Disciplinary sanction validity: whether incorrect regulatory citation constitutes absolute nullity or correctable material error

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 octombrie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, suspendarea executării şi constatarea nulităţii Deciziei nr. 12 din 14 august 2015, iar în subsidiar anularea acesteia, respectiv înlocuirea măsurii suspendării cu avertismentul.

Prin Încheierea din 11 decembrie 2015, instanţa a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 12/2015 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1057 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susţinut următoarele:

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că, instanţa de fond reţine prin considerentele hotărârii atacate că deşi prin Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile reglementate de Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină, în condiţiile în care prin art. 34 se menţionează că prevederile acestui regulament se aplică numai faptelor săvârşite după data intrării sale în vigoare (data săvârşirii faptei fiind 22 ianuarie 2013), totuşi prin soluţionarea contestaţiei administrative s-a procedat la reevaluarea cazului prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în cauza, respectiv a Hotărârii ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină, şi că analiza conformităţii actului administrativ cu dispoziţiile legale care guvernau în realitate raportul juridic poate fi realizată pe calea soluţionării plângerii prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (9) lit. c) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină se prevede că decizia de Consiliului Director privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a evaluatorului autorizat va cuprinde sub sancţiunea nulităţii absolute, temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară.

În cazul dat, prin Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei au fost indicate dispoziţiile Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină, care nu sunt aplicabile în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (4) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină se prevede că decizia de soluţionare a acţiunii disciplinare a acţiunii disciplinare poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de judecată competentă, potrivit Ordonanţei (Ordonanţa nr. 24/2011 conform art. 3 din Regulament).

Prin art. 8 alin. (8) lit. 1) din Ordonanţa nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor se prevede că, consiliului director hotărăşte în mod definitiv sancţionarea disciplinară a evaluatorului autorizat, contestarea fiind posibilă la instanţa de contencios administrativ.

Astfel, dispoziţiile legale cuprinse atât în Regulament, cât şi în Ordonanţă nu prevăd printre atribuţiile Consiliului Director aceea de a soluţiona plângerea prealabilă administrativă formulată împotriva propriilor decizii emise ca urmare a cercetării şi sancţionării disciplinare a evaluatorului.

Cu toate acestea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/204 a contenciosului administrativ, se prevede obligativitatea persoanei care se consideră vătămată, să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.

Însă, prin soluţionarea plângerii prealabile nr. 1114 din 27 octombrie 2015 a Consiliului Director s-a respins în tot plângerea formulată de reclamantă şi s-a menţinut în integralitate Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei, astfel că deşi prin expunerea de motive se reţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină şi nu ale Hotărârii ANEVAR nr. 5/2014, totuşi nu dispune revocarea în tot sau în parte a deciziei contestate.

În aceste condiţii, reţinerea de către instanţa de fond prin considerentele hotărârii atacate că autoritatea pârâtă a constatat că acest motiv invocat prin plângerea prealabilă este întemeiat, dar şi că analiza în soluţionarea plângerii prealabile a conformităţii actului administrativ cu dispoziţiile legale care guvernau în realitate raportul juridic, poate fi realizată, contravine dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 din moment ce această dispoziţie legală permite doar revocarea actului administrativ, nu şi modificarea considerentelor sale.

Din moment ce dispoziţiile legale aplicabile prevăd ca şi sancţiune - nulitatea absolută a deciziei de cercetare şi soluţionare disciplinară în cazul lipsei temeiului legal în baza căruia se aplică sancţiunea, iar potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, indicarea greşită a temeiului de drept echivalează cu o nemotivare, considerăm că analiza comparativă efectuată de către Consiliul Director pe calea soluţionării plângerii prealabile, şi fără să dispună revocarea actului administrativ atacat, nu poate acoperi nulitatea absolută a actului, care de altfel este şi imposibilă, fiind necesară refacerea actului nul.

De altfel, instanţa de fond a procedat şi ea la analiza comparativă a celor două Regulamente, apreciind în acelaşi sens ca şi Consiliul Director, că cele două acte normative nu prezintă diferenţe care sa impună anularea actului administrativ, însă se consideră că nici analiza efectuată de instanţa de judecată nu poate să acopere cazul de nulitate absolută.

Practic, prin analiza comparativă a celor două Regulamente s-a procedat la o noua cercetare disciplinară care a avut acelaşi rezultat, respectiv sancţionarea disciplinară a reclamantei, însă această nouă cercetare disciplinară realizată pe calea soluţionării plângerii prealabile s-a realizat fără respectarea dispoziţiilor legale privitoare la modul de desfăşurare a cercetării disciplinare cu convocarea obligatorie a reclamantei, şi care se putea desfăşura doar în condiţiile revocării deciziei anterioare.

În condiţiile în care legea cere, sub sancţiunea nulităţii, ca actul administrativ să conţină un anumit element şi sancţionează cu nulitatea actul ce nu se conformează, documentul nu poate fi considerat ca fiind legal emis. Ca atare, el va trebui să fie desfiinţat. Partea care invocă nulitatea nu este ţinută să dovedească o vătămare prin faptul că actul administrativ a fost încheiat cu nerespectarea formei legal impuse, deoarece vătămarea este prezumată de însăşi legea care stabileşte sancţiunea.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (6) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină se prevede că persoana cercetată are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele cercetării prealabile şi poate solicita administrarea de probe în apărare.

În cazul dat, cercetarea prealabilă s-a grefat în mod greşit pe dispoziţiile Hotărârii ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină, astfel că şi apărarea reclamantei a vizat acelaşi Regulament. Or, dacă am admite că reanalizarea Deciziei nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei, pe calea soluţionării plângerii prealabile şi prin care s-a stabilit că în cauză sunt aplicabile de fapt şi de drept prevederile Regulamentului anterior, face ca apărarea persoanei cercetate exercitată în condiţiile art. 18 alin. (6) să fie lipsite de eficacitate, ceea ce echivalează cu o lipsă de apărare.

Mai mult, dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină prevede că şi cu ocazia efectuării cercetării disciplinare propriu-zise se aplică dispoziţiile relative la posibilitatea administrării de probe în apărarea persoanei cercetate potrivit art. 18 din Regulament. Or, în aceeaşi ordine de idei, din moment ce toată procedura cercetării disciplinare s-a grefat în mod greşit pe dispoziţiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014, şi apărarea persoanei cercetate a vizat un temei legal greşit, echivalând cu o lipsă de apărare.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 se arată că atunci când Comisia de etică şi disciplină constată că cercetarea prealabilă nu este conformă cu dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, va restitui cauza disciplinară raportorului în vederea completării ori refacerii cercetării disciplinare prealabile, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 25 alin. (6) privind posibilitatea Consiliului Director de a restitui cauza disciplinară în vederea completării.

Or, în situaţia dată, nici Comisia de etică şi disciplină, şi nici Consiliul Director nu au sesizat că pe parcursul cercetării disciplinare au aplicat în mod greşit un act normativ (regulament) ce nu era aplicabil în cauză şi astfel să fi dispus restituirea cauzei disciplinare în vederea refacerii ori completării, iar ulterior ulterior pe parcursul soluţionării procedurii prealabile deşi au constatat aceste nelegalităţi, în loc să dispună revocarea actului administrativ emis cu nerespectarea tuturor cerinţelor de legale, deşi au constatat aceste nelegalităţi, au respins plângerea prealabilă.

Validarea de către instanţa de fond a punctului de vedere exprimat de către Consiliul Director cu ocazia soluţionării plângerii prealabile, în sensul că deşi s-a aplicat în mod greşit actul normativ relativ la cercetarea disciplinară, în cauză reclamanta nu a dovedit existenţa unei vătămări care să nu poate fi reparată decât prin desfiinţarea actului administrativ, acreditează ideea adoptării în mod inutil şi de prisos ale unor dispoziţii normative care să reglementeze cerinţele de competenţă, formă şi procedură a cercetării disciplinare întreprinse de către pârâtă cu atât mai mult cu cât unele dintre dispoziţiile legale încălcate atrag sancţiunea nulităţii absolute.

Recurenta mai arată că este nelegală sesizarea Comisiei de etică şi disciplină raportat la lipsa oricărui prejudiciu ori vătămări, şi prin aceasta este lipsită de interes pentru declanşarea procedurii administrative de cercetare disciplinară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii, recurenta susţine că, procedura administrativă privind cercetarea disciplinară a reclamantei a fost declanşată la cererea societăţilor B. SRL, C. SRL, D. SRL şi E. SRL, care au invocat nelegalitatea raportului de evaluare întocmit de către reclamantă în condiţiile în care licenţele de transport nu sunt evaluabile, nu pot forma obiectul unei tranzacţii şi astfel nu pot fi folosite ca şi aport în natură la capitalul social al societăţii F. SRL, societate concurentă cu societăţile semnatare ale sesizării.

Practic, societăţile semnatare ale sesizării disciplinare au voit ca prin cercetarea disciplinară a reclamantei să se stabilească că licenţele de transport nu pot fi evaluate, constatare de care doreau să se prevaleze în soluţionarea contestaţiilor şi litigiilor iniţiate cu privire la legalitatea operaţiunilor derulate de beneficiarul Raportului de evaluare.

Prin hotărârea instanţei de fond se arată că prin actul administrativ atacat - Decizia nr. 12 din 14 august 2015 au fost înlăturate susţinerile referitoare la legalitatea transferului convenţional al licenţelor de transport prin aportarea în natură la capitalul social, reţinându-se că această problemă excede competenţelor organelor de cercetare disciplinară ale ANEVAR, dar că reprezintă o chestiune de fond şi nu are ca rezultat respingerea sesizării ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiilor de sesizare a Comisiei de etică şi disciplină, sau ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.

Instanţa de fond apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Hotărârea nr. 2/2012 care precizează că procedura disciplinară se declanşează la sesizarea oricărei persoane interesate, şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Hotărârea nr. 5/2014 care prevede condiţia ca sesizarea să fie făcută de orice persoană ce se consideră vătămată.

În aceste condiţii, raportat la multitudinea sesizărilor şi litigiilor iniţiate faţă de beneficiara Raportului de evaluare întocmit de reclamantă, instanţa consideră că societăţile semnatare ale sesizării Comisiei de etică şi disciplină justifică un interes.

Considerăm că interesul în promovarea oricărei sesizări este reprezentat de beneficiile care pot fi obţinute ca urmare a constatării unor încălcări ale dispoziţiilor legale aplicabile profesiei de evaluator, respectiv de folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Or, în cauza de faţă, contrar considerentelor hotărârii atacate, societăţile semnatare ale sesizării Comisiei de etică şi disciplină nu justifică nici un interes în sensul prevăzut de legiuitor. Lipsa interesului ar fi trebuit să atragă clasarea plângerii în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Hotărârea nr. 2/2012, respectiv exercitarea acţiunii disciplinare nefiind justificată.

Prin considerentele hotărârii atacate se arată că invocarea unui prejudiciu, ca şi condiţie a interesului sesizării Comisiei a fost instituit pentru descurajarea sesizării Comisiei cu rea-credinţă, fără nici o legătură cu activitatea evaluatorului, însă raportat la motivele invocate de autorii sesizării (imposibilitatea evaluării licenţelor de transport) şi care excede competenţei Comisiei, astfel de constatări fiind de strictă competenţă a instanţelor de judecată, relevă că interesul autorilor sesizării vizează de fapt obţinerea unei constatări a nelegalităţii evaluării licenţelor de transport în afara cadrului procesual reglementat pentru astfel de cereri şi fără a fi analizată de către un judecător.

În completarea situaţiei în fapt, rog a se reţine că în mod greşit s-a reţinut ca şi temei pentru aplicarea sancţiunii mai aspre, comportamentul reclamantei pe parcursul cercetării disciplinare şi care a fost caracterizat ca fiind neprofesional, însă se impune şi analiza atitudinii celor care au cercetat-o disciplinar, care au dat dovadă de subiectivism şi rea-credinţă.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâta-intimată Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind motivată şi pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantei A. este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Un prim motiv de nelegalitate invocat de reclamantă se referă la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta-recurentă critică considerentele instanţei de fond referitoare la analiza în concret a argumentelor reclamantei relative la lipsa interesului societăţilor semnatare ale sesizării adresată Comisiei de etică şi disciplină, necesară pentru declanşarea cercetării disciplinare a acesteia. Societăţile în cauză au invocat nelegalitatea raportului de evaluare întocmit de către reclamantă în condiţiile în care licenţele de transport nu sunt evaluabile, nu pot forma obiectul unei tranzacţii şi astfel nu pot fi folosite ca şi aport în natură la capitalul social al societăţii F. SRL, societate concurentă cu societăţile semnatare ale sesizării, aspect pe care comisia l-a apreciat că excede competenţelor proprii.

Aprecierea instanţei de fond în sensul existenţei unui interes din partea societăţilor semnatare, contrar argumentelor de care se prevalează reclamantă, nu reprezintă o motivare contradictorie a hotărârii atacate. Această condiţie este necesară a fi intrinsecă considerentelor instanţei a cărei hotărâre se contestă în calea de atac a recursului, contradictorialitate care trebuie să existe între argumentele instanţei, dintre care unele susţin dispozitivul, iar celelalte îl infirmă sau atenuează puterea decizorie ale celor dintâi.

Această situaţie premisă nu se regăseşte în cauză, considerentele instanţei de fond fiind coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare a hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Prin urmare, este neîntemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Procedând la propria analiză, în limitele legale menţionate, instanţa de control judiciar constată că, nu este incident în cauză motivul de nelegalitate invocat, soluţia primei instanţe fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că, în Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei au fost indicate dispoziţiile Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină, iar prin Adresa nr. x din 27 octombrie 2015 a Consiliului Director s-a respins în tot plângerea prealabilă formulată de reclamantă, cu toate că s-a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică şi disciplină.

Instanţa de fond, validând această conduită a pronunţat, în opinia reclamantei, o hotărâre cu aplicarea greşită a art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât constatarea temeiului greşit de sancţionare a reclamantei, în temeiul normei anterior menţionate, se putea dispune doar revocarea actului administrativ, nu şi modificarea considerentelor sale.

Într-adevăr, prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reglementată procedura plângerii prealabile, prin care persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime este obligată, ca prealabil sesizării instanţei, să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, atunci când există, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ pretins vătămător.

Textul legal anterior menţionat reglementează conţinutul recursului graţios sau al celui ierarhic, adică pretenţia concretă pe care poate să o ridice persoana vătămată prin actul administrativ contestat, iar nu soluţiile care pot fi date în această procedură administrativă.

În tăcerea legiuitorului, soluţiile pe care le poate da autoritatea publică învestită cu soluţionarea plângerea prealabilă se pot deduce din soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ştiut fiind faptul că scopul acestei proceduri este de a preîntâmpina un litigiu, de a oferi posibilitatea autorităţii publice să infirme conduita nelegală criticată şi astfel să înlăture vătămarea dreptului sau interesului legitim al persoanei reclamante prin abordarea unei conduite în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile.

Astfel, autoritatea publică poate revoca în tot sau în parte actul administrativ criticat, sau atunci când i se solicită din nou pe această cale, poate emite actul solicitat, poate elibera înscrisul cerut sau poate să efectueze o operaţiune administrativă pretinsă. De asemenea, autoritatea publică competentă poate respinge aceste solicitări, atunci când apreciază că fiind în acord cu legea conduita sa.

Însă, la fel ca anularea, revocarea actului administrativ poate fi dispusă urmare a exercitării procedurii prealabile numai în cazul constatării unor încălcări esenţiale ale legii, aşa cum în mod just a reţinut instanţa de fond, apte prin relevanţa lor să nu mai susţină validitatea actului astfel emis.

Potrivit art. 25 alin. (9) din Regulamentul de etică şi disciplină din 19 mai 2012 aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012, decizia Consiliului director de sancţionare disciplinară va cuprinde în mod obligatoriu, sub aspectul motivării în fapt şi în drept a actului administrativ, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din Ordonanţă, din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Asociaţiei, din codul de etică sau din alte acte normative privind exercitarea profesiei de evaluator autorizat care au fost încălcate de persoana sancţionată, temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de persoana sancţionată în cursul cercetării disciplinare ori observaţiile acesteia, dacă este cazul. Aceste cerinţe obligatorii sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

Contrar susţinerilor recurentei, Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea şi sancţionarea disciplinară a reclamantei răspunde acestor exigenţe, fiind identificate faptele imputate, textele legale care le califică ca abatere şi le sancţionează, altele decât Regulamentul de etică şi disciplină din aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014, precum şi răspunsurile la apărările formulate de reclamantă în timpul cercetării disciplinare, astfel că nu poate fi validată critica că actul administrativ în cauză nu ar fi motivat.

Regulamentul în discuţie, ca şi cel anterior, conţin norme procedurale administrative similare pentru angajarea răspunderii disciplinare, a căror nerespectare nu a fost criticată, astfel că identificarea în cuprinsului actului administrativ a unui regulament inaplicabil din punct de vedere temporal, nu echivalează cu lipsa de temei a actului administrativ, în condiţiile în care temeiurile de fapt şi de drept pentru care s-a angajat răspunderea disciplinară a reclamantei au fost relatate şi identificate corect, ci se înscrie în categoria unei erori materiale scuzabile, care poate a fi îndreptată pe calea recursului graţios, fără revocarea deciziei în cauză, cum legal s-a procedat în cauză.

În acest context nu pot fi validate nici argumentele recurentei relative la nelegalitatea sesizării, despre care se susţine că trebuia să fie clasată întrucât îi lipseşte condiţia interesului autorilor săi, cerinţă instituită prin Regulamentul din 2012, spre deosebire de Regulamentul din 2014 unde sesizarea trebuie să răspundă condiţiei unei vătămări.

La o analiză a celor două noţiuni se constată că cerinţa interesului autorului sesizării este mai largă decât noţiunea vătămării solicitată prin regulamentul ulterior, cea de a doua fiind inclusă în prima, întrucât orice persoană care suferă o vătămare prin activitatea unui evaluator are şi un interes în sancţionarea sa, pe când orice persoană interesată poate face o astfel de sesizare, fără a suferi neapărat o vătămare, consideraţiile pentru care sesizează organul disciplinar fiind diverse.

Interesul autorului sesizării poate fi material sau moral, direct sau indirect, astfel că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că societăţile autoare ale sesizării au fost vătămate prin evaluarea efectuată de reclamantă, care a constituit premisa emiterii unor acte administrative emise/adoptate ulterior aportării în natura la capitalul social, a licenţelor evaluate, astfel că acestea justificau un interes în sensul art. 13 din Regulamentul din 2012, pentru sesizarea Comisiei de Etică şi Disciplină.

Diferenţele nesemnificative dintre cele două regulamente, identificate de recurentă, sunt irelevante cauzei, de vreme ce, reclamanta nu a formulat critici relative la încălcarea normelor de procedură administrativă la angajarea răspunderii sale administrative, limitându-se a invoca numai indicarea unui act administrativ normativ greşit, care, în opinia sa, desigur exagerată, ar echivala cu o nemotivare a actului sancţionator.

Comportamentul pretins subiectiv al unui membru titular al Comisiei de etică şi disciplină sunt simple alegaţii ale recurentei, nedovedite, astfel că nu sunt de natură a influenţa reindividualizarea sancţiunii aplicate acesteia.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că Decizia nr. 12 din 14 august 2015 este legală, iar hotărârea instanţei de fond care a validat-o este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 1057 din 29 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM