Military administrative investigation deadline starts from payment of judgment debt; appeal allowed, sentence quashed and case remanded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 martie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat:

- anularea Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de secretarul general al M.A.I.;

- anularea Hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul M.A.I. nr. 16286 din 29 octombrie 2014;

- anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I. nr. 197 din 21 ianuarie 2015;

- exonerarea reclamantului de plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea sa materială;

- restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale;

- suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 2 iunie 2015, reclamantul a arătat că solicită suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Afacerilor Interne, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2015, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014.

2.2. Prin Sentinţa civilă nr. 3452 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a anulat Decizia de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Hotărârea nr. 16286 din 29 octombrie 2014, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Hotărârea nr. 197 din 21 ianuarie 2015, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a exonerat reclamantul de plata sumei stabilite prin decizia de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014.

Totodată, prima instanţă a respins cererea de restituire a sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale, ca lipsită de obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 3452 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

O primă critică formulată prin cererea de recurs priveşte greşita stabilire, de către instanţa de fond, a datei la care pârâtul a luat cunoştinţă de producerea pagubei ca fiind data de 12 noiembrie 2012, la care s-a înregistrat cererea de punere în executare a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2010.

În raport de prevederile pct. 2, pct. 4, pct. 6, pct. 15, pct. 81 şi pct. 87 alin. (2) din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, data producerii pagubei în patrimoniul instituţiei este 20 decembrie 2012, dată la care au fost achitate domnului B. sumele reprezentate de drepturi salariale şi daune morale, conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, stabilit potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, se împlinea la data de 20 februarie 2012. Termenul stabilit iniţial pentru data de 15 februarie 2012 a fost prelungit prin dispoziţia Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 665 din 15 februarie 2013 până la data de 15 aprilie 2013, iar ulterior a fost suspendat în perioada 9 aprilie 2012 - 8 iulie 2014, ca urmare a sesizării adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cercetarea administrativă a fost reluată la data de 8 iulie 2014, iar procesul-verbal de cercetare administrativă a fost încheiat la data de 28 iulie 2014, fiind respectat termenul legal.

Totodată, recurentul-pârât critică hotărârea instanţei de fond pentru greşita apreciere asupra încălcării dispoziţiilor art. 23 alin. (1) - (3) din O.G. nr. 121/1998, arătând că nesocotirea acestor prevederi se sancţionează cu nulitatea relativă a actului administrativ şi nu cu nulitatea absolută, iar reclamantul nu a indicat vătămarea care i-a fost produsă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 iulie 2016, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la dispoziţiile Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, pe care s-a întemeiat recursul declarat de pârât, în ceea ce priveşte data de început a curgerii termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, intimatul-reclamant înţelege să formuleze următoarele apărări:

- Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 prevăd că, prin paguba produsă autorităţii ministeriale se înţelege orice diminuare a elementelor patrimoniale de activ, precum şi orice majorare a elementelor patrimoniale de natura datoriilor, intervenită ca urmare a nerespectării prevederilor legale, în această din urmă situaţie încadrându-se Decizia nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010;

- încă de la data pronunţării de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, erau îndeplinite condiţiile prevăzute de pct. 6 din instrucţiuni, întrucât exista un prejudiciu material şi cert;

- recuperarea pagubelor de la persoanele vinovate, după plata despăgubirilor, conform pct. 15 din instrucţiuni, nu are relevanţă în ceea ce priveşte desfăşurarea cercetării administrative, al cărei termen începe să curgă de la data luării la cunoştinţă asupra producerii pagubei, iar nu de la data plăţii despăgubirilor;

- actul de sesizare, în sensul pct. 81 din instrucţiuni, este reprezentat de adresa din 12 noiembrie 2012, prin care s-a adus la cunoştinţa conducerii ministerului obligaţia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti prin care ministerul a fost obligat la plata creanţei, act pe care a fost înscris şi semnat ordinul în rezoluţie al Secretarului General al ministerului. Totodată, la data de 5 decembrie 2012, pe acest act a fost din nou înscris şi semnat ordinul în rezoluţie al Secretarului General al ministerului, iar în raport de data oricăruia din cele două ordine, în cauză este depăşit termenul de efectuare a cercetării administrative şi de înregistrare a actului de cercetare;

- în raport de dispoziţiile pct. 87 alin. (2) din instrucţiuni, termenul de cercetare administrativă curge de la data luării la cunoştinţă de producerea pagubei, nu şi a cuantumului exact ori a persoanelor vinovate.

Totodată, intimatul-reclamant a susţinut că data constatării existenţei pagubei nu este definită nici în Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, nici în O.G. nr. 121/1998 şi în niciun alt act normativ ca fiind data plăţii efective a sumelor de către autoritatea ministerială, astfel cum susţine recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, intimatul-reclamant solicită respingerea, ca nefondat, arătând că dreptul la apărare i-a fost nesocotit, fiind în imposibilitate de cunoaşte faptele pentru care se desfăşura cercetarea administrativă şi de a formula apărări efective şi eficiente. Arată că este nereală susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu ar fi prezentat comisiei de cercetare informaţiile solicitate, întrucât aceste informaţii au fost prezentate, dar comisia nu a făcut demersurile necesare verificării lor.

Referitor la jurisprudenţa invocată de recurentul-pârât cu privire la dreptul de a fi ascultat, intimatul-reclamant subliniază că decizia la care se face trimitere, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, priveşte o altă situaţie, în care comisia de cercetare administrativă avea ca obiectiv doar stabilirea prejudiciului, spre deosebire de situaţia din speţă, în care comisia a urmărit să stabilească împrejurările în care s-a produs paguba, caz în care ascultarea persoanei cercetate era obligatorie.

În situaţia în care instanţa de control judiciar urmează a rejudeca litigiul în fond, intimatul-reclamant a solicitat a fi avute în vedere motivele de nelegalitate ale actelor administrative contestate, expuse prin cererea de chemare în judecată, pe care le-a reluat în cuprinsul întâmpinării.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 22 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Administraţiei şi Internelor, a Hotărârii nr. 16286 din 29 octombrie 2014, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Hotărârii nr. 197 din 21 ianuarie 2015, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aceste acte administrative fiind emise ca urmare a desfăşurării cercetării administrative cu privire la paguba materială produsă pârâtului Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a achitării sumelor (reprezentând drepturi salariale şi daune morale) stabilite prin Decizia nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2010, în favoarea lui B.

În susţinerea cererii, reclamantul a invocat motive de nelegalitate a actelor administrative contestate sub două aspecte: (i) motive de ordin procedural, privitoare la nerespectarea termenului de executare a cercetării administrative şi a dreptului la apărare al reclamantului; (ii) motive privitoare la fondul raporturilor juridice ce au făcu obiectul cercetării, referitoare la neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului.

Soluţionând cererea, instanţa de fond s-a aplecat, cu precădere, asupra motivelor de nelegalitate ce ţin de procedura cercetării administrative, pe care le-a apreciat a fi întemeiate, dispunând anularea actelor administrative contestate.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, împrejurare de natură să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1. Prima critică de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne priveşte modalitatea de interpretare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora:

"Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei."

Aspectul litigios ce face obiectul prezentei analize se referă la data de la care se calculează termenul de 60 de zile, cu referire la momentul luării la cunoştinţă de producerea pagubei, pârâtul susţinând că acest termen curge, în speţă, de la data la care Ministerul Afacerilor Interne a achitat sumele la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească, pe când instanţa de fond a reţinut, în acord cu opinia exprimată de reclamant, că termenul curge de la data la care s-a solicitat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2012, B. a solicitat pârâtului punerea în executare a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2010, hotărâre prin care Ministerul Afacerilor Interne a fost obligat la plata drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data încetării raporturilor de muncă, precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

La data de 20 decembrie 2012, pârâtul a achitat sumele la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească, iar prin Dispoziţia Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 653 din 8 ianuarie 2013 s-a dispus efectuarea cercetării administrative privind pagubele materiale reprezentând drepturi salariale şi daune morale achitate domnului B.

Faţă de acest context factual, Înalta Curte apreciază că, prin sintagma "producerea pagubei" din cuprinsul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum şi din cuprinsul prevederilor Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999, se înţelege existenţa unui prejudiciu cert, efectiv, iar caracterul cert al prejudiciului este generat de diminuarea patrimoniul recurentului-pârât cu sumele achitate conform hotărârii judecătoreşti.

Simpla existenţă juridică a creanţei, constatată pe cale judecătorească, nu capătă valenţe prejudiciabile pentru recurentul-pârât decât în momentul în care suma de bani este achitată creditorului, întrucât, anterior acestui moment, pot interveni cauze de încetare a obligaţiei de plată (renunţarea creditorului la creanţă, prescripţie, etc) de natură a împiedica ieşirea sumei de bani din patrimoniul pârâtului. De la momentul plăţii se naşte dreptul şi interesul autorităţii ministeriale de a demara procedurile de cercetare administrativă, în scopul stabilirii persoanelor vinovate de producerea prejudiciului şi a recuperării sumelor achitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte va înlătura apărările intimatului-reclamant, prin care s-a susţinut că paguba s-a produs prin depunerea, de către creditorul B., a cererii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, de la această dată calculându-se termenul de realizare a cercetării administrative şi că recuperarea pagubelor urmează a se face ulterior plăţii despăgubirilor, neavând relevanţă juridică cu privire la termenul cercetării administrative. Înalta Curte apreciază că aceste apărări sunt produsul unei interpretări eronate a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum şi a pct. 15, pct. 81 şi pct. 87 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, ipoteza susţinută de intimatul-reclamant putând conduce la situaţia desfăşurării unei cercetări administrative anterior achitării sumei de bani datorate creditorul obligaţiei de plată, respectiv la imputarea, faţă de persoana cercetată, a unui debit pe care nici recurentul-pârât nu l-a achitat sau pe care este posibil să nu îl achite niciodată.

Aşadar, Înalta Curte consideră că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a noţiunii de "pagubă", ceea ce a determinat greşita calculare a termenului de 60 de zile înăuntrul căruia trebuia începută şi finalizată cercetarea administrativă.

În raport de data plăţii debitului (20 februarie 2012), termenul de 60 de zile se împlinea la data de 20 februarie 2012. Cercetarea administrativă a început la data de 08 ianuarie 2013, având ca termen de finalizare data de 15 februarie 2013, conform Dispoziţiei Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 653/08.01.2013. Acest termen a fost prelungit până la data de 15 aprilie 2013, conform Dispoziţiei Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 655 din 15 februarie 2013, cercetarea administrativă fiind, ulterior, suspendată, pe perioada 9 aprilie 2013 - 8 iulie 2014, ca urmare a trimiterii dosarului către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Dispoziţia Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 1150 din 18 iulie 2014, cercetarea administrativă a fost reluată, stabilindu-se drept nou termen de finalizare data de 6 august 2014. Procesul-verbal de cercetare administrativă a fost încheiat şi înregistrat sub nr. x din 28 iulie 2014, fiind, aşadar, respectat termenul de 60 de zile de efectuare a procedurii de cercetare administrativă.

Pentru aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi a dispoziţiilor pct. 2, pct. 4, pct. 6, pct. 15, pct. 81 şi pct. 87 alin. (2) din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, atrăgând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Cea de-a doua critică de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne priveşte respectarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura de cercetare administrativă, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi fondată.

Chestiunea litigioasă în speţă o reprezintă interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora:

"În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare."

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prima instanţă a motiv extrem de succint soluţia referitoare la nerespectarea dreptului la apărare al reclamantului, rezumându-se doar la prezentarea înscrisurilor probatorii a modalităţii în care reclamantul a fost înştiinţat iniţial, la data de 18 martie 2013, cu privire la existenţa şi obiectul cercetării administrative (fără a prezenta şi răspunsurile oferite de acesta şi restul înscrisurilor întocmite cu ocazia cercetării administrative, ulterior datei de 18 martie 2013), concluzionând în sensul încălcării textului de lege anterior citat.

Analizând dovezile ataşate la dosarul cauzei, în raport de susţinerile părţilor, Înalta Curte ajunge la o concluzie opusă celei exprimate de instanţa de fond, apreciind că nu au fost relevate aspecte de neconformitate ale procedurii administrative, din punct de vedere al respectării dreptului la apărare.

Recurentul-pârât a transmis structurii de resurse umane din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Ilfov, citaţia nr. 665/2 din 18 martie 2013, prin care a adus la cunoştinţa reclamantului faptul desfăşurării cercetării administrative, având ca obiect stabilirea împrejurărilor în care a fost emis Ordinul nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010, pe baza Notei-raport nr. x din 22 noiembrie 2010, precum şi a întrebărilor formulate de comisie, în vederea clarificării tuturor aspectelor care fac obiectul cercetării administrative în discuţie.

Prin Adresa nr. x din 19 martie 2013, I.P.J. Ilfov a comunicat faptul că reclamantul se află în concediu medical şi că reclamantul a refuzat primirea citaţiei, solicitând în mod expres să-i fie comunicată prin poştă, la adresa de domiciliu. Urmare a acestei situaţii, comisia de cercetare administrativă a procedat la transmiterea prin poştă a corespondenţei către reclamant şi i-a solicitat să răspundă, în scris, la întrebările formulate de comisie. Reclamantul a răspuns întrebărilor comisiei prin adresa din 26 martie 2013 .

La data de 1 aprilie 2013, reclamantul A., prezent personal în faţa comisiei de cercetare administrativă, a luat cunoştinţă, prin semnătură, cu privire la conţinutul procesului-verbal de cercetare administrativă, în faza de concept, urmând a prezenta eventualele obiecţiuni sau observaţii, în legătură cu modul de efectuare a cercetării administrative şi de stabilire a răspunderii materiale până la data de 5 aprilie 2013 .

Prin adresa din 5 aprilie 2013, reclamantul A. a formulat obiecţiuni cu privire la aspectele reţinute în cadrul procesului-verbal de cercetare administrativă, în faza de concept, înregistrat cu nr. x din 1 aprilie 2013.

Ulterior, reclamantul a fost citat şi a fost prezent în data de 11 decembrie 2014, în faţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, la momentul soluţionării plângerii formulate împotriva Hotărârii nr. 16286 din 29 octombrie 2014 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ocazie cu care a oferit lămuriri şi informaţii suplimentare, astfel cum învederează şi intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat, acesta având posibilitatea reală, efectivă, de a prezenta, în scris, în termen util, apărările şi probele de care înţelege să se folosească în procedura administrativă, drept de care reclamantul a uzat pe tot parcursul procedurii.

În ceea ce priveşte dreptul de a fi ascultat, deşi este reală susţinerea intimatului-reclamant, în sensul că acesta nu a fost chemat în faţa comisiei de cercetare administrativă, se constată că nici reclamantul nu a formulat o solicitare în sensul audierii sale de către comisie. Pe de altă parte, reclamantul a fost chemat şi s-a prezentat personal în faţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ocazie cu care a fost ascultat şi a oferit (conform susţinerilor proprii) informaţii lămuritoare cu privire la persoanele posibil vinovate de producerea prejudiciului. Faptul că această comisie nu a luat în seamă clarificările oferite de reclamant reprezintă un aspect ce ţine de legalitatea actului administrativ, în măsura în care se va dovedi relevanţa informaţiilor prezentate, dar nu afectează dreptul la apărare.

Întemeiat este şi argumentul recurentului-pârât referitor la lipsa unei vătămări produse reclamantului prin neascultarea de către comisia de cercetare administrativă. Înalta Curte constată că obligaţia de chemare şi ascultare ocroteşte interesul privat al persoanelor cercetate, astfel încât încălcarea ei este sancţionată cu nulitatea doar în cazul în care se dovedeşte producerea unei pagube ce nu poate fi înlăturată pe altă cale decât prin anularea actului administrativ emis cu nesocotirea dreptului la apărare. Or, în cazul de faţă, intimatul-reclamant a justificat vătămarea produsă prin aceea că a fost lipsit de posibilitatea de a cunoaşte faptele pentru care este cercetat şi de posibilitatea formulării unor apărări efective, împrejurări ce nu sunt probate de actele dosarului, din care rezultă că reclamantul a cunoscut obiectul cercetării administrative şi a formulat în scris, dar şi oral, apărări faţă de faptele imputate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită analiză a motivelor de nelegalitate a actelor administrative privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative şi la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate, susţinerile reclamantului fiind neîntemeiate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a procedat la analiza tuturor motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În consecinţă, Înalta Curte va casa hotărârea de fond şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, urmând a fi reluate dezbaterile asupra motivelor de nelegalitate referitoare la neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului, reţinând că aspectele privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative şi la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate au fost dezlegate definitiv, prin prezenta hotărâre.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 498 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 3452 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 3452 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM