Civil liability for failure to defend property in prior litigation and misidentification of public property ownership in tort claims

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 3 iulie 2015, precizată la data de 9 mai 2016, reclamanta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat să o despăgubească cu suma de 6.055.535 euro reprezentând valoarea de piaţă a imobilului - teren în suprafaţa de 6.988.50 mp, situat în Bucureşti, str. x, iar în subsidiar, să fie obligat să îi acorde în compensare un alt imobil aflat în patrimoniul acestuia.

Reclamanta a invocat ca temei al pretenţiilor dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. din 1864, arătând, în esenţă, că pârâtul i-a cauzat prejudiciul cuantificat la valoarea de piaţă a terenului menţionat, teren care s-a aflat în patrimoniul reclamantei conform H.G. nr. 64/1996, prin fapta culpabilă constând în aceea că nu s-a apărat, nu a solicitat probe şi nu a exercitat căile de atac în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de A. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 610 din 27 iunie 2003, definitivă şi irevocabilă.

Prin încheierea din data de 7 decembrie 2015, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant cu privire la semnatarul întâmpinării, invocată de reclamantă, cât şi excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin Sentinţa civilă nr. 641 din 9 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea precizată, ca nefondată.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanta şi-a precizat pretenţiile, urmare a constatărilor raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, în faza procesuală a apelului, solicitând obligarea Municipiului Bucureşti, în principal, la plata sumei de 3.403.464,69 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând valoarea de piaţă pentru imobilul teren în suprafaţă de 3.927,83 mp situat în Bucureşti, str. x, iar în subsidiar obligarea acestuia să-i acorde în compensare un alt imobil aflat în patrimoniul său.

Prin Decizia civilă nr. 178 A din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pe baza raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 14 februarie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen la data de 14 martie 2019, cu citarea părţilor, pentru judecarea pe fond a căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, reclamanta a susţinut următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ.), deoarece curtea de apel, deşi a găsit ca fiind întemeiate motivele 1 şi 3 din apel, a respins în integralitate calea de atac.

În opinia recurentei, instanţa ar fi trebuit să admită apelul în parte şi să constate că între terenul în suprafaţă de 6.988,5 mp aflat în administrarea sa şi cel în suprafaţă de 8.329 mp restituit numitei A. prin Sentinţa civilă nr. 610/2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti există o suprapunere de 3927,83 mp, că reclamanta îşi poate întemeia acţiunea pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi că pârâtul răspunde în raport cu terţii, în temeiul art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954, pentru acţiunile săvârşite de către reprezentanţii pe care i-a desemnat în numele său.

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ.).

Instanţa nu a înţeles speţa dedusă judecăţii şi a plecat de la o premisă greşită, străină de natura pricinii, raportându-se la dispoziţiile H.G. nr. 64/1996 şi la procesul-verbal din 14 iunie 1996, apreciind greşit că Municipiul Bucureşti a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti.

Titularul dreptului de proprietate este Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi nu Municipiul Bucureşti, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel. Pârâtul nu avea nicio calitate, nici măcar aceea de detentor precar, acea calitate revenind recurentei reclamante, care era administratorul legal.

Municipiul Bucureşti nu a dovedit că, la momentul soluţionării dosarului nr. x/2003 de către Tribunalul Bucureşti, terenul în suprafaţa de 8.329,47 mp restituit numitei A. se afla în proprietatea sa.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi ale art. 12 din Legea nr. 213/1998, în vigoare în anul 2003, nu sunt aplicabile raportului dedus judecaţii, aceasta întemeindu-şi hotărârea pe motive străine de natura pricinii.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Hotărârea Curţii de apel încălcă dreptul de proprietate publică al Statului Român (prevederile art. 136 din Constituţie) şi dreptul de administrare al recurentei reclamante. Prin H.G. nr. 64/1996 pentru completarea H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din şi în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", terenul în suprafaţa de 23.780 mp a trecut din patrimoniul Consiliului General al Municipiului Bucureşti în domeniul public al Statului Român şi administrarea regiei.

Potrivit Legii nr. 213/19984, art. 12 alin. (4), teza a doua, pârâtul Municipiul Bucureşti avea obligaţia ca, în dosarul nr. x/2003, să arate cine este titularul dreptului de proprietate. Aceeaşi obligaţie revenea pârâtului, potrivit art. 64 din C. proc. civ. din 1865, în vigoare la acel moment.

Pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a verificat cine este titularul dreptului de proprietate.

În prezenta cauză, prin niciun act procedural (întâmpinare, excepţii, concluzii scrise, etc.) pârâtul nu a invocat şi nu a susţinut că acesta era titularul dreptului de proprietate asupra terenului. Apărările Municipiului Bucureşti au vizat strict neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind atragerea răspunderii civile delictuale.

Curtea recunoaşte susţinerile regiei cu privire la existenţa obligaţiei, corelative dreptului la apărare, de a formula şi depune întâmpinare sub imperiul anumitelor sancţiuni, dar reţine greşit că "neexercitarea acestor drepturi procesuale nu are drept consecinţă culpabilizarea părţii, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii".

Tocmai neindicarea titularului dreptului de proprietate - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice -, obligaţie imperativă, prevăzută de art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/1998, sub anumite sancţiuni, constituie o faptă ilicită, legea stabilind că pentru neîndeplinirea acestei obligaţii există răspundere pentru prejudiciul cauzat.

Reclamanta de la acea dată, A., nu putea să confere calitatea de pârât Municipiului Bucureşti. Acesta din urmă avea obligaţia legală, prevăzută de art. 115 şi art. 118 din C. proc. civ., de a-şi invoca, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive, aceasta fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Este adevărat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor, însă cu câteva excepţii, iar în opinia recurentei, textele de lege invocate de aceasta reprezintă excepţii.

Pe de altă parte, pârâtul Municipiul Bucureşti este o persoană de drept public, fiind o autoritate publică, motiv pentru care acesta trebuia să depună toate diligenţele pentru apărarea drepturilor sale subiective.

Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 610/2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, se reţine în mod expres că "pârâtul prezent prin consilier juridic nu a formulat întâmpinare, nu a solicitat alte probe în afara celor solicitate de reclamantă, fiind legal citat în efectuarea raportului de expertiza topografică", dovedeşte că pârâtul Municipiul Bucureşti, în calitatea sa de entitate publică, nu şi-a apărat, a refuzat să-şi apere, drepturile subiective şi nu şi-a îndeplinit obligaţiile corelative acestora, provocând prejudicii grave Statului Român, prin lipsirea sa de un bun aflat în patrimoniul acestuia şi, totodată, recurentei reclamante, prin împiedicarea acesteia de a beneficia de dreptul de administrare, astfel cum acesta decurge din lege.

Curtea de apel, în calitate de instanţa de apel, în virtutea principiului devolutiv al apelului, avea obligaţia legală de a cerceta cauza sub toate aspectele.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti înfrânge dispoziţiile art. 998 şi următoarele din C. civ. de la 1864. Pasivitatea de care pârâtul a dat dovada, astfel cum aceasta a fost consemnată în Sentinţa civilă nr. 610/2003 a Tribunalului Bucureşti, precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (4), teza a doua din Legea nr. 213/1998, sunt suficiente pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Pârâtul nu şi-a utilizat drepturile procesuale civile şi nu a răspuns obligaţiilor corelative acestora în vederea realizării finalităţii pentru care acestea i-au fost conferite. Prin pasivitatea de care a dat dovadă nu a aparat în niciun fel patrimoniul statului.

Curtea trebuia să plece de la prezumţia legală instituită de prevederile art. 723 din C. proc. civ., potrivit cărora "drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege", adică părţile trebuie în mod corect şi legitim să-şi folosească drepturile procedurale şi să-şi exercite obligaţiile legale într-o manieră echilibrată, neabuzivă şi într-un mod neşicanatoriu.

Dar lipsa de reacţie a unei autorităţi publice care nu-şi apară drepturile, neutilizându-le potrivit scopurilor pentru care au fost statuate de lege şi neexercitarea obligaţiilor legale instituite în seama sa, nu pot fi exonerate de răspundere civilă delictuală. Instanţa nu poate considera că aceste aspecte nu constituie fapte ilicite, mai ales atunci când sunt producătoare de prejudicii şi când există prevederi legale care le sancţionează.

În conformitate cu prevederile art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanţa, în considerente, trebuia să arate situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, de ce s-au admis susţinerile unei părţi şi s-au îndepărtat susţinerile celeilalte părţi, de ce o probă a fost considerată pertinentă, iar o alta neconcludentă, de ce se aplică o anumită norma de drept, etc.

În concluzie, recurenta arată că cele reţinute de instanţa de apel sunt în contradicţie următoarele prevederi legale: art. 115 - 118 C. proc. civ. din 1865, care instituia obligaţia Municipiului Bucureşti de a formula întâmpinare; art. 64 din acelaşi cod, care prevedea posibilitatea arătării titularului dreptului; art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/1998, care prevede obligaţia titularului dreptului de administrare de a indica titularul dreptului de proprietate în litigiile privitoare la dreptul de proprietate; art. 12 alin. (4), tezele a treia şi a patra din Legea nr. 213/1998, care prevăd că titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare; H.G. nr. 64/1996, care completează H.G. nr. 639/1995, în baza căreia s-a încheiat procesul-verbal din data de 14.06.1996, prin care s-a procedat la predarea, respectiv, la primirea terenului în suprafaţă de 23.780 mp.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa a fost învestită în prezenta cauză cu acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. din 1864, prin care se solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata unei sume de bani reprezentând valoarea de piaţă a terenului pe care A., terţ faţă de prezenta pricină, l-a revendicat în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi care se suprapune parţial (în limita suprafeţei de 3927,83 mp, astfel cum s-a constatat prin raportul de expertiză depus în apel) cu terenul în suprafaţă de 23.780 mp, care a făcut obiectul H.G. nr. 64/1996, de completare a H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din şi în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". În subsidiar, se solicită obligarea pârâtului de a preda reclamantei, în compensare, o suprafaţă de teren echivalentă.

Analizând motivele de apel formulate de reclamantă împotriva sentinţei de fond, prin care acţiunea a fost respinsă, instanţa de apel a găsit întemeiat motivul de apel referitor la neadministrarea de către prima instanţă a probei cu expertiza topografică.

S-a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că, în mod greşit prima instanţă a considerat că reclamanta nu a solicitat administrarea probei cu expertiza pentru identificarea terenului. În realitate, reclamanta a formulat o cerere pentru admiterea unei astfel de probe, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi la termenul din 7.12.2015, dar instanţa, prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, i-a respins-o, apreciind că nu este utilă.

Instanţa de apel a mai reţinut că această neregularitate procedurală a fost, însă, acoperită în apel, prin încuviinţarea probei cu expertiză topografică, în vederea identificării suprafeţei de 6.988,50 mp şi a posibilităţii suprapunerii acesteia cu suprafaţa de 8.329 mp, pe care Municipiul Bucureşti a fost obligat să o predea numitei A., prin Sentinţa civilă nr. 610 din 27 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni s-a concluzionat că, iniţial, reclamanta a deţinut o suprafaţă de 23.621,50 mp (23.780 mp din acte) şi că există o suprapunere de 3.927,83 mp între terenul rămas în suprafaţă de 6.989 mp, după înstrăinarea în anul 2004 de către reclamantă a suprafeţei de 16.632,50 mp către B. şi suprafaţa de teren de 8.329,47 mp, cu care a fost pusă în posesie A., în baza Sentinţei civile nr. 610 din 27 iunie 2003.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, s-a constatat că şi acesta este întemeiat, întrucât reclamanta avea posibilitatea de a alege între răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice, întemeiată pe prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ. şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Cum reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea persoanei juridice, respectiv a Municipiului Bucureşti, pentru fapta proprie, în raport de această formă de răspundere trebuie stabilite condiţiile răspunderii civile delictuale, pârâtul răspunzând în raport cu terţii, pentru acţiunile săvârşite de către reprezentanţii pe care i-a desemnat, în numele său.

Ca urmare, a concluzionat instanţa de apel, chiar dacă s-ar analiza faptele reprezentanţilor pârâtului, răspunderea pentru consecinţele actelor juridice săvârşite de către aceştia în numele persoanei juridice incumbă însuşi Municipiului Bucureşti, conform art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la acea dată, texte care prevăd că actele juridice şi faptele ilicite săvârşite de organele sale, obliga însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei.

Celelalte critici din apel, care vizau elementele răspunderii civile delictuale, au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind neîntemeiate, curtea reţinând că nu există fapta ilicită a pârâtului, deoarece acesta şi-a exercitat drepturile procesuale în litigiul anterior, care a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în limitele normale şi în acord cu interesul ocrotit de lege. În raport cu această constatare, s-a apreciat de către instanţa de apel că verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale nu se mai impune.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că hotărârea din apel cuprinde motive contradictorii, deoarece curtea de apel, deşi a găsit ca fiind întemeiate motivele 1 şi 3 din apel, a respins în integralitate calea de atac.

Această critică este nefondată, deoarece împrejurarea că unele motive de apel sunt întemeiate nu conduce întotdeauna la admiterea apelului.

Primul motiv de apel, care viza nesocotirea unor norme procedurale în materia încuviinţării şi administrării probatoriului, a fost găsit întemeiat, însă neregularitatea a fost complinită prin administrarea probei în apel, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a dreptului părţilor la apărare.

Administrarea probei nu semnifică temeinicia pretenţiei pe care partea tinde să o probeze, deoarece scopul probaţiunii este dovedirea existenţei sau inexistenţei unei numite stări de fapt, asupra căreia ulterior judecătorul aplică legea. În speţă, instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu expertiza, pe care a valorificat-o din punctul de vedere al situaţiei de fapt, în sensul că a constat existenţa suprapunerii parţiale între terenul cu care a fost pusă în posesie A., în baza Sentinţei civile nr. 610 din 27 iunie 2003 şi terenul care a făcut obiectul H.G. nr. 64/1996, însă, procedând mai departe la aplicarea legii în raport cu situaţia de fapt reţinută, a stabilit că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit, ceea ce a justificat soluţia de respingere a apelului.

În ceea ce priveşte motivul 3 de apel, instanţa de apel a reţinut, cu titlu de principiu, că reclamanta are deschisă calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, aceasta răspunzând, potrivit legii, pentru acţiunile săvârşite de către reprezentanţii pe care i-a desemnat, în numele său. Însă, o asemenea, constatare nu implică admiterea acţiunii, dacă nu sunt îndeplinite în concret elementele răspunderii civile delictuale.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că instanţa ar fi trebuit să admită apelul în parte şi să constate că între terenul în suprafaţă de 6.988,5 mp aflat în administrarea sa şi cel în suprafaţă de 8.329 mp restituit numitei A. prin Sentinţa civilă nr. 610/2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti există o suprapunere de 3.927,83 mp, că reclamanta îşi poate întemeia acţiunea pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi că pârâtul răspunde în raport cu terţii, în temeiul art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954, pentru acţiunile săvârşite de către reprezentanţii săi, deoarece obiectul acţiunii, asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe, este pretenţia concretă dedusă judecăţii (obligarea pârâtului la plata unei sume de bani sau, în subsidiar, la predarea unei suprafeţe de teren), nu constatarea unei situaţii de fapt sau afirmarea unei reguli de principiu în materia răspunderii persoanei juridice.

Critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ., în cadrul căreia se susţine că hotărârea din apel cuprinde motive străine de natura cauzei, este, de asemenea, nefondată.

Susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că Municipiul Bucureşti a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, este eronată, deoarece, din considerentele deciziei recurate nu reiese o asemenea concluzie.

Instanţa de apel a analizat critica reclamantei referitoare la încălcarea de către pârât a obligaţiilor ce i-ar fi revenit în virtutea prevederilor art. 64 C. proc. civ. din 1865 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998 şi a concluzionat că aceste prevederi legale nu erau aplicabile în dosarul nr. x/2003, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 610 de la 27 iunie 2003, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deoarece, în cauza respectivă, pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitate de titular al dreptului de administrare, ci ca deţinător al bunului (aceasta fiind calitatea pe care i-a conferit-o reclamanta din cauza respectivă), ceea ce nu înseamnă că în prezentul litigiu i se recunoaşte pârâtului calitatea de proprietar. Instanţa de apel a reţinut că numai dacă pârât în cauză ar fi figurat titularul dreptului de administrare, acesta ar fi avut obligaţia ca, în baza textelor legale susmenţionate, să arate pe titularul dreptului de proprietate.

Analiza pe care instanţa de apel a făcut-o sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ. din 1865 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998, nu este străină de natura cauzei, aşa cum pretinde recurenta reclamantă, câtă vreme dispoziţiile legale menţionate au fost invocate chiar de aceasta, în susţinerea acţiunii şi a motivelor de apel.

Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinând că hotărârea Curţii de apel încălcă dreptul de proprietate publică al Statului Român şi dreptul de administrare al recurentei reclamante, aceasta ignoră faptul că prezentul litigiu nu are ca obiect o acţiune reală, care să se finalizeze printr-o hotărâre de recunoaştere a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra imobilului, ci o acţiune personală, în răspundere civilă delictuală, în care trebuie să se facă dovada elementelor răspunderii (fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului).

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care s-a stabilit că proprietara terenului este o persoană fizică, creează prezumţia de proprietate în favoarea respectivei persoane, chiar dacă reclamanta nu a fost parte în acel litigiu. Întrucât nu a fost parte în judecata anterioară, în principiu reclamanta poate dovedi contrariul celor reţinute prin hotărârea pronunţată, deoarece hotărâre i se opune doar ca un simplu mijloc de probă, însă această dovadă trebuie făcută în contradictoriu cu persoana în cauză. Cât timp reclamanta nu înţelege să-şi valorifice pretinsul drept de administrare, bazat pe dreptul de proprietate al statului, în contradictoriu cu titulara recunoscută în justiţie prin hotărâre judecătorească, în prezentul litigiu (care se derulează exclusiv în contradictoriu cu partea care a pierdut în procesul de revendicare) nu se poate stabili, nici măcar pe cale incidentală, că terenul în suprafaţă de 3927,83 mp ar fi în proprietatea statului şi în administrarea reclamantei, deoarece în acest mod s-ar recunoaşte o situaţie juridică evident contrară celei deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească, a cărei putere de lucru judecat ar fi în mod flagrant încălcată.

Susţinerea recurentei, în sensul că, potrivit art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/19984 şi art. 64 din C. proc. civ. din 1865, pârâtul Municipiul Bucureşti avea obligaţia ca, în dosarul nr. x/2003, să arate cine este titularul dreptului de proprietate, a fost în mod corect înlăturată de instanţa de apel, care a reţinut că textele legale invocate sunt incidente doar în situaţia în care este chemat în judecată administratorul bunului, acesta având obligaţia de a indica cine este proprietarul, situaţie care nu se regăsea în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti.

Art. 22 din noul C. proc. civ., invocat în susţinerea recursului, nu este aplicabil în cauză, deoarece fapta pretins ilicită imputată pârâtului este anterioară intrării în vigoare a acestui cod, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare. Ca atare, nu se poate susţine că pârâtul, prin conduita sa în dosarul nr. x/2003, a încălcat o normă care nu era în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei respective.

Invocarea de către pârât, prin întâmpinare, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu constituie o obligaţie, ci un drept procesual, iar neexercitarea de către pârât a căii de atac a apelului împotriva Sentinţei civile nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti este expresia principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nevalorificarea de către o parte în proces a pârghiilor procesuale puse la dispoziţie de legea procesual civilă nu poate avea drept consecinţă culpabilizarea părţii şi nu poate fi interpretată ca o intenţie directă sau indirectă de a comite un prejudiciu unei terţe persoane străine proces.

Împrejurarea că pârâtul Municipiul Bucureşti este o persoană juridică de drept public este irelevantă, normele procesual civile invocate de recurentă acţionând în acelaşi mod, indiferent de calitate părţii în proces.

Deşi recurenta susţine că, potrivit caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel avea obligaţia legală de a cerceta cauza sub toate aspectele, nu arată în ce mod, prin hotărârea recurată, a fost încălcat acest principiu, critica astfel formulată nefiind argumentată.

Constatând că în mod corect curtea de apel a reţinut că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit, hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 998 şi art. 999 din C. civ. din 1864, nefiind întrunite cumulativ condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 723 din C. proc. civ. din 1865, Curtea de apel a reţinut că numai folosirea abuzivă, în scop şicanator a drepturilor procesuale, angajează răspunderea civilă delictuală şi că, în speţă, o astfel de exercitare a drepturilor procesuale de către pârât, care ar fi putut atrage răspunderea pentru eventuala pagubă pricinuită reclamantului, nu poate fi dedusă.

În recurs, reclamanta reiterează dispoziţiile art. 723 din C. proc. civ. din 1865 şi reia susţinerile referitoare la caracterul pretins ilicit al conduitei pârâtului, fără a formula vreo critică de nelegalitate încadrabilă în prevederile art. 488 din noul C. proc. civ., astfel încât aceste susţineri nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., referitoare la obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, este pur formală, deoarece din cererea de recurs nu rezultă modul în care instanţa de apel ar fi încălcat această dispoziţie legală.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA împotriva Deciziei nr. 178 A din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL