Insurance Guarantee Fund liability: documentation requirements for service providers and non-application of material prescription to administrative claims

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu consecinţa admiterii cererii de plată formulată de către A. SRL şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu nr. 693 din 29 februarie 2012 în cuantum de 13.298,38 RON aferentă unui număr de 5 dosare daună ale societăţii de asigurare în insolvenţă B. SRL.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 907 din 31 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 907 din 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta SC A. SRL şi pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Recurenta- reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 şi implicit admiterii cererii de plată înregistrată la F.G.A. cu nr. 693 din 29 februarie 2012, în cuantum de 13.298,38 RON.

Recurenta susţine, în dezvoltarea motivelor de recurs, faptul că Legea nr. 136/1995 este cadrul general al desfăşurării activităţii de asigurare şi reasigurare iar Normele de aplicare sunt o dezvoltare a cadrului legal instituit de lege, astfel că legislaţia este pe deplin aplicabilă, vizând aceleaşi chestiuni de drept.

Recurenta-reclamantă face referire la prevederile art. 43 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi la art. 13 alin. (1) Ordinul nr. 10/2009, apreciind că dovada despăgubirilor şi a reparaţiilor necesare, precum şi confirmarea faptului că s-a deschis un dosar de daună se face cu înscrisul "proces-verbal de constatare a pagubelor" care este contrasemnat de asigurător şi face dovada iniţierii procedurii de reparaţie a autovehiculului în condiţii de asigurare.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata despăgubirilor şi respingerea contestaţiei formulată de reclamanta-intimată împotriva deciziei F.G.A. nr. 145 din data de 29 decembrie 2014 ca fiind prescrisă.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei.

De asemenea, a apreciat că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că formularea cererii de despăgubire în termenul legal ar întrerupe curgerea termenului de prescripţie, nefiind aplicabile cazurile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei F.G.A. nr. 145 din data de 29 decembrie 2014.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata despăgubirilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

Litigiul dedus judecăţii vizează verificarea legalităţii Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care s-a respins cererea de plată formulată de SC A. SRL privind contravaloarea reparaţiilor service, motivat de faptul că petenta nu a depus documentele solicitate şi că s-a împlinit termenul de prescripţie al petentei cu privire la dreptul material la acţiune.

Recurenta susţine că Legea nr. 136/1995 este cadrul general al desfăşurării activităţii de asigurare şi reasigurare iar Normele de aplicare sunt o dezvoltare a cadrului legal instituit de lege, astfel că legislaţia este pe deplin aplicabilă, vizând aceleaşi chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 reprezintă cadrul general în materia asigurărilor şi reasigurărilor din România.

În cadrul Cap. 4 intitulat "Fonduri de protecţie", la art. 60 alin. (1) se prevede: "În vederea protejării asiguraţilor, beneficiarilor asigurării şi terţelor persoane păgubite, prin contribuţia asigurătorilor se constituie Fondul de garantare, destinat plăţilor de indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile prezentei legi, în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare".

În Monitorul Oficial al României s-a publicat Ordinul nr. 10 din 21 iulie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin care se reglementează procedurile de constituire, de administrare şi de utilizare a Fondului de garantare prevăzut la art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi procedurile specifice de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform dispoziţiilor Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare.

Împotriva societăţii de asigurare SC B. SRL a fost declanşată procedura insolvenţei astfel că devin incidente prevederile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în cadrul căreia, la art. 3 lit. h), a) fost definită noţiunea de "creditori de asigurări" ca fiind "persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare".

De asemenea, la lit. i) sunt definite "creanţele de asigurări" ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă".

Se reţin şi prevederile art. 14 din Ordinul nr. 10/2009 care dispun: "(1)

Indemnizaţiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă, în conformitate cu prevederile prezentelor norme.

(2) Creditorii de asigurări prevăzuţi la alin. (1) sunt, după caz:

a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu societatea de asigurare debitoare prin încheierea contractului de asigurare, având calitatea (şi) de parte contractantă;

b) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a realizării evenimentului prevăzut în contract (caz asigurat);

c) terţa persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana fizică sau juridică prejudiciată prin atingerea adusă bunurilor ori sănătăţii sale şi faţă de care persoana asigurată este obligată, potrivit legii, la repararea prejudiciului în condiţiile stabilirii răspunderii civile delictuale a acesteia. Prin terţă persoană păgubită se înţelege, de asemenea, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, a cărei calitate de creditor de asigurări a fost stabilită în temeiul subrogaţiei acesteia în drepturile creditorului prin plata creanţei de asigurări ori, după caz, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. În această noţiune se încadrează, după caz, şi asigurătorii care fac dovada efectuării plăţii despăgubirilor în baza unui contract de asigurare facultativ, subrogându-se astfel în drepturile terţelor persoane păgubite conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi C. care a efectuat plăţi din fondul de compensare (Fondul comun Carte Verde) cu titlu de despăgubiri pentru pagube produse de asiguraţii de răspundere civilă Carte Verde ai asiguraţilor societăţii de asigurare debitoare aflate în stare de insolvenţă, în îndeplinirea obligaţiilor asumate în acest sens prin statut şi prin Convenţia-tip interbirouri.

(3) În sensul prezentelor norme, sunt asimilate terţelor persoane păgubite prevăzute la alin. (2) lit. c) şi unităţile de service specializate în activitatea de reparaţie a autovehiculelor de producţie internă şi/sau de producţie externă, agreate de societatea de asigurare debitoare prin convenţii încheiate în acest sens, atât pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă, cât şi pentru asigurarea facultativă auto CASCO, sau cele care fac dovada primirii unei confirmări de plată din partea asigurătorului cu privire la plata sumelor datorate persoanelor păgubite prin accidente auto".

Faţă de prevederile legale precitate se constată că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obţine despăgubiri acordate de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale speciale astfel că, în mod corect intimatul a solicitat petentei să completeze documentaţia prin depunerea convenţiei încheiată cu SC B. SRL sau dovada primirii unei confirmări de plată din partea asigurătorului iar pentru două dosare de daună care nu au fost regăsite în evidenţele asigurătorului, s-a solicitat reconstituirea acestora.

Articolul nr. 43 la care face referire recurenta-reclamantă este din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care nu era în vigoare nici la data producerii accidentului şi nici la data formulării cererii de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din 29 februarie 2012.

În mod corect prima instanţă a constatat inaplicabilitatea acestui text care se referă la asigurarea de răspundere civilă obligatorie, nicidecum la raporturile născute între asigurător şi societatea service care a efectuat reparaţiile, aspect ce rezultă chiar din textul invocat: "Asigurătorii RCA pot acorda despăgubiri şi în cazul în care persoana păgubită a procedat la repararea vehiculului avariat înainte ca asigurătorii să efectueze constatarea avariilor, dacă împrejurările şi cauzele producerii evenimentului asigurat, precum şi cuantumul pagubei rezultă din actele aflate la dosar".

Art. 13 din Ordinul nr. 10/2009 prevede că: "(1) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, departamentul specializat din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele administratorului Fondului, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare specifice categoriilor de asigurări pentru care urmează să se plătească despăgubiri, şi întocmeşte listele potenţialilor creditori de asigurări îndreptăţiţi la plata sumelor cuvenite de la Fond".

Este evident faptul că dispoziţiile art. 13 se coroborează cu cele ale art. 14 din acelaşi Ordin şi nu poate fi aplicat în mod singular astfel că nu se vor reţine argumentele avansate de recurenta-reclamantă, acordarea despăgubirilor fiind condiţionată de completarea documentaţiei, astfel cum prevăd dispoziţiile Ordinului nr. 10/2009, nefiind suficient procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător.

Înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă nu fac dovada încheierii unei convenţii de plată sau a unei confirmări de plată din partea asigurătorului astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile acordării despăgubirilor, prevăzute de art. 13 şi 14 din Ordinul nr. 10/2009, instanţa de control judiciar validând astfel raţionamentul instanţei de fond.

2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurenta pârâtă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de pârâtă, fiind examinată în mod efectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Chiar şi în condiţiile în care motivarea hotărârii recurate nu este amplă, permite totuşi exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă, vizând interpretarea normelor legale incidente, deduc controlului judiciar al instanţei de recurs legalitatea soluţiei instanţei de fond data asupra excepţiei invocate, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reţinut ca întemeiat.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a prescris, nefiind incident niciun caz de întrerupere al prescripţiei.

Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei invocată de pârâtă este corectă, avându-se în vedere următoarele argumente.

Potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 503/2004, "(1) În termen de 60 de zile de la publicarea listei creditorilor de asigurări prevăzute la art. 23 alin. (3), orice persoană care nu figurează în lista creditorilor cerţi şi care pretinde vreun drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare poate formula, sub sancţiunea decăderii din drept, o cerere motivată în acest sens, adresată administratorului Fondului de garantare.

(2) Cererea prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către fiecare pretins creditor şi se depune la sediul administratorului Fondului de garantare, prin intermediul serviciilor de poştă, recomandat, cu confirmare de primire. O dată cu cererea, persoana respectivă anexează documentele şi înscrisurile justificative şi menţionează toate elementele necesare stabilirii cu exactitate a cuantumului sumelor solicitate; în măsura în care aceste înscrisuri justificative nu există, în cerere se precizează motivul imposibilităţii depunerii lor.

(3) În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei, momentul naşterii sale şi valoarea certă sau estimată a acesteia, dacă se revendică vreun privilegiu ori o garanţie reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurarea lor.

(4) Cererea, precum şi actele şi informaţiile solicitate conform alin. (2) şi (3) se depun în limba română; traducerile actelor se vor transmite numai sub semnătura autorizată a traducătorului, conform legii.

(5) După primirea fiecărei cereri în condiţiile alin. (1) - (4), comisia special constituită, desemnată conform art. 23 alin. (2), înregistrează şi analizează întreaga documentaţie aferentă cererii. Pe baza propunerilor comisiei, administratorul Fondului de garantare va emite o decizie de aprobare sau, după caz, de respingere a cuantumului sumelor pretinse de la Fondul de garantare. Împotriva deciziei se poate formula plângere, în condiţiile prevăzute de art. 19.

(6) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), comisia va publica lista creditorilor de asigurări acceptaţi la plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Pentru creditorii acceptaţi la plată prin hotărâre judecătorească, publicarea se va face, pentru fiecare caz, după ce această hotărâre a rămas irevocabilă".

Conform art. 56 pct. 2 şi art. 82 din Legea nr. 76/2012, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (1 septembrie 2012), la articolul 24, alin. (5) şi (6) au următorul cuprins:

"(5) După primirea fiecărei cereri în condiţiile alin. (1) - (4), comisia special constituită, desemnată conform art. 23 alin. (2), înregistrează şi analizează întreaga documentaţie aferentă cererii. Pe baza propunerilor comisiei, administratorul Fondului de garantare va emite o decizie de aprobare sau, după caz, de respingere a cuantumului sumelor pretinse de la Fondul de garantare. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19.

(6) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), comisia va publica lista creditorilor de asigurări acceptaţi la plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Pentru creditorii acceptaţi la plată prin hotărâre judecătorească, publicarea se va face, pentru fiecare caz, după ce această hotărâre a rămas definitivă."

Art. 19 prevede că "(1) Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor prevăzută la art. 8, 13 şi 15 este executorie.

(2) Împotriva deciziei societatea de asigurare poate face plângere la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

(3) Plângerea se judecă cu celeritate şi cu precădere; plângerea nu suspendă executarea deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Hotărârea instanţei este definitivă şi poate fi atacată cu recurs, în condiţiile legii".

Conform art. 56 pct. 1 şi art. 82 din Legea nr. 76/2012, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (1 septembrie 2012), la articolul 19, alin. (2) şi (3) au următorul cuprins: "(2) Împotriva deciziei, societatea de asigurare poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

(3) Contestaţia se judecă cu celeritate şi cu precădere; contestaţia nu suspendă executarea deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în condiţiile legii."

Potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 503/2004,"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentei legi, administratorul Fondului de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii."

Reclamanta a formulat cererea de acordare a despăgubirilor la data de 29 februarie 2012 iar contestaţia îndreptată împotriva Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 a fost formulată în termenul legal indicat mai sus.

Faţă de procedura administrativă specială instituită atât prin Legea nr. 503/2004 cât şi prin Ordinul nr. 10/2009, este evident faptul că reclamanta nu avea posibilitatea de a introduce acţiune în instanţă pentru obţinerea despăgubirilor, anterior emiterii deciziei de soluţionare a cererii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Mai mult, contestaţia se soluţionează în condiţiile procedurale specifice materiei contenciosului administrativ astfel că, potrivit prevederilor art. 8 coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată sesizează instanţa competentă pentru a solicita anularea actului şi repararea pagubei cauzate, neputând fi disociate cele două cereri astfel că este irelevant faptul că s-ar fi întrerupt sau nu prescripţia.

De altfel, se observă şi faptul că intimata-recurentă, prin Decizia nr. 145/2014, s-a rezumat la a menţiona că s-a împlinit termenul de prescripţie al petentei cu privire la dreptul material la acţiune însă această precizare nu a fost însoţită de o motivare din care să se poată deduce care au fost argumentele avute în vedere de intimată.

În consecinţă, dreptul material la acţiune al reclamantei nu este prescris.

Faţă de toate considerentele reţinute, se vor respinge recursurile declarate ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei civile nr. 907 din 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM