Legality of post-merger public office reductions and statutory applicability of Law 188/1999 Article 100(4) to absorbed administrative structures

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 noiembrie 2015, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin Sentinţa civilă nr. 1878 din 23 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat:

- modificarea în parte a Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1.106/2013 privind aprobarea numărului de posturi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu-Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări şi a Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1.113/2013 privind aprobarea statului de funcţii la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu - Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări;

- obligarea ANAF la modificarea OPANAF nr. 1.106/2013 şi a OPANAF nr. 1.113/2013 şi la înfiinţarea unui post vacant, funcţie publică teritorială de execuţie de inspector, clasa I, grad profesional principal, gradaţia 2, clasa de salarizare 44 la DGRFP Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu - Compartiment procedura insolvenţei şi lichidări;

- obligarea DGRFP Braşov la reintegrarea reclamantei pe postul reînfiinţat, funcţie publică teritorială de execuţie de inspector, clasa I, grad profesional principal, gradaţia 2, clasa de salarizare 44 la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu - Compartiment procedura insolvenţei şi lichidări.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 50 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 50 din 29 februarie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, rejudecarea fondului cauzei şi:

a) anularea în parte a OPANAF nr. 1.106/2013 privind aprobarea numărului de posturi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi a OPANAF nr. 1.113/2013 privind aprobarea statului de funcţii al DGRFP Braşov;

b) obligarea ANAF la înfiinţarea unui post vacant de inspector principal, gradaţia 2, clasa de salarizare 44, la structura AJFP Sibiu - Compartiment procedura insolvenţei şi lichidări şi încadrarea reclamantei pe acesta;

c) repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii OPANAF nr. 1.106/2013 şi OPANAF nr. 113/2013 şi recunoaşterea perioadei 5 septembrie 2013 - până la reîncadrarea pe funcţie publică/sau până la data executării sentinţei definitive a instanţei, ca fiind vechime în muncă, specialitate şi în administraţia publică;

d) obligarea ANAF la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi a tuturor drepturilor băneşti de care ar fi beneficiat, calculate începând cu data de 5 septembrie 2013 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia publică din cadrul AJFP Sibiu sau până la data plăţii efective precum şi a dobânzii legale calculată la salariile neacordate indexate, majorate şi recalculate începând cu perioada 5 septembrie 2013 - până la data achitării efective a despăgubirilor solicitate;

e) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat recurenta-reclamantă, ca temei de drept, incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate fiind circumscrise acestor dispoziţii legale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că există considerente contradictorii în cuprinsul sentinţei atacate, judecătorul fondului arătând că fuziunea este o modalitate de reorganizare a persoanelor juridice, însă dispoziţiile referitoare la reorganizare se aplică numai structurilor ce au fost reorganizate.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

- instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material când a considerat că dispoziţiile referitoare la reorganizarea instituţiei publice nu se aplică atunci când această entitate a fuzionat prin absorbţie, iar în opinia recurentei-reclamante, prima instanţa trebuia sa constate ceea ce dispune art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013, şi anume că personalul fostelor DGFP-uri trebuia preluat în noile organigrame şi state de funcţii, în limita numărului de posturi aprobat (27.100 posturi art. 9 din H.G. nr. 520/2013), în condiţiile legii.

- instanţa de fond a greşit când a interpretat dreptul material aplicabil în sensul că doar AJFP-urile s-au reorganizat şi doar funcţionarilor publici din aceste instituţii li se aplică art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999.

- instanţa de fond, deşi a reţinut ceea ce dovedeau înscrisurile de la dosar, şi anume faptul că OP ANAF nr. 1.106/2013 şi OP ANAF nr. 1.113/2013 au alocat cu 3 posturi mai mult decât s-a cerut la noua structura AJFP Sibiu (pagina 1 din sentinţa penultimul şi ultimul paragraf), iar postul ocupat de recurenta-reclamantă nu s-a desfiinţat, nu a fost efectiv redus, a fost doar mutat undeva în schema de personal, în mod greşit nu a observat că acest post şi întreg compartimentul "procedura insolvenţei şi lichidări" nu a fost absorbit la DGRFP Braşov, ci a fost inclus în noua structura AJFP SIBIU care s-a reorganizat.

În opinia recurentei A., instanţa de fond trebuia să constate faptul că, în baza art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013, raportat la Legea nr. 188/1999, fuziunea prin absorbţie este o modalitate de reorganizare a activităţii, de aşezare pe baze noi a unei instituţii publice şi că posturile ce se desfiinţează ca urmare a acestui proces trebuie sa respecte prevederile art. 99 alin. (1) lit. b) şi ale art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999.

A considerat recurenta-reclamantă că instanţa de fond a făcut o eroare fundamentală în aplicarea normelor de drept material incidente în cauză (art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013 raportate la art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999), iar în urma acestei erori, acţiunea sa a fost în mod greşit respinsă, instanţa de fond neţinând cont de situaţia reală pe care o dovedeşte înscrisul depus de A. la dosarul cauzei, înscris cuprinzând propunerea de stat de funcţii din data de 29 iulie 2013, făcută de ANAF pentru noua structura AJFP SIBIU, ce s-a înfiinţat la data de 1 august 2013.

Susţine recurenta-reclamantă că acest înscris este unul autentic, semnat şi ştampilat de conducerea instituţiei, ce face dovada până la înscrierea în fals şi dovedeşte fără putinţă de tăgadă că nu a fost absorbit la DGRFP Braşov Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări, ci a fost inclus în noua structură AJFP SIBIU, care se reorganiza.

În concluzie, a susţinut recurenta-reclamantă că se impune anularea în parte a OP ANAF nr. 1.106/2016 şi a OP ANAF nr. 1.113/2013, întrucât s-a făcut dovada că dreptul de apreciere al emitentului celor două ordine nu a fost exercitat în limitele legii, potrivit delegării oferite de legiuitor.

În ceea ce priveşte numărul maxim de posturi de 27.100, stabilit prin art. 9 din H.G. nr. 20/2013, acesta s-a dovedit insuficient şi, la doi ani de la adoptarea respectivei hotărâri de Guvern, s-a emis H.G. nr. 816 din 30 septembrie 2015 care modifică art. 9 şi stabileşte în prezent un număr de 27.949 posturi la ANAF.

Acest lucru dovedeşte ca stabilirea numărului maxim de posturi în 2013 nu a avut o baza reală, concretă, o analiză a nevoilor instituţiei ANAF de posturi, ci s-a adoptat o măsură nejustificată şi arbitrară la acel moment.

Nici H.G. nr. 520/2013, nici OP ANAF nr. 1.106/2013 şi OPANAF nr. 1113/2016 nu prevăd criterii obiective, clare, cuantificabile de desfiinţare a unor posturi, în susţinerea acestei afirmaţii depunând numita A., în faţa instanţei de fond, motivarea Curţii Constituţionale în Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, prin care a fost declarată neconstituţională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 77/2013.

Prin această decizie, Curtea Constituţională consacră ideea că actul normativ care nu prevede criterii/condiţii clare, obiective, pentru desfiinţarea unor posturi ocupate la instituţiile publice şi care permite ca ordonatorii principali de credite să desfiinţeze posturi în mod discreţionar, este neconstituţional.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării a menţionat intimata-pârâtă că, prin reorganizare, s-a avut în vedere îmbunătăţirea performanţei operaţionale a ANAF şi diminuarea costului colectării, în condiţiile în care, de la nivel central la nivel teritorial s-a decis să se opereze cu un număr de 8 structuri în locul celor 42, iar reorganizarea s-a realizat prin reducerea numărului de posturi, în sensul în care DGFP-urile care făceau parte din raza de activitate a DGRFP-urilor au fost preluate de acestea din urmă prin fuziune, în limita posturilor disponibile.

Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 74/2013 şi a H.G. nr. 520/2013, Preşedintele ANAF a emis mai multe ordine, între care şi Ordinul nr. 1.104/2013, ordin prin care la art. 1 a fost aprobată noua structură organizatorică (pe servicii, birouri, compartimente) a direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, precum şi a administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, precum şi Ordinul nr. 1.106/2013 privind aprobarea numărului de posturi pentru DGRFP Braşov - AJFP Sibiu - Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări şi Ordinul nr. 1.113/2013 privind aprobarea statului de funcţii la DGRFP Braşov - AJFP Sibiu - Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări.

În aceste condiţii, arată intimata ANAF că în mod eronat se susţine că AJFP Sibiu este continuatoarea fostei instituţii DGFP Sibiu, întrucât, aşa cum s-a arătat, DGFP Sibiu a devenit prin fuziune cu celelalte DGFP-uri din regiune, Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Braşov, iar AJFP Sibiu este o noua structură înfiinţată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 74/2013.

În atare situaţie, structura în care recurenta-reclamanta şi-a desfăşurat activitatea, Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări din cadrul fostei DGFP Sibiu, a fost supus reorganizării prin reducerea numărului de posturi de la 4 posturi de inspector principal, la 3 posturi de inspector principal, toţi cei patru inspectori fiind eliberaţi din funcţii, cu posibilitatea să îşi exprime opţiunea de a ocupa unul dintre posturile vacante din cadrul DGRFP Braşov - aparat propriu şi structuri subordonate.

Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă, susţine intimata ANAF că nu sunt aplicabile prevederile art. 100 din Legea nr. 188/1999 (R), întrucât, în cauză, reorganizarea s-a realizat prin reducerea numărului de posturi, iar nu prin una din modalităţile prevăzute de alin. (1) lit. a) - d) ale art. 100 din acelaşi act normativ, iar reducerea postului ocupat de recurenta-reclamantă a fost reală şi efectivă şi este dovedită de Ordinul Preşedintelui prin care s-a aprobat structura organizatorică a DGRFP Braşov.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 6 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul declarat în cauză în raport de criticile formulate şi probele administrate, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului a fost invocată în raport de împrejurarea că, până la finalizarea prezentului demers judiciar, s-a pronunţat o hotărâre definitivă în dosarul având ca obiect anularea Deciziei nr. 311 din 1 august 2013, emisă de DGRFP Braşov, de eliberare a numitei A. din funcţia publică de execuţie, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

Însă, distinct de faptul că recurenta-reclamantă nu mai poate solicita reintegrarea sa în funcţia deţinută, se consideră că subzistă cerinţa interesului de a obţine o soluţie favorabilă în privinţa actelor administrative a căror anulare parţială a solicitat-o, o astfel de soluţie putând constitui premisa altor solicitări de ordin juridic pentru obţinerea unor drepturi pe cale judecătorească.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a invocat recurenta-reclamantă existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul sentinţei atacate, respectiv reţinerea împrejurării că fuziunea este o modalitate de reorganizare prin comasare şi, totodată, că dispoziţiile referitoare la reorganizare se aplică numai la structurile ce au fost reorganizate.

Verificând aceste critici, reţine Înalta Curte că judecătorul fondului a făcut distincţie între fuziunea, ca modalitate de reorganizare prin comasare, în sens larg, a unei persoane juridice şi reorganizarea propriu-zisă a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sibiu, care a succedat fostei Administraţii a Finanţelor Publice Sibiu, constatând că sunt aplicabile prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 Republicată doar în situaţia unei reorganizări în sens restrâns, care vizează instituţia publică în cauză.

Acest raţionament juridic nu cuprinde argumente contradictorii, judecătorul fondului redând dispoziţiile art. 23 din H.G. nr. 520/2013 care reglementează modalităţile de înfiinţare a noilor direcţii generale regionale ale finanţelor publice, pentru ca apoi să arate, punctual, că sunt aplicabile prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 (R) doar pentru instituţia publică ce se reorganizează în interiorul său, fără a fi vorba, în această ipoteză, despre un proces de transformare sau fuziune care a condus la pierderea individualităţii instituţiilor publice implicate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile invocate în temeiul acestui text legal fiind nefondate.

În privinţa celui de-al doilea motiv de casare, regăsit în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în controlul judiciar exercitat asupra sentinţei recurate, va menţine soluţia pronunţată de prima instanţă, în care s-a stabilit că sunt legale cele două ordine a căror anulare parţială s-a solicitat.

Preliminar oricărei analize, se cuvine a fi reamintit că obiectul cauzei ajunse în recurs la Înalta Curte este cel al cererii disjunse din cadrul Dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, cerere cu două petite (numerotate 2 şi 3 în acţiunea reclamantei A.), prin care s-a solicitat:

- anularea în parte a Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1.106/2013 privind aprobarea numărului de posturi pentru DGRFP Braşov, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi a Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1.113/2013 privind aprobarea statului de funcţii la DGRFP Braşov;

- obligarea ANAF la înfiinţarea unui post vacant-funcţie publică teritorială de execuţie, de inspector, clasa I, grad profesional principal, gradaţia 2, clasa de salarizare 44 la DGRFP Braşov.

Celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată la data de 23 mai 2014, au rămas în competenţa Tribunalului Sibiu, în cadrul Dosarului nr. x/2014, soluţionat în mod definitiv prin Decizia nr. 754 din 16 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Motivele de nelegalitate pe care şi-a fundamentat recurenta-reclamantă solicitarea de anulare parţială a Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1.106/2013 şi a Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1.113/2013 sunt în referire la faptul că, în opinia numitei A., noţiunea de fuziune prin absorbţie este una specifică societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, nu şi instituţiilor publice, iar aprobarea unui număr de posturi mai mic pentru structura AJFP Sibiu-Compartimentul procedura insolvenţei şi lichidări, ca urmare a reorganizării, nu poate fi făcută decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.

În privinţa primului motiv de nelegalitate a celor două ordine, în care se apreciază, de către recurenta-reclamantă, că nu putea fi aprobată o procedură de reorganizare prin fuziune, reţine Înalta Curte că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă, în care s-a arătat, argumentat de temeiul juridic ce reglementează posibilitatea fuzionării unor instituţii publice, că este neîntemeiată cererea în anularea parţială a actelor administrative contestate.

Astfel, în cuprinsul prevederilor art. 23 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013, act administrativ cu forţă juridică superioară ordinelor atacate, emise în temeiul acestei hotărâri, se arată că:

"(1) Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice se înfiinţează prin transformarea direcţiei generale a finanţelor publice a judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti în care este stabilit sediul direcţiei generale regionale, prin fuziunea prin absorbţie a celorlalte direcţii generale ale finanţelor publice judeţene din aria de competenţă stabilită potrivit anexei nr. 2, care îşi pierd personalitatea juridică."

Prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 1.106/2013 s-a stabilit pentru regiunea Braşov un număr total de 2.911 posturi, iar prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 1113 din 1 august 2013 s-a aprobat statul de funcţii al Direcţiei generale regionale a finanţelor publice Braşov şi structurilor din cadrul acesteia.

Prin urmare, Direcţia generală a finanţelor publice Sibiu a fuzionat prin absorbţie în cadrul direcţiei generale regionale a finanţelor publice din aria de competenţă stabilită potrivit anexei 2 din H.G. nr. 520/2013, procedura de reorganizare, în sens larg, fiind cea prevăzută în norma legală, fără a se putea susţine că fuziunea prin absorbţie reprezintă o procedură de modificare prevăzută doar pentru societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990.

Cât priveşte critica recurentei-reclamante prin care arată că prima instanţă nu a aplicat protecţia juridică reglementată de prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 (R), deşi, în realitate, a avut loc o reorganizare prin fuziune prin absorbţie, astfel cum s-a prevăzut expres în dispoziţiile art. 24 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013, reţine Înalta Curte că, în cauză, a avut loc o reorganizare prin reducerea efectivă a numărului de posturi, la DGFP Sibiu, de la 502 posturi la 391 posturi .

Reorganizarea, ca şi modalitate efectivă de punere în practică, nu a prevăzut o modificare a atribuţiilor de serviciu, ci a constat într-o reducere a numărului de posturi. Această reducere nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, ci a fost urmarea procesului de reorganizare a A.N.A.F. şi a structurilor subordonate, generând organizarea concursului pentru ocuparea posturilor aferente noii structuri.

Prin urmare, eliberarea din funcţie a fost consecinţa reorganizării întregii instituţii prin reducerea unor posturi. Nu s-au înfiinţat posturi similare celor desfiinţate, ci s-a stabilit un număr de posturi corespunzător noii structuri organizatorice aprobate. În această situaţie, nu poate fi vorba despre existenţa unei erori constând în faptul că s-au alocat doar trei posturi la noua structură a AJFP Sibiu, în loc de patru posturi, iar postul recurentei-reclamante nu s-a desfiinţat, ci a fost mutat în noua structură organizatorică a AJFP Sibiu, după cum a susţinut recurenta A.. Aceasta deoarece, reducerea posturilor s-a efectuat global, din cadrul tuturor structurilor DGFP Sibiu, iar pentru înfiinţarea noii structuri a AJFP Sibiu s-a prevăzut înfiinţarea unui compartiment pentru procedura insolvenţei şi lichidări, cu un număr de 3 posturi, pentru care s-a reglementat modalitatea de ocupare prin concurs.

Stabilirea organigramelor aferente fiecărei structuri din cadrul instituţiilor publice aflate în subordinea ANAF reprezintă o chestiune de oportunitate a politicii de resurse umane şi materiale, ce nu poate fi cenzurată prin prisma unor aprecieri subiective ale funcţionarului public implicat în procesul de reorganizare a instituţiei publice prin reducerea posturilor, fiind în marja de apreciere a celui care, potrivit competenţelor legale, dispune, la nivelul fiecărei structuri administrative, un astfel de proces, astfel că reducerea posturilor de la 4 în cadrul DGFP Sibiu la 3 în cadrul AJFP Sibiu iese din sfera de control a instanţei de contencios administrativ.

Nici analiza pe care o face recurenta-reclamantă în privinţa numărului total de posturi aprobat prin H.G. nr. 520/2013, considerat insuficient faţă de împrejurarea că, la momentul formulării recursului, acest număr era depăşit, conform H.G. nr. 816 din 30 septembrie 2015, nu poate fi avută în vedere în sensul reţinerii unor aspecte de nelegalitate parţială a ordinelor preşedintelui ANAF nr. 1.106/2013 şi 1.113/2013, aceste chestiuni vizând tot oportunitatea măsurilor ce pot fi adoptate în limitele competenţelor conferite emitentului actelor administrative.

Fiind restructurată în întregime fosta direcţie generală a finanţelor publice în care activa recurenta-reclamantă, nu se poate susţine că postul său a fost mutat în alt compartiment, cu consecinţa eliberării sale din funcţie, pentru că o astfel de concluzie nu rezultă din probele administrate, toate posturile rămase în urma reducerii fiind rearanjate pe scheletul noilor structuri organizatorice înfiinţate în urma procesului de reorganizare dispus prin H.G. nr. 520/2013.

Trimiterile recurentei-reclamante la considerentele Deciziei CCR nr. 55 din 5 februarie 2014, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013, nu au relevanţă în cauză, fiind vorba despre acte normative diferite, cu obiect de reglementare ce nu comportă similitudini.

Prin urmare, sunt nefondate criticile formulate asupra soluţiei pronunţate de prima instanţă, actele administrative a căror anulare parţială s-a solicitat nefiind afectate de vreun viciu de nelegalitate la momentul adoptării lor.

În consecinţă, nu se mai ajunge la analizarea cererii de înfiinţare a unui post vacant similar celui deţinut de recurenta-reclamantă până la momentul eliberării sale din funcţie.

II.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, aplicând prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 29 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 50 din 29 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM