii deciziei anterioare de efectuare a studiilor de fezabilitate.

Modalitatea în care echipa de control a apreciat că serviciile în discuţie au generat cheltuieli cu privire la care nu ar fi întrunite cerinţele legalităţii, regularităţii, economicităţii şi eficienţei, reprezintă rezultatul aplicării unui raţionament formalist, susţine recurenta reclamantă, cu atât mai mult cu cât unele proiecte, studii sau documentaţii tehnice au caracter obligatoriu.

Ca în cazul măsurii anterior analizate, recurenta reclamantă susţine că este greşită concluzia în sensul că au fost atribuite contracte în mod nelegal, prin încredinţare directă, întrucât nu au fost depăşite pragurile valorice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se proceda la licitaţii deschise.

În ceea ce priveşte măsura prevăzută la punctul 3.4, referitoare la cheltuielile cu servicii de informare şi tehnologie, instanţa fondului a concluzionat că reclamanta nu a reuşit să administreze probe cu privire la aceste neregularităţi, concluzie ce decurge din faptul că instanţa fondului nu a studiat cu atenţie dosarul cauzei, susţine recurenta reclamantă.

În privinţa acestei măsuri recurenta reclamantă afirmă că nu avea obligaţia de a întocmi note de intrare recepţie sau bonuri de consum, cât timp documentul justificativ pentru materialele şi piesele informatice este factura, în măsura în care materialele nu sunt stocate ci sunt eliberate în consum de îndată.

Referitor la măsura prevăzută la punctul 5 din Dispoziţia nr. 3425 din 18 septembrie 2015, instanţa fondului a concluzionat în sensul că au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, în sensul că nu au fost aduse documente justificative pentru materialele şi piesele informatice, respectiv facturi sau alte documente justificative.

Arată recurenta reclamantă faptul că între Contractul de prestări de servicii nr. x din 31 martie 2011 şi comenzile de achiziţie consumabile încheiate cu SC B. SRL nu a existat nicio legătură, în sensul celor expuse de organele de control, reiterând recurenta considerentele expuse şi pentru măsura prevăzută la punctul 3.4, în sensul că nu era obligatorie în speţă întocmirea notelor de intrare recepţie şi a bonurilor de consum.

Cu privire la măsura regăsită la punctul 6 din Raportul de inspecţie şi din Dispoziţia obligatorie, organele de control au impus reclamantei să facă demersurile necesare pentru a stabili cu exactitate dacă au fost respectate clauzele contractuale în cazul serviciilor prestate de SC C. SRL, SC D. SRL sau E., precizând recurenta că natura serviciilor prestate de către aceste societăţi este incompatibilă cu efectuarea unei recepţii de către o comisie constituită în acest scop.

Consideră recurenta reclamantă că documentele puse la dispoziţie echipei de inspecţie au fost înlăturate de o manieră sumară, fără a se prezenta punctual în ce măsură acestea nu ar corespunde cerinţelor-neindicate de altfel-avute în vedere cu ocazia controlului.

Faţă de aceste considerente recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său, aşa cum a fost formulat.

II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Dispoziţiei obligatorii nr. 3425 din 18 septembrie 2015, emisă în baza Raportului de inspecţie economico-financiară nr. x din 17 septembrie 2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 5 din 12 ianuarie 2017 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, pentru motivele arătate în considerentele hotărârii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 5 din 12 ianuarie 2017, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând sentinţa civilă criticată prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, apărările formulate de pârâtă şi probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de control judiciar observă că recurenta reclamantă afirmă că judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe baza argumentelor pârâtei, fără a analiza şi motivele de nelegalitate invocate de reclamant precum şi probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său.

Subliniază Înalta Curte că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Faptul că instanţa a preluat unele dintre argumentele unei părţi, pe care le-a considerat pertinente, nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate. Pentru a se concluziona în sensul incidenţei art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza menţionată de recurenta reclamantă, este necesar ca ansamblul hotărârii să ateste nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adică lipsa considerentelor, ipoteză ce nu se regăseşte în situaţia în care instanţa preia argumentele uneia din părţi, considerându-le pertinente şi concludente.

Or, rezultă din considerentele hotărârii faptul că instanţa a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate de reclamant în susţinerea criticilor sale la adresa actelor deduse judecăţii, a analizat probele administrate şi a dezlegat fondul cauzei, context în care critica grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.

Nefondat este şi motivul de casare privitor la pronunţarea hotărârii cu greşita aplicare a normelor de drept material, apreciază instanţa de recurs, pentru următoarele considerente:

În fapt, organele de control ale autorităţii intimate au întocmit Raportul de Inspecţie Economico-Financiară nr. CV 3424 din 17 septembrie 2015 şi în baza constatărilor din acest act a fost emisă Dispoziţia obligatorie nr. 3425 din 18 septembrie 2015, prin care s-au reţinut deficienţe privind plăţile efectuate în anul 2014 pentru contractele de asistenţă juridică în cuantum de 2.582.903 RON, considerent pentru care s-au dispus măsuri pentru recuperarea acestei sume.

Totodată, s-au constatat deficienţe în privinţa cheltuielilor de protocol în cuantum de 5.604 RON, dispunându-se recuperarea acestei sume.

O altă deficienţă a constat în cheltuieli cu reclama şi publicitatea în contracte încheiate cu diferite persoane juridice, în cuantum total de 870.015 RON, dispunându-se recuperarea acestei sume.

Deficienţa regăsită la pct. IV.4 a reprezentat-o serviciile de consultanţă, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate derulate în anul 2014, reţinându-se cheltuieli suplimentare în cuantum total de 641.708 RON.

La pct. IV.5 privind cheltuielile cu serviciile informatice şi tehnologice s-a reţinut ca nejustificată plata sumei de 98.322 RON, iar la pct. IV.6 deficienţa constatată a reprezentat-o inexactitatea în privinţa serviciilor prestate conform contractelor încheiate cu E., C. SRL şi SC D. SRL, în sumă totală de 140.045,92 RON.

Recurenta reclamantă a contestat legalitatea măsurilor dispuse prin Dispoziţia obligatorie nr. 3425 din 18 septembrie 2015, cererea sa fiind respinsă de instanţa fondului cu motivarea prevăzută în considerentele hotărârii.

Contrar celor afirmate de recurenta reclamantă, hotărârea curţii de apel reflectă corecta aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, neimpunându-se casarea sentinţei şi rejudecarea fondului cauzei.

Analizând punctual criticile formulate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte măsura recuperării cheltuielilor cu asistenţa juridică recurenta reclamantă a încheiat Contractele de asistenţă juridică nr. 11039 din 15 aprilie 2014, nr. x din 10 septembrie 2014, nr. y din 16 iunie 2011 şi nr. z din 23 mai 2013, având ca obiect asistenţa juridică şi reprezentare în cadrul procedurii de transfer a unor active de la F. SA la A. SA şi în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei G. SA, consiliere juridică şi reprezentare în faţa instanţelor de judecată în cadrul aceleiaşi proceduri, fiind temeinică aprecierea instanţei fondului, în sensul că încheierea acestora s-a realizat cu nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, OMFP nr. 923/2014, respectiv O.U.G. nr. 55/2010, privind întărirea disciplinei financiare la nivelul operatorilor economici.

Potrivit art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 "În situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii, numai cu aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acţionar integral sau majoritar; b) de către consiliile locale, consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pentru cele la care unităţile administrativ-teritoriale deţin integral sau majoritar capitalul social".

Prin urmare, legala achiziţionare a serviciilor de asistenţă juridică presupunea dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, respectiv aprobarea Consiliului Judeţean Vâlcea, dată fiind structura acţionariatului A.

Aşa cum a sesizat şi instanţa fondului, Înalta Curte subliniază faptul că aprobarea Consiliului Judeţean nu poate fi exprimată decât prin hotărârea de consiliu ce reprezintă forma de manifestare a voinţei autorităţii deliberative, fiind lipsite de relevanţă juridică aspectele învederate de reclamantă în cererea de recurs, în sensul participării reprezentantului CJ Vâlcea în Adunarea Generală a Acţionarilor CET sau a aprobării acestor cheltuieli de către Consiliul de Administraţie al A.

Dispoziţiile prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012 sunt lipsite de echivoc şi stabilesc, cu claritate, condiţiile în care pot fi încheiate astfel de contracte, astfel că maniera restrictivă de elaborare a actului normativ nu permite interpretări laxe, de genul celei furnizate de recurenta reclamantă.

Din modalitatea de redactare a dispoziţiilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă faptul că pentru a se da eficienţă principiului legalităţii, recurenta reclamantă era ţinută a face dovada faptului că încheierea Contractelor de asistenţă juridică nr. 11039 din 15 aprilie 2014, nr. x din 10 septembrie 2014, nr. y din 16 iunie 2011 şi nr. z din 23 mai 2013 a făcut obiectul analizei de necesitate impusă de actul normativ în discuţie(respectiv existenţa împrejurărilor excepţionale care făceau imposibilă asigurarea activităţilor de asistenţă juridică şi reprezentare de către personalul de specialitate juridică angajat la A.) precum şi dovada faptului că a fost emisă o hotărâre de aprobare a achiziţionării acestor servicii de către Consiliul Judeţean or niciuna din aceste împrejurări nu a fost probată de recurenta reclamantă.

În ceea ce priveşte măsura menţionată la punctul 2 din Dispoziţia obligatorie, s-a reţinut prin actele contestate că, în perioada 2014 - 2015 reclamanta a efectuat cheltuieli de protocol şi publicitate, în cuantum de 5.604 RON, sens în care s-au emis facturile fiscale nr. x/2014 şi nr. y/2014 pentru cazare şi masă la hotel, cheltuielile în discuţie fiind apreciate că nu au legătură cu activitatea societăţii.

Recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate, cu atât mai mult cu cât cheltuielile de protocol nu puteau fi angajate de societate în condiţiile în care a înregistrat pierderi în cursul anului 2013, devenind astfel incidente dispoziţiile art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012.

În ceea ce priveşte cheltuielile de publicitate, s-a reţinut faptul că reclamanta a angajat cheltuieli în valoare de 920.877 RON, din care 50.862 RON pentru anunţuri şi 870.015 RON pentru publicitate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie, organele de control au considerat justificată cheltuiala în valoare de 50.862 RON, astfel că toate argumentele recurentei, în sensul că nu a fost avută în vedere necesitatea publicării unor anunţuri, în contextul obţinerii unor autorizaţii, acorduri şi avize sunt lipsite de suport, în realitate nefiind contestată necesitatea şi oportunitatea unor astfel de cheltuieli.

Ceea ce s-a reţinut prin raportul de inspecţie ca fiind cheltuieli ce nu pot fi justificate din perspectiva legalităţii sunt cele pretins a fi avansate pentru publicitate şi reclamă, în condiţiile în care A. este singurul producător de energie electrică şi termică din judeţ, având clienţi captivi, afirmaţiile recurentei, în sensul că serviciile de publicitate şi reclamă au fost achiziţionate în vederea informării corespunzătoare a clienţilor în privinţa condiţiilor de nedebranşare dar şi pentru creşterea numărului de consumatori în ritm accelerat nefiind însoţite de minime analize economice, referate de necesitate, note justificative etc, întocmite în prealabil atribuirii prin încredinţare directă a celor 17 contracte de publicitate.

Nefondate sunt şi criticile recurentei pe marginea legalităţii măsurii privind recuperarea cheltuielilor în sumă de 641.708 RON, aferente unor servicii de întocmire studii de fezabilitate, expertize şi asistenţă tehnică.

A arătat recurenta reclamantă că proiectele avute în vedere cu prilejul elaborării studiilor de fezabilitate nu au fost puse în practică, însă o atare împrejurare nu atestă neeconomicitatea sau nelegalitatea cheltuielilor în discuţie, nefiind în culpă recurenta pentru faptul că nu au fost bugetate anumite obiective.

Or, subliniază Înalta Curte că organele de control au avut în vedere dispoziţiile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru a concluziona asupra legalităţii cheltuielilor în valoare de 641.708 RON.

Potrivit prevederilor art. V din O.U.G. nr. 26/2012, (1) autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, li se interzice efectuarea de cheltuieli pentru achiziţionarea şi/sau elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate şi a altor studii aferente obiectivelor de investiţii, în oricare dintre următoarele situaţii:

a) dacă în ultimii 5 ani bugetari au fost întocmite şi înregistrate în contabilitate studii având acelaşi obiect; în această situaţie se procedează la actualizarea studiilor existente;

b) dacă obiectivul de investiţii publice nu va putea fi inclus în programul de investiţii publice în anul bugetar următor în condiţiile prevăzute la alin. (4).

(4) În programul de investiţii publice vor fi introduse doar acele obiective/proiecte sau categorii de investiţii noi a căror finanţare poate fi asigurată integral, conform documentaţiilor tehnico-economice aprobate, în limitele de cheltuieli stabilite potrivit cadrului multianual de cheltuieli pe termen mediu şi/sau strategiei fiscal-bugetare aprobate potrivit Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, şi a proiectului de buget multianual aprobat potrivit Legii privind finanţele publice locale nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia obiectivelor/proiectelor sau categoriilor de investiţii a căror finanţare este asigurată din fonduri externe nerambursabile, precum şi din fonduri externe rambursabile.

Prin urmare, legalitatea cheltuielilor aferente studiilor de fezabilitate presupunea respectarea dispoziţiilor art. V alin. (1) lit. b) şi alin4 din O.U.G. nr. 26/2012, or, recurenta reclamantă nu a dovedit faptul că investiţiile preconizate cu prilejul contractării serviciilor de asistenţă tehnică şi expertiză puteau fi incluse în programul de investiţii publice în anul 2015, condiţie imperativ prevăzută de actul normativ anterior citat.

O altă critică a recurentei la adresa sentinţei civile atacate vizează reţinerile primei instanţe cu privire la măsura 3.4, referitoare la cheltuielile cu servicii şi tehnologie, faţă de care judecătorul fondului a arătat că nici în privinţa acestor neregularităţi reclamanta nu a reuşit să administreze probe.

Criticile recurentei, în sensul că nu au fost luate în considerare documentele justificative depuse, sunt lipsite de pertinenţă, întrucât ceea ce instanţa a analizat, sub acest aspect, a fost depăşirea bugetului cu suma de 143.500 RON.

Cu privire la măsura regăsită la pct. 5 din Dispoziţia obligatorie privind Contractul de prestări servicii nr. x/2011, încheiat cu B. SRL vizând suma de 98.322 RON, rezultă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, în sensul că nu s-au adus documente justificative pentru materialele şi piesele informatice, respectiv facturi, documente justificative care se înregistrează în contabilitate.

Recurenta a reiterat apărările formulate în faţa instanţei de fond, conform cărora cheltuielile analizate au fost legal decontate, în prezenţa facturilor avansate de furnizor, facturi ce au calitatea de document justificativ, în accepţiunea prevederilor Legii contabilităţii.

Fără a contesta veridicitatea afirmaţiei potrivit căreia factura este un document justificativ, trebuie făcută observaţia că un atare document dobândeşte o atare calitate atunci când menţiunile cuprinse în factură cu privire la bunurile livrate ori serviciile prestate sunt complete şi au la bază operaţiuni economice a căror realitate nu poate fi supusă discuţiei.

Or, ceea ce au reţinut organele de control pe marginea relaţiei contractuale cu furnizorul B. este faptul că din analiza facturilor fiscale privind achiziţia de consumabile nu rezultă ce produse au fost achiziţionate, sintagma "materiale consumabile fax" nefiind suficientă pentru identificarea, în concret, a tipului de produse livrate, aceasta şi în contextul în care nu au fost prezentate nici note de recepţie a produselor şi nici bonuri de consum pe locuri de folosinţă.

În plus, un alt aspect ce constituie temeiul obligaţiei de restituire, subliniat ca atare de instanţa fondului, este faptul că recurenta nu avea posibilitatea de a închiria mobilier şi aparatură birotică, astfel cum această interdicţie a fost prevăzută de art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2009, aspect faţă de care recurenta nu a formulat nicio apărare în recurs.

În fine, cu privire la măsura regăsită la pct. 6 privind achiziţionarea altor servicii IT în perioada 2014 - 2015, în sumă totală de 149.045,92 RON, s-a reţinut în sarcina reclamantei efectuarea de demersuri pentru a se stabili cu exactitate dacă serviciile sunt prestate conform contractelor încheiate cu E., C. SRL şi D. SRL, în considerarea faptului că facturile şi procesele-verbale de recepţie finală nu menţionează ce fel de servicii au fost prestate, orele alocate şi nu poartă semnătura membrilor unei comisii de recepţie.

Astfel cum s-a arătat şi în cuprinsul sentinţei atacate, măsura menţionată la pct. 6 din Dispoziţia obligatorie vizează obligarea recurentei la verificarea efectivă a realităţii operaţiunilor ce au stat la baza emiterii facturilor menţionate de organele de control, măsura fiind temeinic dispusă în contextul în care documentele justificative verificate nu sunt edificatoare pentru a se concluziona în sensul conformităţii serviciilor prestate cu obligaţiile contractuale asumate.

Faţă de aceste considerente, recursul de faţă urmează a fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar H., împotriva Sentinţei nr. 5 din 12 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2019.

Procesat de GGC - LM