Finance Ministry must pay updated repurchase price to buyers whose Law 112/1995 contracts were voided, appeal rejected.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 25 ianuarie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E. şi F. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâţilor să îi lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, cele 4 apartamente din imobilul situat în Bucureşti, Calea x., sectorul 1.

Pârâta F. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x din imobilul situat în imobilul din Calea x sector 1, prin uzucapiunea de 10 ani, iar la data de 01.03.2007, a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiul Bucureşti prin Primar General, a SC G. SA şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea chematelor în garanţie la plata în solidar a unei despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru acelaşi imobil, din care 100.000 euro reprezintă preţul actualizat al apartamentului, iar 200.000 euro reprezintă daune-interese (diferenţa dintre preţul achitat şi preţul de piaţă actual de achiziţionare a acestui apartament).

La data de 21.02.2008, chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat cerere de chemare în garanţie a SC G. SA.

Prin Sentinţa civilă nr. 2413 din 21 februarie 2008, în raport de valoarea imobilului în litigiu, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1066 din 27 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesule pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă F.. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei A., a admis cererea reconvenţională formulată de F. şi a constatat că pârâta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 12; din apartamentul nr. x situat în Bucureşti Calea x, sector 1 Bucureşti prin uzucapiunea de 10 ani. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta F..

Reclamanta A. a declarat apel împotriva acestei sentinţe.

Pe parcursul judecării apelului, prin încheierea din data de 5 martie 2013, instanţa de apel a încuviinţat cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta H..

Judecând cauza, prin Decizia nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta A., decedată pe parcursul procesului, şi continuat de moştenitori I. şi J., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, astfel: pârâţii B. şi C. apartamentul nr. x, mansardă, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1998, pârâta D. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, pârâta F. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997, pârâta E. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta F..

A fost desfiinţată în parte sentinţa apelată cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă F. şi a fost trimisă cauza Tribunalului Bucureşti pentru rejudecarea acestei cereri.

A fost respinsă cererea de intervenţie în nume propriu formulată în apel de intervenienta H. şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin Decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins recursurile formulate de pârâţii F., B., C., D. şi E. împotriva Deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Rejudecând cauza, în limitele stabilite de instanţa de apel, prin Sentinţa civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă F. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta H..

Prin Decizia civilă nr. 7 din 13 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta reclamantă F., a fost desfiinţată în parte Sentinţa civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti spre rejudecarea cererii de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat al imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 2263 din 18 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 7 din 13 ianuarie 2016.

Rejudecând cauza în limitele stabilite în cadrul controlului judiciar, prin Sentinţa civilă nr. 863 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea de chemare în garanţie şi cererea de intervenţie principală formulate de pârâta-reclamantă F. şi de intervenienta H., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC G. SA. A obligat chematul în garanţie la plata către pârâta F. a sumei de 22.419 RON, iar către intervenienta H. a sumei de 22.419 RON, cu titlu de preţ actualizat.

Prin încheierea din data de 22 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 863 din 12 aprilie 2018 în sensul că cel în sarcina căruia au fost stabilite obligaţiile de plată este chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul a reţinut că, în raport de dezlegările stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în stadiile anterioare ale litigiului cu privire la eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea pârâtei reclamante şi a intervenientei, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, părţile în prezentul litigiu au dreptul, prin prisma condiţiilor legale impuse de actul normativ indicat, doar la restituirea preţului actualizat plătit de autoarea lor - chiriaş cumpărător al apartamentului.

Constatând că prin raportul de expertiză dispus în cauză s-a actualizat suma efectiv achitată de autoarea părţilor, stabilindu-se cuantumul final de 44.838 RON, tribunalul a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sume.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi, ca nefondat, apelul declarat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În cauză, prin încheierea din data de 22 iunie 2018, s-a dispus lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 863 din 12 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă - hotărâre care face obiect al apelului declarat - în sensul că cel în sarcina căruia au fost stabilite obligaţiile de plată este chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

În aceste condiţii, câtă vreme nu apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General este cel care a căzut în pretenţii, ci chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, nu este îndeplinită condiţia ca interesul urmărit prin formularea cererii de apel de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General să fie actual.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 863 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca lipsit de interes.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a reţinut că motivul de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a apelantului în cererile formulate de pârâta-reclamantă F. şi de intervenienta H. este nefondat.

Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că actul juridic invocat de pârâta reclamantă F. şi intervenienta H. este încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, el neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că atât restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cât şi restituirea preţului de piaţă al imobilelor dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Rezultă că, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun din materia evicţiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte plata de despăgubiri în cazul desfiinţării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest caz, titularul obligaţiei de plată şi, implicit, partea care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Primăria Municipiului Bucureşti, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic.

În speţă, autoarea pârâtei reclamante şi a intervenientei a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar prin Decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pârâta reclamantă din prezenta cauză a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei A., imobilul cumpărat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997.

În aceste condiţii, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care a fost stabilită în mod expres răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât sentinţa apelată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii.

În consecinţă, în raport de obiectul prezentei cauze şi de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului este nefondată.

Criticile vizând fondul cererii de chemare în garanţie şi de intervenţie au fost, de asemenea, considerate nefondate.

În acest sens, curtea de apel a arătat că, din interpretarea art. 501 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor/succesorilor acestora, al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat, este ca respectivul contract să fi fost încheiat fără respectarea prevederilor acestui act normativ special.

Or, câtă vreme în cauză, în rejudecare, tribunalul a fost învestit exclusiv cu soluţionarea unei cereri în despăgubire având ca obiect restituirea preţului actualizat (iar nu a preţului de piaţă) al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, aspectele învederate de apelant ignoră atât temeiul juridic al cererii în pretenţii, în limitele căreia prima instanţă a soluţionat pricina - art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - cât şi statuările Deciziei civile nr. 7A din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, intrate în putere de lucru judecat, care au tranşat această chestiune litigioasă.

Tot astfel, contrar aserţiunilor apelantului Ministerul Finanţelor Publice, situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - nu presupune cu necesitate existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, această noţiune are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă în această materie şi "ineficacitatea" actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Or, în speţă, ca efect al admiterii unei acţiuni în revendicare formulată împotriva sa, pârâta reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, în aplicarea art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speţă, este îndeplinită cerinţa desfiinţării pe cale judiciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin motivele de recurs, au fost formulate următoarele critici, pe care recurentul le-a întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1337 C. civ.:

În mod eronat instanţa a menţinut obligaţia de plata a preţului actualizat al imobilului în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, deoarece acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin calitate procesuală se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.

Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ şi este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Municipiul Bucureşti, în temeiul art. 1134 - 1337 C. civ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică obligarea Ministerului Finanţelor Publice la achitarea preţului actualizat al imobilului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale aceluiaşi articol. Câtă vreme norma legală stabileşte în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale şi a principiului relativităţii efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condiţiilor evicţiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului actualizat al apartamentului.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL