Broadcaster's fine upheld for airing unproven guest accusations against judiciary.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 iulie 2016, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016 emise de CNA sau, dacă se va aprecia că se impune sancţionarea sa, fie înlocuirea pedepsei amenzii cu somaţie de intrare în legalitate, fie reducerea pedepsei cu amenda la minimul special prevăzut de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3416 din 7 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea A. SRL a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea recursului reclamanta recurentă a susţinut următoarele:

Încălcarea pe care CNA o reţine în sarcina reclamantei rezidă în faptul că ar fi fost aduse acuzaţii activităţii desfăşurate de CSM fără a se prezenta dovezi sau punctul de vedere al acestei instituţii.

Se solicită a se constata faptul că afirmaţiile despre care CNA reţine că privesc fapte ilegale sau imorale, au fost efectuate de invitatul din acea ediţie a emisiunii, respectiv de doamna B., iar nu de moderatorul emisiunii.

Conform prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, punctul de vedere al persoanelor vizate de acuzaţiile emise, se aplică doar ipotezei în care furnizorul de servicii media este cel care a emis acuzaţiile. Pretinsa faptă ilicită nu a fost săvârşită de reclamantă sau de un prepus al subscrisei. Mai mult, nici CSM şi nici vreun reprezentant al acesteia nu şi-a exprimat intenţia de a oferi un punct de vedere faţă de cele discutate şi nici nu s-a solicitat un drept la replică, pe care fără nicio îndoială ar fi avut tot interesul de a-l difuza.

În sensul prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, reclamanta în calitate de furnizor de servicii media avea obligaţia, în virtutea dreptului la imagine, de a nu aduce acuzaţii în cadrul programelor difuzate unei persoane, privind comportamentul şi fapte ale acesteia ilegale sau imorale, fără a fi susţinute cu dovezi şi de a permite persoanelor acuzate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. Reclamanta în calitate de furnizor a serviciilor media ar putea realiza în mod obiectiv încălcarea acestor prevederi, numai prin prepuşii săi, în speţă prin moderatorul emisiunii sau prin diferite materiale prezentate pe parcursul programului. Reclamanta nu a prezentat niciun material incriminator la adresa membrilor CSM ci doar a opinat pe marginea activităţii desfăşurate de CSM, purtând o discuţie despre evoluţia acestui organism din cadrul justiţiei. Cât despre dreptul persoanelor ce sunt lezate prin aceste afirmaţii de a interveni şi de a-şi exprima punctul de vedere, se precizează faptul că nu i s-a solicitat dreptul la replica şi că nu a existat din partea CSM o solicitare de a-şi exprima un punct de vedere faţă de afirmaţiile doamnei B., întrucât dacă ar fi existat o astfel de poziţie sau intenţia de a exprima un punct de vedere nu ar fi ezitat să permită celor două persoane să exprime punctul de vedere atât în direct cât şi printr-un drept la replica transmis ulterior.

Faptul că legiuitorul a dorit să facă o departajare clară între fapta ilicită săvârşită de difuzorul de programe audiovizuale şi fapta săvârşită de o altă persoană, ce nu are calitatea de prepus al difuzorului de programe şi care nu face afirmaţiile considerate vătămătoare în cadrul unui program media, rezultă fără îndoială şi din paragraful doi al alin. (1) al art. 40 din Codul audiovizualului în care se indică după cum urmează:

"dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt."

În consecinţă, obligaţia difuzatorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmaţiile emise în cadrul programului media difuzat există doar în ipoteza în care "acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale". Per a contrario, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzaţiile şi nici un prepus al acestuia (în speţă moderatorul) nu avea obligaţia de a solicita în mod expres un punct de vedere Consiliului Superior al magistraturii.

Se apreciază că în speţă se impune anularea Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016, întrucât aceasta este nelegală şi netemeinică, nefiind în ipoteza faptei ilicite prevăzute de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Instanţa în mod eronat a soluţionat cauza, menţionând că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate, astfel respingând toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva.

În subsidiar, se solicită a se lua în considerare jurisprudenţa şi argumentele referitoare la dreptul la liberă exprimare, expuse în cele ce urmează.

Este indubitabil faptul că ţine de esenţa unei societăţi democratice, respectarea dreptului libertăţii de exprimare a jurnalistului, drept concretizat inclusiv în libertatea de a informa publicul şi de a aduce critici cu privire la activitatea autorităţilor şi a instituţiilor din domeniul justiţiei. Conform CEDO, "nu există îndoială că într-o societate democratică indivizii au dreptul să comenteze şi să critice administrarea justiţiei şi oficialii implicaţi în înfăptuirea ei. Cu toate acestea, o astfel de critică nu trebuie să treacă de anumite limite, întrucât este în interesul public ca procurorii, precum şi judecătorii, să se bucure de încrederea publicului. Se poate deci să fie necesar ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate".

În speţă, nu au fost efectuate acuzaţii nefondate cu privire la activitate CSM. Astfel, în emisiune s-a indicat o situaţie de fapt concretă şi reală, şi care în plus este de notorietate, respectiv faptul că doamna judecător C. a dat în judecată CNSAS, a pierdut irevocabil la ICCJ, fiind astfel declarată cu efect definitiv şi irevocabil fost lucrător al Securităţii, ce a făcut astfel parte din poliţia politică. Invitată în emisiune, doamna B. a precizat în acest context faptul că doamna judecător C. declarată de CNSAS fost lucrător al Securităţii ar fi trebuit pe cale de consecinţă să fie înlăturată din funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Prahova, pentru încălcarea normelor speciale ce reglementează profesia de magistrat, sens în care însuşi CSM trebuie să asigurare aplicarea şi respectarea normelor ce guvernează integritatea morală, reputaţia şi cinstea profesiei de magistrat şi ar fi trebuit să se autosesizeze cu privire la efectele deciziei CNSAS în discuţia purtată invitata critica CSM pentru faptul că nu şi-a îndeplinit în acest caz una dintre atribuţiile principale. Nu identificăm nicio urmă de acuzaţie nefondată efectuată faţă de activitatea CSM în condiţiile în care această instituţie în mod real nu a acţionat în nicio modalitate faţă de situaţia unui judecător care în mod definitiv şi irevocabil a fost declarat lucrător al Securităţii şi care astfel, continuând să activeze în această profesie, aduce în mod implicit o atingere imaginii profesiei de magistrat. Practic, invitatul nu a făcut mai mult decât sa îşi exprime nemulţumirea fata de această pasivitate a instituţiei care avea datoria de a lua măsuri faţă de acest judecător. Nu a fost adusă nicio acuzaţie nefondată sau vătămătoare instituţiei CSM, ci doar a fost criticată activitatea acestei instituţii.

De asemenea, în cadrul emisiunii invitata şi-a exprimat şi opinia potrivit căreia din punctul acesteia de vedere nu este normal ca un grup de 19 oameni să voteze colectiv şi secret cu privire la măsurile dispuse, răspunderea acestora fiind în acest caz inexistentă. De asemenea, a fost criticată şi durata mandatului membrilor CSM şi caracterul inamovibil al acestora, precum şi faptul că există cel puţin un caz, în prezent, al unui membru CSM care a cununat religios persoane ce ulterior au fost condamnate penal, situaţie de fapt menită să aducă o îndoială asupra etalonului cinstei, onoarei şi reputaţiei profesionale a magistraţilor.

Este adevărat faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în cauze precum cauza Lavric c. României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) că statul a încălcat dreptul la viaţă privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputaţiei, în speţă nu suntem însă într-o situaţie similară celei analizate de CEDO, nefiind în ipoteza unor critici aduse CSM-ului în termeni excesivi sau în situaţia unor critici nereale.

Niciuna dintre aceste criticile formulate nu poate fi considerată ca fiind excesivă fiind doar opinii exprimate în mod democratic faţă de activitatea acestui organism din structura justiţiei, mai exact faţa de lipsa de a lua masuri în situaţii concrete care aduc atingere tocmai imaginii profesiei de magistrat.

Sub pretextul faptului că se limitează exprimarea unor puncte de vedere în termeni excesivi faţă de activitatea CSM, CNA limitează efectiv libertatea de exprimare şi libertatea de a critica activitatea justiţiei, situaţie de fapt ce reprezintă un abuz de drept.

Caracterul autonom al libertăţii de exprimare şi informare a fost consacrat de CEDO şi alte documente europene intre care amintim Actul final de la Helsinki din 1975, Declaraţia Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei din 29 aprilie 1982 şi Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei din 23 februarie 1984 referitoare la "Principiile relative la publicitatea televizată". Consecinţa consacrării legislative, dar şi cu valoare de principiu autonom al libertăţii de exprimare se datorează faptului că această libertatea individuală este o valoare autonomă, nesubordonată interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment dat. Absenţa caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului în actul de creaţie, informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu exclude limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţiile concret şi expres prevăzute de lege.

Elementele constitutive ale acestei libertăţi, astfel cum sunt ele concepute în cuprinsul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constau în libertatea de a caută liber informaţii, libertatea de a comunica ideile şi informaţiile fără a fi limitat, libertatea de a beneficia liber de informaţii şi idei, pe plan intern şi internaţional.

Afirmaţiile care au constituit temeiul sancţionării reclamantei au vizat în mod generalizat şi nejustificat instituţia publică constituţional cu rol de garantare a independentei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, moderatorul emisiunii respective nesolicitând şi neimpunând în mod categoric respectarea imparţialităţii opiniilor cu privire la efectiva capacitate a acestei instituţia publice sa îşi îndeplinească în mod real atribuţiile legale şi constituţionale.

Desigur toate aceste idei fundamentale care conturează conţinutul libertăţii de opinie şi de exprimare, au în vederea accesul la sursele de informaţii care emană de la guvern şi administraţie şi au ca destinatari şi subiecţi în acelaşi timp indivizii în general, dar şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în mass-media.

Aşadar, statul are faţă de acest drept al presei trei tipuri de obligaţii: obligaţia pozitivă de a asigura exerciţiul acestui drept prin garantarea existenţei unor mijloace de informare diversificare; obligaţia de a asigura exerciţiul acestui drept prin garantarea existenţei unor mijloace de informare diversificate; obligaţia de a supraveghea exercitarea acestei libertăţi efective. Statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei şi să asigure diversificarea transmiterii dezbaterilor politice, astfel încât chiar şi partide ce nu se afla la guvernare, să aibă acces la transmiterea soluţiilor ce pot fi oferite diverselor probleme existente în plan politic, social sau economic.

Exprimarea libera a ideilor în presa presupune absenţa controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulaţia informaţiilor şi ideilor trebuie să se facă fără nici un fel de cenzură. Aceasta libertate se aplică oricărui gen de informaţii indiferent de suportul lor material, care poate consta în: publicaţii scrise, emisiuni radiofonice şi televizate. Statul are obligaţia de a nu cenzura. Regimul de autorizare trebuie să fie fundamentat pe raţiuni practice legate de penuria "undelor" şi nu pe restricţii deghizate ale libertăţii de exprimare.

Indiferent de structura organizatorică adoptată de Radio şi Televiziune ca monopol de stat sau sub forma de concesiune exclusive acordate unor întreprinderi particulare sau publice concurente, acestea trebuie să garanteze libertatea de exprimare şi pluralismul informaţiei. Curtea s-a exprimat în acest sens în cauza Handyside vs. Regatul Unit din 1976, în care a menţionat ca se bucura de libertatea de exprimare şi persoanele care au idei ce "şochează, contrazic sau neliniştesc statul sau o oarecare parte a poporului." Acest fapt constituie "o cerinţă a pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis fără de care nu exista societatea democratică." În jurisprudenţa CEDO s-a arătat că este de datoria presei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei, îi corespunde dreptul publicului de a le primi [Hotărârea Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, 6538/74). Aşadar, obligaţia jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informaţiilor, urmând ca interpretarea acestora să fie atributul prioritar al celui care primeşte informaţia, urmând ca acesta să-şi exprime propria opinie.

Eventualele afirmaţii făcute de realizatorul emisiunii, constituie judecăţi de valoare emise în exercitarea dreptului său la libera exprimare, iar critica este izvorul libertăţii, este punctul de pornire a alegerii, a formarii opiniei. Critica este aceea care poate ridica semnele de întrebare în fata unor percepţii consacrate ori pur şi simplu enunţate şi poate crea idei, opinii noi. Fără critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Exprimarea opiniilor având o faza lăuntrică, aceea de formare a ideilor, este un atribut natural al fiinţei umane şi este baza tuturor libertăţilor.

Prevederile constituţionale şi cele cuprinse în actele internaţionale indicate, nu fac diferenţa între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilităţii formarii opiniei altor persoane prin expunerea tuturor informaţiilor necesare în acest sens.

Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertăţii de exprimare este de a asigura posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare, sa împărtăşească ideile şi opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine în faţa publicului să împărtăşească aceste idei, opinii [televiziuni, edituri etc], faţă de care statul are o obligaţia negativă, şi anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunătorul de public. Instituţiile de mass-media publice, sigur, trebuie sa servească necesităţii contribuabililor, în mod echitabil, independent politic şi ideologic.

S-a observat atât în doctrina juridică cât şi în jurisprudenţă, că o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertăţii de exprimare a presei este acordată expunerii în presa a opiniilor politice sau ştirilor şi informaţiilor privitoare la persoanele având funcţii politice, întrucât astfel de informaţii sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertăţii de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei şi încălcarea unuia dintre cele mai importante garanţii ale statului de drept.

Astfel, sistemele democratice numai în cazuri excepţionale admit limitarea expresiilor politice, numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilităţii dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiţii de război ori cu privire la date legate de siguranţa naţională, divulgarea unor date confidenţiale care pun în pericol siguranţa naţională.

Articolul 10 din Convenţie permite şi publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună-credinţă [CEDO, secţia I, hotărârea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01).

Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, liberarea de a înfiinţa publicaţii, interzicerea suprimării publicaţiilor, dar nu excluderea regimului autorizărilor cu privire la timpul de emisie. Serviciile de radio şi televiziune în România sunt private şi publice, programele lor având acelaşi caracter.

S-a observat atât în doctrina juridica cat şi în jurisprudenţa, ca o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertăţii de exprimare a presei este acordata expunerii în presa a opiniilor politice sau ştirilor şi informaţiilor privitoare la persoanele având funcţii politice, întrucât astfel de informaţii sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertăţii de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei şi încălcarea unuia dintre cele mai importante garanţii ale statului de drept.

Astfel, sistemele democratice numai în cazuri excepţionale admit limitarea expresiilor politice, numai în situaţii deosebite primează interesele statului în fata acordării posibilităţii dezbaterii publice a unor probleme.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare, pârâtul intimat Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat anularea recursului, întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii nu poate fi decelat niciunul dintre acest motive.

Prin încheierea de şedinţă din 28 martie 2019 excepţia nulităţii recursului a fost respinsă motivat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta societatea A. SRL a învestit instanţa de fond cu controlul de legalitate a Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016 emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 5.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, prin actul administrativ contestat, în urma analizării rapoartelor de monitorizare, Consiliul a constatat că, în data de 21 ianuarie 2016, în cadrul emisiunii D., reclamanta a încălcat prevederile legale referitoare la informarea publicului în domeniul audiovizual, prin faptul că dezbaterile din cadrul emisiunii nu au avut un caracter imparţial şi echilibrat, publicului telespectator fiindu-i prezentat numai punctul de vedere exprimat de invitatul emisiunii, doamna B.

În concret s-a reţinut că, opiniile invitatului emisiunii au avut un discurs acuzator la adresa Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că reclamanta în calitate de radiodifuzor avea obligaţia de a obţine şi opinia reprezentanţilor acestei instituţii. Neîndeplinirea acestei obligaţii a fost de natură să conducă la încălcarea dreptului de informare a publicului telespectator, în valenţele sale de favorizare a liberei formări a opiniilor.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorităţii publice emitente care au dus la sancţionarea reclamantei.

Contrar criticilor formulate de reclamantă, soluţia primei instanţe, de validare a actului administrativ contestat, este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu şi coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a explica şi susţine dispozitivul hotărârii.

Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că, recurenta nu a identificat în mod formal motivele de nelegalitate de care înţelege să se prevaleze prin cererea de recurs, însă ansamblul motivelor concrete expuse prin calea de atac exercitată, chiar dacă unele sunt lapidar invocate, se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

În ce priveşte motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că este neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, este de subliniat că, recurenta şi-a canalizat criticile pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, iar în subsidiar pe încălcarea dreptului la liberă exprimare, al cărui conţinut a fost dezvoltat şi nuanţat prin jurisprudenţa CEDO în această materie.

Privitor la interpretarea art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011, în forma în vigoare la data emiterii acestei, este de menţionat că, prin această normă infralegală la alin. (2) s-a reglementat obligaţia moderatorilor programelor de a solicita interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele pe care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile.

Dispoziţia legală este clară, astfel că în ipoteza dată, în care invitatul emisiunii D. s-a lansat într-un discurs acuzator la adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru informarea corectă şi imparţială a publicului, moderatorul acestei emisiuni era obligat să solicite probarea acestor afirmaţii.

Diferenţa dintre această reglementare şi cea de la teza a II-a a alin. (1) este legată de titularul acestui comportament, norma menţionată referindu-se la moderatorul emisiunii ca autor al acuzaţiilor, situaţie în care acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars, pe când în ipoteza de la alin. (2) autorul este interlocutorul pentru care obligaţia moderatorului este numai de a solicita indicarea probelor de natură a susţine asemenea acuzaţii.

Luând în considerare că subiecţii discuţiilor şi, implicit a acuzaţiilor formulate de interlocutorul emisiunii, erau Consiliul Superior al Magistraturii, ca instituţie publică cu rol de garant constituţional al independenţei justiţiei, cât şi membrii care-i asigură compunerea, dezbaterile şi acuzaţiile formulate în cadrul emisiunii erau de interes public, astfel că emisiunea trebuia coordonată de moderatorul emisiunii de aşa natură a se asigura imparţialitatea, echilibrul şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică, conform art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Altfel spus, respectarea principiului audiatur et altera pars este obligatorie şi în ipoteza în care acuzaţiile sunt formulate de interlocutor, iar problemele dezbătute sunt de interes public, astfel că moderatorul acestei emisiuni (prepusul recurentei - reclamante) avea dubla obligaţie ca în cazul acuzaţiilor lansate de invitatul său, care prezentau un puternic interes public, fiind vizată activitatea unei instituţii publice recunoscută la nivel constituţional cu rol de garantare a independenţei justiţiei, privită ca putere tripartită în cadrul statului, de a solicita temeiurile acuzaţiilor sale şi de a solicita instituţiei în cauză, prin reprezentantul său legal, punctul de vedere în cadrul aceleiaşi emisiuni, iar în mod excepţional, în emisiunile următoare punctul de vedere.

Este irelevant sub aspectul conduitei reglementate dacă în cauză s-a produs vreun prejudiciu material, întrucât angajarea răspunderii administrative sub acest aspect nu este limitată de îndeplinirea unei asemenea condiţii.

De asemenea, nu prezintă interes că subiecţii dezbaterilor anterior menţionate nu şi-au exercitat dreptul la replică, nevalorizarea acestei facultăţi nefiind de natură a exonera reclamanta de la îndeplinirea obligaţiilor legale şi de a o exonera sau a-i diminua răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora.

Neîndeplinirea acestor obligaţii realizează conţinutul contravenţiei prevăzută de art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi este sancţionată în consecinţă cu amendă contravenţională.

Şi criticile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare sunt nefondate. Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta şi-a exercitat în mod plenar acest drept fundamental, care nu are însă caracter absolut.

Cu toate acestea, în discuţie nu este dreptul la liberă exprimare al reclamantei sau a invitaţilor ei în cadrul emisiunilor pe care le produce, ci corolarul său, respectiv dreptul la informare al cetăţeanului, care în mod corelativ îi corespunde o obligaţie din partea reclamantei de radiodifuzor, a cărei îndeplinire corespunzătoare, presupune, aşa cum s-a arătat în precedent, informarea în mod corect a telespectatorilor în legătură cu problemele de interes public, iar acest lucru, aşa cum se menţionează în decizia contestată, trebuie făcut în mod imparţial şi echilibrat în ceea ce priveşte faptele şi evenimentele prezentate.

Or, nerespectarea principiului audiatur et altera pars, prin omisiunea moderatorului de a obţine punctul de vedere al subiecţilor dezbaterii sau de a încerca să-l obţină, a fost de natură a influenţa opinia publică, de a contribui la o scădere a încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar şi de a induce o imagine deformată asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii şi membrilor săi.

Faţă de aceste considerente, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum minim de 5.000 RON, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare reprezintă o corectă şi legală exercitare a competenţelor sale speciale în domeniul vizat, precum şi a dreptului de apreciere al autorităţii prin individualizarea justă a sancţiunii aplicate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. SRL ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Societatea A. SRL împotriva Sentinţei nr. 3416 din 7 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM