Lawfulness of indefinite suspension of administrative tax appeal pending criminal investigation

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 24 martie 2016 reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi anularea deciziei nr. ISR 5656 din 29 septembrie 2015 prin care pârâta a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei nr. 2207 din 27 mai 2014 formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2014 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 149 din 19 septembrie 2016 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a dispus anularea Deciziei nr. ISR/5656 din 29 septembrie 2015 emisă de pârâta, obligând-o pe aceasta la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulată de reclamantă, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. poate evalua măsura administrativă pentru legalitate, în principal, precum şi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, în subsidiar.

Or, aşa cum însăşi DGRFP Iaşi a notat în decizie (paginile 6 - 8), în urma inspecţiei fiscale finalizată la 21 martie 2014 nu s-a formulat sesizare penală împotriva reclamantei, deşi în raportul de inspecţie fiscală nr. F NT 221 din 27 martie 2014 s-au făcut afirmaţii vizând realitatea operaţiunilor derulate, care au făcut obiectul controlului fiscal. Unicul demers al organelor fiscale este cel datând din 11 aprilie 2014, prin care a fost informat DIICOT - ST Neamţ cu privire la rezultatele controlului. De altfel, dosarul la care face referire DGRFP Iaşi poartă număr de 2013, anterior inspecţiei fiscale în cauză.

S-a mai arătat că, organul de soluţionare a contestaţiei a procedat nelegal, dispunând suspendarea, cât timp nu era îndeplinită cerinţa premisă din art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 - respectiv organul care a efectuat activitatea de control fiscal să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii de către reclamantă ori organele ei de conducere a unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Măsura suspendării soluţionării contestaţiei apare, în acest context, nelegală.

A mai arătat prima instanţă că, dacă s-ar accepta ideea că adresa din 11 aprilie 2014 a AJFP Neamţ (dincolo de susţinerile exprese ale aceleiaşi instituţii că nu s-a formulat sesizare penală) ar putea fi considerată o atare sesizare, instanţa apreciază că împrejurarea imposibilităţii continuării procedurii prealabile administrativ-fiscale şi existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a pretinsei infracţiuni pentru care organul fiscal a formulat sesizarea penală asupra soluţiei pe care acesta o putea da asupra contestaţiei nu au fost obiectiv justificate de către organul competent care a emis decizia de suspendare atacată, astfel că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele:

- deşi organele de inspecţie fiscală care au efectuat inspecţia fiscală la reclamantă, în urma căreia a fost emisă decizia de impunere contestată, nu au formulat sesizare penală pe numele reprezentantului SC A. SRL, acestea au transmis Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul teritorial Neamţ, prin Adresa nr. x din 11 aprilie 2014, aspectele consemnate în RIF nr. x din 27 martie 2014, adresa în cauză fiind anexată Dosarului penal nr. x/P2013 privind pe SC B. SRL Piatra-Neamţ, SC C. SRL Piatra-Neamţ, SC D. SRL Dumbrava Roşie şi SC A. SRL Alexandru cel Bun, jud. Neamţ, cercetate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare de bani, dosarul în cauză fiind în lucru la Direcţia de combatere a Criminalităţii organizate Bacău - Serviciul de combatere a finanţării terorismului şi spălării banilor.

- ţinând seama că organele de specialitate cu prilejul efectuării inspecţiei fiscale la SC C. SRL şi SC D. SRL, au constatat că SC B. SRL Piatra-Neamţ, societate de transport, a fost implicată în justificarea transporturilor efectuate pentru cele două societăţi, din analiza făcută reieşind ca nici unul din transporturile efectuate pentru SC C. SRL de către SC B. SRL nu se justifica, că activitatea desfăşurată nu este reală concluzie reieşită din documentele prezentate, din care nu se confirmă parcursul în km, înscrierea la punctele de trecere frontiera la intrarea în ţară şi autovehiculele pretinse a fi fost utilizate, de faptul că contestatoarea a contractat servicii de transport cu această societate precum şi de împrejurarea că la data emiterii deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 5656 din 29 septembrie 2016, la Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate Bacău - Serviciul de combatere a Finanţării Terorismului şi spălării banilor exista în lucru Dosarul penal nr. x/2013 privind între alţii şi pe SC B. şi SC A. SRL, organul de soluţionare a contestaţiei, în mod legal, a decis suspendarea soluţionării contestaţiei pană la finalizarea irevocabilă a cauzei penale.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- în ceea ce priveşte primul motiv de recurs - recurenta consideră că sentinţa instanţei de fond "s-a dat cu aplicarea greşită a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) O.G. nr. 92/2003". Această critică nu este dezvoltată, nu se arată în mod concret în ce constă această încălcare. Solicită să se constate reaua-credinţă a recurentei-pârâte. Astfel, deşi susţine că se impune suspendarea procedurii administrativ-fiscale până la soluţionarea dosarului penal, recurenta-pârâtă, profitând de faptul că societatea nu poate să se apere în instanţa faţă de actul nelegal emis, respectiv, Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 27 martie 2014 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în cuantum de 3.290.030 RON, a început executarea silită împotriva administratorului pentru acest debit, în baza Deciziei nr. 5659 din 6 februarie 2015 de atragere a răspunderii solidare prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003.

- în ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, recurenta consideră că sentinţa instanţei de fond nu este motivată:

"nu cuprinde motivele pe care se întemeiază", dar nu expune nici un argument în acest sens.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta -reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva deciziei nr. ISR 5656/29 septembrie 2015 prin care pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei nr. 2207 din 27 mai 2014 formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2014 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice.

Prima instanţă, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2 din prezenta decizie, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a dispus anularea Deciziei nr. ISR/5656 din 29 septembrie 2015 emisă de pârâta, obligând-o pe aceasta la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulată de reclamantă, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul admiterii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Mai mult decât atât, prin recursul formulat, deşi se invocă acest motiv de casare, nu se aduc critici concrete care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs, situaţie în care această susţinere apare ca nefondată.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin Decizia de impunere nr. x din 27 martie 2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, s-au stabilit diferenţe suplimentare de plată în sarcina reclamantei, în sumă totală de 3.290.030 RON, reprezentând: 2.575.694 RON - TVA; 360.292 RON - dobânzi aferente TVA; 354.044 RON - penalităţi de întârziere aferente TVA. Organele de inspecţie fiscală au reţinut că SC A. SRL Vădurele are de achitat o taxă pe valoare adăugată în sumă de 2.575.694 RON, aferentă livrărilor de componente electronice către E., pentru care societatea, deşi a prezentat documente aparent justificative pentru aplicarea scutirii de taxă, conform OMFP nr. 2222/2006, aceste documente nu au fost considerate ca reflectând realitatea operaţiunilor efectuate. Prin decizia nr. ISR 5656 din 29 septembrie 2015 DGRFP Iaşi a hotărât suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de SC A. SRL Vădurele împotriva deciziei de impunere, până la soluţionarea Dosarului penal nr. x/2013 al DIICOT - ST Neamţ, apreciindu-se că sunt incidente dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, existând indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Astfel, trebuie a se stabili în dosarul penal arătat, cu prioritate, dacă operaţiunile derulate de reclamantă cu E. sunt reale ori nu.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi."

Înalta Curte reţine că acest articol instituie o posibilitate, şi nu o obligaţie pentru organul de soluţionare a contestaţiei, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie să existe indiciile săvârşirii unei infracţiuni, iar infracţiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Aşadar, condiţia esenţială impusă de text se referă la justificarea acestei măsuri de interdependenţa dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate şi stabilirea corectă a obligaţiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Organul de inspecţie fiscală, pentru a motiva suspendarea soluţionării contestaţiei, reţine existenţa Dosarului penal nr. x/2013 al DIICOT - ST Neamţ şi necesitatea de a se stabili dacă operaţiunile derulate de reclamantă cu E. sunt reale ori nu.

Înalta Curte apreciază că aspectele în privinţa cărora organele fiscale au suspiciuni, verificarea situaţiei de fapt constând în realitatea operaţiunilor şi înregistrărilor efectuate de societate, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluţionării contestaţiei, nefiind influenţate de cercetările pe latură penală sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

De asemenea, de la data constituirii dosarului penal (2013) sau de la data înaintării adresei către organele penale prin care erau informate cu privire la rezultatele controlului (2014), deşi au trecut aproape 6 ani, nu s-a efectuat niciun demers eficient, nu s-a dispus vreo măsură împotriva societăţii sau a reprezentanţilor săi, nu s-a dispus începerea urmăririi penale, acest aspect nefiind contestat nici de recurentă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suspendarea sine die a soluţionării contestaţiei societăţii intimate este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părţii la instanţă, ceea ce contravine prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Drepturilor Omului.

Înalta Curte, reţinând că faţă de societatea intimată până în prezent nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor sesizate de organele fiscale (ceea ce ar fi putut justifica măsura de suspendare dispusă de organul administrativ pentru a acorda prioritate organului de cercetare penală), precum şi faptul că între stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite şi stabilirea obligaţiilor bugetare suplimentare nu există o legătură ce ar putea influenţa soluţionarea contestaţiei administrative, constată că în cauză nu se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei nr. 149 din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva Sentinţei nr. 149 din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM